Pulsul prozei [3]
Gheorghe Crăciun, Pulsul prozei, ed. îngrij. de Carmen Mușat și Oana Crăciun; notă asupra ed. și pref. de Carmen Mușat, Ed. Polirom, Iași, 2018, 376 p.
*
Gheorghe Iova[1] este „un fenomenolog fără sistem”, p. 120. Este „un critic al limbajului și un creator de limbaj nou”, p. 121. Și autorul consideră că „limbajul e un instrument topografic, o prelungire a ființei, un mijloc de atac și apărare”, p. 121. Crăciun consideră că Iova e un om care se urăște pe sine și că scriitura lui dovedește acest lucru, p. 122. „Nu există în toată literatura română un autor înzestrat cu atâta poftă textuală pentru orice cum este Gheorghe Iova. Nimic din experiența sa de viață nu rămâne neamintit, nimic din lecturile sale nu rămâne neasumat și nedus mai departe”, p. 126.
Gabriela Adameșteanu are o proză scurtă care emană „senzația de cenușiu și repetabil”, p. 127; discursul său are „o impecabilă neutralitate”, p. 127.
Alexandru Vlad[2] „promovează o scriitură resemnată, având transparența parțială a unui geam aburit”, p. 134; există la el „o fascinație a cotidianului și a imediatului”, p. 136.
Personajele lui Mircea Nedelciu sunt energii, p. 138; „În cărțile lui Mircea Nedelciu, nevoia de fabulație e un element fundamental în ecuația umanului”, p. 139; personajele sale au „nebănuite capacități contemplative”, p. 141. „Toate cărțile autorului sunt pline de personaje care străbat distanțe, caută ceva, schimbă locații, evoluează pe itinerarii ciudate, aparent fără un scop precis”, p. 141.
Tudor Țopa[3] este „o ființă greu de strunit, timidă și orgolioasă în același timp, pe care scrisul încearcă s‑o disciplineze”, p. 144.
„prezentul trecut”, p. 151. „Prin Budai‑Deleanu, literatura a început să‑și descopere șansele, spațiul și funcțiile”, p. 153; „scrisul, scrierea de literatură, este și o scriere a limbii, un exercițiu de sintaxă și vocabular”, p. 154; „prin Eminescu vom avea apoi nu numai o limbă literară unic sintetizată și un concept modern de poezie, ci și un model narativ specular[4], autoreferențial”, p. 156.
„detașata malițiozitate și spontaneitate caragialescă” p. 156; Rebreanu este „un autor indiscutabil distinct, grav, canonic”, p. 158; „romanele lui Călinescu sunt totuși mai aproape de Creangă și Urmuz decât de Balzac”, p. 159; consideră că Lumea în două zile al lui George Bălăiță[5] e similar romanului Un veac de singurătate al lui Gabriel García Márquez[6], p. 159.
Autorul credea în faptul că „romanul este o trăsătură de caracter a zilelor noastre”, p. 170, deși eu cred că azi se poate face orice în materie de literatură și artă. Că azi e mai degrabă ziua experimentului, a trecerii peste granițe.
„Chiar dintru începuturile sale, romanul e un tip de text impur („o burtă de rechin care înghite tot” – spune, în zilele noastre, Breban), impudic, direct și perifrastic, compozit și compact”, p. 174. „Romanul pare încă o metaforă a vieții. Avem roman pentru că avem în continuare iluzia unei vieți ca‑n romane. Avem în continuare nevoie de această iluzie, permanent recondiționată, de proveniență burghezo‑democratică”, p. 175.
„viitorul a început ieri”, p. 175; „Nu cred că Toamna patriarhului[7] este un roman politic; Condiția umană[8] însă, da”, p. 177.
[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Iova.
[2] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Vlad_(scriitor).
[3] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Țopa.
[4] Idem: https://dexonline.ro/definitie/specular/definitii.
[5] Idem: https://polirom.ro/fiction-ltd/1758-lumea-in-doua-zile.html.
[6] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Un_veac_de_singurătate.
[7] Idem: https://carturesti.ro/carte/toamna-patriarhului-235104.