Jurnalul unui jurnalist fără jurnal [12]
Ion D.[ esideriu] Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. îngrijită, cronologie și note de Toma Velici, în colaborare cu Tudor Nedelcea, introd. de Eugen Simion, Ed. Academia Română și Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2013, 1268 p.
*
„aplauzele politice pot naște și marii tirani”, p. 304; degradarea răbdării, p. 304. „Memoria șterge cu șmirghel orele, zilele, anii în care am trăit în teamă, cu frică, spre groază”, p. 305. Uităm perioadele în care ne-a fost rău.
radiațiile fricii personale se împânzesc în timp, p. 305; frica din vise, p. 306; „civilizația noastră e o formă de orbire în etape”, p. 306; trăirea fără speranță, p. 306.
Autorul greșește când afirmă că „speranța e o erezie evreiască, prost tradusă în creștinism”, p. 307, pentru că speranța sau nădejdea e o virtute teologică, un mod de a fi care se bazează pe făgăduința lui Dumnezeu cu noi.
Sîrbu consideră că Domnul a fost „primul deținut politic din istorie”, p. 307. „Dar [pe noi, pe români], latini fiind, într‑o baltă slavonă, ne doare în cot de viitor. Știm că mâine nu e decât un azi cârpit sau ciopârțit”, p. 308.
„uriașele maree de indiferență, pasivitate, letargie (prin lene, chiul, minciuni și mică hoție) au fost cele care au dus la descurajarea imperiilor ocupante”, p. 308; „oblomovism politic”, p. 308 = stagnare[1] politică.
„Sărăcia e urmarea supunerii și [a] sclavajului. Ea e ca ceața. Nu poate fi nici bătută și nici combătută. Puterea e neputincioasă, fiindcă e atotputernică”, p. 309.
oamenii de partid care nu se căiesc pentru ce au făcut, p. 310; autorul greșea când spunea că apreciază mai multe ereziile decât dogmele creștine, p. 311, afirmând: „Creștinismul meu e primitiv, păgân și eretic – dar liberator și antidogmatic (antistatal)”. Pentru că nu te eliberează minciunile, ci numai viața trăită în adevărul lui Dumnezeu.
Suntem sceptici față de minuni, dar sărbătorim prostiile, p. 311; „morala banului și mafia corupției”, p. 311; cine ne scrie dosarul, p. 314; „suferința este materia primă a istoriei”, p. 315; „când îmi simt apropiindu‑se infarctul, îmi trece și foamea și nici frigul nu-l mai simt”, p. 315.
Deprofesionalizarea de la sfârșitul vieții, p. 315; „sunt …un simplu verb ce se visează idee”, p. 316; „un boicot tacit al istoriei există și funcționează eficace și continuu”, p. 316; Statul e dușmanul numărul unu al Statului, p. 317. Nu numai în dictatură, ci și în democrație. Pentru că Statul își strică de unul singur încrederea în el.
Sunt de acord cu totul cu el, atunci când spune că „ar fi trebuit să fim lăsați să creștem organic, dinlăuntrul nostru”, p. 318, pentru că nouă nu ni se potrivește un model de civilizație străin, p. 318. Și modelul nostru de civilizație ar fi fost satul românesc, p. 318.
„Când adevărul nu poate fi rostit, el se travestește”, p. 319, și tot se spune; de 40 de ani caut un posedat, p. 320; punerea între ghilimele, p. 322; cauzele sinuciderilor, p. 325; nu ne mai dor lucrurile groaznice, p. 327; „suchness mi se pare a fi opusul lui otherness”, p. 328. „suchness: acestitate, astfelitate”, p. 328.
Autorul a inventat cuvântul rienologie de la fr. rien = nimic și înseamnă nimicologie, p. 329, n. 2. „Creierul funcționează holografic, fiecare neuron știind totul despre tot”, p. 332.
culturicidul, p. 332; a intuit bine încă de atunci: „Se poate trăi fără cultură, presă, umanism. Fără reviste, literatură, arte, spectacole. Fără religie, fără ideologie, fără politică chiar. Fără niciun dumnezeu, în afară de…”, p. 333, individualismul feroce.
[1] A se vedea: https://dexonline.ro/definitie/oblomovism/definitii.