Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [149] (partea a doua)

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

IX. Cartea a noua a Exaimeronului
Aceasta este cartea a noua a aceluiași autor

7. De asemenea, este cu putință a-L vedea pe al doilea Adam, Hristos, îngrijind/ păzind pentru Sine pomii cei duhovnicești și curățindu-i pe cei necurați. El le-a zis lor: „Vreau, curățește-te!”[1]. Și El i-a înviorat pe cei care erau uscați, între care era și pomul a cărui mână era ofilită ca o ramură[2]. Grădinarul cel bun[3] i-a strigat lui: „Întinde mâna ta”[4] pentru lucrarea lui Dumnezeu. Astfel, Cel care este Viața[5] i-a adus la viață pe acei oameni care muriseră. Printre ei era Lazaros, un pom mort și uscat. El a fost udat de apa unei lacrimi[6] și îndată a înflorit din pământ[7].

Iar Acest Agricultor, Iisus, a știut cum să îngrijească ochii, într-un mod supraomenesc. Folosind metoda grădinarilor[8], cu lut și apă a îngrijit ochii omului care era orb din naștere[9]. Și ca lumină din Lumină, El i-a dat ochi celui orb.

Și dacă vrei să-L vezi udând, ascultă-L zicând: „Dacă cineva are să înseteze, să vină către Mine și să bea!”[10]. Astfel, șezând la fântână, El i-a dat apă acelui vin preafrumos, femeia samaritisă, și a arătat-o pe ea a fi purtătoare de roade[11].

Astfel, ca Dumnezeu și ca Agricultor care iubește roadele, El l-a dojenit pe cel care udase smochinul timp de trei ani și i-a poruncit lui ca până la urmă să-l taie[12]. Și astfel, după ce El Însuși a mustrat smochinul care avea frunze dar nu și roade, l-a uscat[13].

8. Deci astfel de lucruri să fie spuse despre Hristos lucrând Paradisul. Despre El păzind Grădina Sa duhovnicească, ascultă-L pe El zicând:

„Nu vă voi lăsa pe voi orfani”[14] „și porțile iadului nu vor birui” această Grădină[15]. „Eu sunt poarta” acestei stâne de oi[16] „și sufletul Meu Îmi pun pentru” ele[17]. „Și” nu poate să le răpească „cineva pe acestea din mâna Mea”, pentru că le păzesc pe cele pe care Tatăl Mi le-a dat Mie[18]. „Și nimeni dintre ei n-a pierit, fără numai fiul pieirii”[19]. „Și aceasta este voia Celui care M-a trimis pe Mine, a Tatălui: ca pe tot [cel] care Mi l-a dat Mie, să nu-l pierd de la El”[20]. El M-a pus pe Mine pentru aceasta: ca să lucrez și să păzesc Grădina Sa cea dumnezeiește sădită[21].


[1] Mt. 8, 3; Mc. 1, 41; Lc. 5, 13.

[2] Cf. Mt. 12, 10.

[3] Cf. In. 20, 15.

[4] Mt. 12, 13; Mc. 3, 5; Lc. 6, 10;

[5] Cf. In. 14, 6.

[6] Cf. In. 11, 35.

[7] Cf. In. 11, 44.

[8] Cf. In. 20, 15.

[9] Cf. In. 9: 1, 6-7.

[10] In. 7, 37.

[11] Cf. In. 4, 6-42.

[12] Cf. Lc. 13, 6-7.

[13] Cf. Mt. 21, 18-19; Mc. 11: 12-14, 20.

[14] In. 14, 18.

[15] Mt. 16, 18.

[16] In. 10, 7.

[17] In. 10, 15.

[18] In. 10, 28-29.

[19] In. 17, 12; 18, 9.

[20] In. 6, 39.

[21] Cf. Fac. 2, 15.

Memoriile Arhiepiscopului [1]

Calinic [Argatu] Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, vol. I, 1944-1971, Ed. Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 475 p.

*

A se vedea despre autor[1]. Biblioteca din casa sa, p. 7. Mama lui îi zicea Costică, p. 8. A văzut lupii în timp ce mergea cu oile, p. 8. Singura fotografie a mamei sale e în p. 9. „Mama era o femeie tăcută. Doar când mi se destăinuia, avea un debit verbal necunoscut mie până atunci”, p. 11.

Numele tatălui său: Haralambie, p. 13. Mama sa a adormit pe 15 iunie 1993, p. 14, și se chema Ileana, p. 16. Arhiepiscopul Calinic povestește în p. 16 cum s-a născut acasă și Moașa Anica i-a tăiat buricul în timpul bombardamentelor. A fost declarat mai târziu, fiind înregistrat pe 6 iunie 1944, p. 16-17. S-a născut la Cracăul Negru[2], p. 17. Însă s-a născut pe 4 iunie 1944, de Cincizecime, la ora 17, p. 17.

Pe fratele lui îl cheamă Haralambie, p. 18. ÎPS Calinic a fost scăpat de la înec de mama lui, p. 18-19. Prima ducere a sa la Mănăstire, p. 22; „mă osândesc că nu am știut să am milă de mama”, p. 23; și a fost dus la Schitul Horăicioara[3] în 1950, p. 23-24. Știa cum îl cheamă: Constantin al lui Haralambie Argatu, p. 24. Cade în râpă, p. 25. Tatăl său era pe front, p. 28.

N-am mai auzit cuvântul galiță, care înseamnă pasăre de curte[4], p. 30. Boii Bujor și Căprior, p. 30; Bujor a fost tăiat și făcut pastramă, dându-l de pomană pentru tot satul, p. 31. Ion Coștei l-a îmbolnăvit pe Bujor, p. 33. La cosit, p. 34; „o postață pe zi de coasă”, p. 37; primul desen făcut a fost o Mănăstire, p. 38; devine bucătarul familiei, p. 40.

Găsește zahărul cubic, p. 42; Părintele Nicolae [Dobre] da daruri copiilor, p. 47; când era copil, Arhiepiscopul sta la Slujbă în cafas, p. 50, adică la balcon. Mătușa Eufrosina era Monahie la Văratic, p. 53. Se spovedea la Părintele Gheorghe Savin, p. 54.

La moartea lui Stalin, p. 60; deschide pentru prima oară Dumnezeiasca Scriptură și citește In. 14, 6, p. 61; îndoctrinarea comunistă, p. 62; cufărul pentru cărți, p. 63; erau obligați să planteze puieți în timpul vacanțelor școlare, p. 65; a plâns când s-au tăiat pădurile, p. 65.


[1] Aici: https://ro.wikipedia.org/wiki/Calinic_Argatu.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Cracăul_Negru,_Neamț.

[3] Idem: https://doxologia.ro/manastirea-horaicioara.

[4] Idem: https://dexonline.ro/definitie/galiță/definitii.

Oricând te văd [11]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Oricând te văd

(noua mea carte de poeme aflată în lucru)

*

Luxul de-a gândi
e marea binefacere a zilei.
Fotografia e o apăsare
de buton personalizată,
dar gândul e o corvoadă.
Am coborât în cea mai mare salină
ca în pântece, uimindu-mă de cât de
încăpătoare este.
Zăpada e bucuria lui februarie.
Nu am așteptat-o,
dar ne-a întinerit pe toți.
Ne-a făcut să privim
la trecutul nostru ca la
un muzeu cu unicate.
Câinele dragostei ne-a condus
spre râpa sării.
Bobul de sare autentic
îți rămâne în gură
aidoma șoriciului jupuit de pe porc.
Liftul se blochează,
dar viața continuă.
Biblioteca e plină de cărți,
dar lipsesc cititorii.
Luxul de-a gândi
e plin de rugăciune.
Unii se laudă cu vilele lor
pline de singurătate,
alții cu prietenii lor imaginari,
eu mă laud cu Dumnezeul meu
pe Care Îl
găsesc peste tot Același.
Sfinții sunt prietenii noștri,
dar noi nu
știm asta.
Trenurile se pierd sau se prind
cu un scop foarte clar.
La masă ești servit nu numai cu mâncare,
ci și cu bunătate.
Glumele proaste au repertoriu jegos.
Zăpada e plină de lumină
când te bucuri.
Femeia își caută istoria
în celulele trupului ei,
refuzându-și sufletul.
Dar când îi pomenești
pe toți cei adormiți,
atunci faci parte din ei,
urmezi,
ai un loc printre
cei care nădăjduiesc.

*

The luxury of thinking
is the great good-doing of the day.
The photography is
a personalized button press,
but the thought is a chore.
I descended into the largest salt mine
as in the womb,
amazing me at how roomy it is.
The snow is the joy of february.
We didn’t expect it,
but it rejuvenated us all.
It made us look at our past
like a museum with unique items.
The dog of love led us to the salt ravine.
The authentic grain of salt
stays in your mouth
like of the skin skinned from the pig.
The elevator stalls, but life goes on.
The library is full of books,
but readers are lacking.
The luxury of thinking
is full of prayer.
Some boast of their villas
full of loneliness,
others of their imaginary friends,
I boast of my God
Whom I find everywhere the Same.
The Saints are our friends,
but we do not know it.
Trains get lost or caught
with a very clear purpose.
At the table you are served
not only with food,
but also with kindness.
The bad jokes have a filthy repertoire.
The snow is full of light when you are happy.
The woman searches for her history
in the cells of her body,
refusing her soul.
But when you remember
all those who have fallen asleep,
then you are part of them,
you follow, you have a place among
those who hope.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [148] (partea a doua)

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

IX. Cartea a noua a Exaimeronului
Aceasta este cartea a noua a aceluiași autor

4. Dumnezeu l-a adus pe Adam singur, gol și simplu, întru Grădină, dintr-un loc[1] necunoscut, care nu poate fi descris și înțeles. Și înăuntru l-a îmbrăcat pe el într-o tunică de piele, făcută din piele[2]. Și înăuntru, El a adus la el fiarele[3], care, mai înainte de intrarea lui, fuseseră afară.

Când auzi acestea, să nu crezi că ele profețesc altceva decât aceasta: Dumnezeu Cuvântul a fost la început gol și simplu, prin voința și împreună-lucrarea Tatălui; apoi, dintr-un loc necunoscut și de nedescris, Tronul heruvicesc, El a intrat întru Grădina Bisericii, ca să o lucreze și să o apere[4]; și întrupându-Se, a luat tunica firii noastre, a umanității pe care a creat-o, și a devenit una cu ea ca persoană[5]. Cu adevărat nu a luat firea Îngerilor, ci mai degrabă a luat-o pe aceea din sămânța lui Avraam[6]. Și luând îmbrăcămintea trupului nostru, S-a încins pe Sine[7]: nu a fost pusă împrejurul Său de altcineva. El Însuși S-a întrupat, fără sămânță omenească.

5. Pavlos, care a călătorit întru Paradis[8], aduce mărturie despre această intrare întru viață. El spune aceasta despre Dumnezeu Tatăl și despre Fiul, care prin Tatăl a fost adus: Când aduce pe Cel întâinăscut întru lume[9] și Îl așază pe El în Biserică, pe Care L-a pus moștenitorul a toate[10], El zice: „închinați-vă Lui toți Îngerii lui Dumnezeu!”[11]. Și toate turmele neamurilor de fiare se vor pleca înaintea Lui[12]. Și toți leii, împărații pământului, Îl vor ferici pe El[13], pentru că El a primit de la Tatăl fiarele neamurilor ca moștenire și marginile pământului ca stăpânire[14].

Deci Biserica să cugete așa: Și L-a luat Domnul Dumnezeu pe Omul pe care L-a zidit și L-a pus pe El, ca pe propriul Său trup, ca pe o persoană Sfântă, a lucra împlinirea celor credincioși și a păzi grădina neamurilor duhovnicești, pomii[15].

6. De aceea, fiind așezat întru aceasta de către Tatăl, El a zis: „Tatăl Meu până acum lucrează, și Eu lucrez”[16]. El mi-a dat Mie, care păzesc poruncile Sale părintești[17], câmpul și grădina. Fiind ieșit de la Tatăl[18], am venit îndată, Semănătorul, să semăn[19]. Și, odată cu zorile, am tocmit 12 lucrători[20], plugari, ucenici, cărora le-am dat această poruncă: „Nimeni” dintre voi, care pune „mâna sa pe plug și privind întru cele dinapoi, [nu] este potrivit întru Împărăția” cerurilor[21]. De aceea, cu râvnă „luați jugul Meu asupra voastră […] căci jugul Meu este bun”[22], fiindcă este Crucea. „Și cel care seceră primește plată și adună roadă întru viață veșnică; ca și cel care seamănă și cel care seceră împreună să se bucure”[23].

Pe acești 12 i-am tocmit „dis-de-dimineață”[24]. Dar apoi am văzut că Grădina era mare și lanurile erau multe, albe, curate la inimă și gata cu aducerea lor [de roade] pentru secerișul credinței[25], și pentru trecerea de la necredință la cunoașterea lui Dumnezeu. Și nu numai aceasta, dar am și văzut pomi cu roade frumoase la privit și bune pentru mâncare și coapte[26]. Deci am zis: „secerișul e mult” și culegerea roadelor la îndemână, „dar lucrătorii sunt puțini!”[27].

În acest scop, odinioară am ales un neam, am tocmit alți 70 de lucrători[28], ca să lucreze și să păzească[29] acest Paradis: să-l cultive[30], să semene[31], să sădească, să curețe[32] și să ude[33]. Le-am poruncit lor: „Toată planta pe care nu a plantat-o Tatăl Meu Cel ceresc” smulgeți-o și plantați în locul ei cuvântul Nostru și învățăturile.


[1] Cf. Fac. 2, 15.

[2] Cf. Fac. 3, 21.

[3] Cf. Fac. 2, 19.

[4] Cf. Fac. 2, 15.

[5] Cf. Fac. 3, 21.

[6] Cf. Is. 41, 8-9; Evr. 2, 16.

[7] Cf. In. 13, 4.

[8] Cf. II Cor. 12, 4.

[9] Evr. 1, 6.

[10] Evr. 1, 2.

[11] Evr. 1, 6.

[12] Cf. Ps. 21, 28.

[13] Cf. Ps. 71: 11 (Codex Sinaiticus), 17.

[14] Cf. Ps. 2, 7-8.

[15] Fac. 2, 15.

[16] In. 5, 17.

[17] Cf. In. 15, 10.

[18] Cf. In. 16, 28.

[19] Cf. Mt 13, 3; Mc. 4, 3; Lc. 8, 5.

[20] Cf. Mt. 20, 1.

[21] Lc. 9, 62.

[22] Mt. 11, 29-30.

[23] In. 4, 36.

[24] Mt. 20, 1.

[25] In. 4, 35; Mt. 5, 8.

[26] Fac. 2, 9.

[27] Mt. 9, 37; Lc. 10, 2.

[28] Mt. 20, 1.

[29] Fac. 2, 15.

[30] Mt. 13: 3, 4; Mc. 4: 3, 4; Lc. 8, 5.

[31] Cf. Fac. 2, 8.

[32] Cf. In. 15, 2.

[33] Cf. Fac. 2, 10.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [147] (partea a doua)

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

IX. Cartea a noua a Exaimeronului
Aceasta este cartea a noua a aceluiași autor

I. 1. „Și l-a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care l-a zidit și l-a pus pe el în Paradis”[1].

Mai înainte de a cerceta fragmentul ce stă înaintea noastră, este nevoie să luăm seama la motivul pentru care Dumnezeu nu îl creează pe om înlăuntrul Grădinii[2]: neaoș, avându-și nașterea în Grădină și făcut din Grădină. În schimb, El îl aduce gol și simplu [văzut] dinafară, dintr-un alt loc oarecare întru Paradis. Însă El plăsmuiește femeia din om în Paradis[3]. Însă, iarăși, El pregătește animalele sălbatice afară și apoi le aduce pe ele la om în Paradis[4].

N-ar fi trebuit să o creeze și pe femeie afară, împreună cu bărbatul, sau pe bărbat înăuntru, acolo unde a fost pregătită femeia? Și de ce Dumnezeu, când a adus înăuntru fiarele sălbatice și animalele, nu le-a adus pe ele la femeie și bărbat împreună, de vreme ce erau laolaltă în același loc? De ce le-a adus numai la bărbat?

2. Evreul, chiar dacă citește aceste lucruri zilnic, nu cunoaște, pentru că se acoperă și poartă o învelitoare a nepriceperii duhovnicești[5]. Iar aceste lucruri, atunci când sunt considerate literal, produc tot felul de absurdități și hule. Dumnezeu umple cerul și pământul. El nu poate fi circumscris, ținut, mutat, mișcat sau schimbat. Cum să nu fim zăpăciți când auzim că Dumnezeu l-a luat pe om și l-a dus dintr-un loc într-altul și l-a așezat acolo[6]? Și dacă zici că și femeia a venit întru ființă înafara Paradisului, din coasta sa, cum a adus-o Dumnezeu pe ea împreună cu bărbatul în Paradis?

Să nu tăinuim o nedumerire printr-o altă nedumerire. Noi, care vrem să cunoaștem atât limpede cât și drept/ adevărat cum Domnul Dumnezeu „l-a luat pe omul pe care l-a zidit”[7], să-l ascultăm pe Pavlos. El zice despre Hristos: „Care în chipul lui Dumnezeu fiind”, a luat „chipul robului”[8], al omului pe care El l-a făcut, și L-a așezat pe El în Paradisului Bisericii, astfel încât El, Omul, să o lucreze și să o păzească[9].

3. Dacă cineva este tulburat de cuvântul meu, să-mi răspundă la întrebarea următoare. Întinderea Paradisului era de o asemenea mărime de neînțeles, încât bogăția râului său a produs patru râuri atât de mari, încât ele au udat aproape toată lumea locuită[10]. Cum a putut un singur om să o lucreze și să o păzească[11]? Și unde erau uneltele necesare lucrării pământului: furca, sapa, plugul? Și de cine o păzea? Nu existau hoți sau [alți] bărbați, iar tuturor fiarelor și păsărilor li se poruncise să mănânce împreună cu el din toate fructele crescând pe pământ[12], ca și cum Dumnezeu le făcuse împărțitoare egale și moștenitoare împreună cu omul ale roadelor. Am spus deja despre aceasta în capitolele anterioare. Totuși, fără îndoială, toate fiarele și păsările erau subjugate sub Adam[13].


[1] Fac. 2, 15.

[2] Cf. Fac. 1, 27.

[3] Cf. Fac. 2, 21-22.

[4] Cf. Fac. 2, 19.

[5] Cf. II Cor. 3, 14-15.

[6] Cf. Fac. 2, 15.

[7] Fac. 2, 15.

[8] Filip. 2, 6-7.

[9] Cf. Fac. 2, 15.

[10] Cf. Fac. 2, 10-14.

[11] Cf. Fac. 2, 15.

[12] Cf. Fac. 1, 29-30.

[13] Cf. Fac. 1, 28; 2, 20.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [146] (partea a doua)

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

VIII. Cartea a opta a Exaimeronului
Aceasta este cartea a opta a aceluiași autor

VII. 1. Noi știm, din tradiția evanghelică, că atributul personal al „purcederii” aparține Duhului Sfânt. Domnul a zis: Duhul Sfânt, Care din Tatăl purcede[1]. De vreme ce este așa, poate că scriitorul Îl făcea cunoscut pe Duhul, atunci când a zis: „râul care iese din Edem [pentru] a adăpa Paradisul”[2] Bisericii. Căci „iese” arată ceva care nu se oprește și este continuu. La fel, „a adăpa” arată ceva care nu se oprește și care curge pururea. Aceasta ne-a spus-o nouă iarăși același Domn, Hristos, când a zis: Dacă merg către Tatăl Meu[3], Eu Îl voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă, Duhul Adevărului, ca să rămână cu voi întru veac[4].

2. Dacă tu cauți cele patru brațe ale luminării Duhului Sfânt[5], cunoaște deci că Duhul a fost Cel care a grăit prin cei Drepți, mai înainte de vremea legii. Printre aceștia este cel ce a zis: Cel care locuiește în nările mele este Duhul Sfânt, iar suflarea Atotțiitorului [este] cea care mă învață pe mine[6]. Al doilea Duh a fost în Lege, iar al treilea întru Profeți. Apoi, în al patrulea rând, Duhul Sfânt a fost întru cele patru râuri ale Evangheliștilor. Matteos înseamnă „porunca Celui Preaînalt”, ceea ce este în acord cu vestirea evanghelică. Marcos se zice că înseamnă „darul vieții”. Lucas este „cel ce se înalță”. Iar Ioannnis este „ascultător Domnului”.

3. Chiar consecuția celor patru râuri mai înainte vestește, în mod exact, ordinea Sfinților Evangheliști. Primul este Matteos, cel numit Fison[7], care înseamnă „schimbarea gurii”, căci Evanghelia lui Matteos a fost scrisă în limba ebraică. Dar povestirea din gura lui a fost tradusă și schimbată de Lucas și Pavlos în greacă.

În mod potrivit, Marcos este al doilea râu, cel numit Gheon[8]. Marcos a predicat acolo în Egipt și, prin Duhul, acolo s-a revărsat dintru el râul apei vii a Evangheliei[9].

Al treilea este Lucas, cel numit Tigris[10], care înseamnă „larg/ cuprinzător”. Căci care dintre Evanghelii este mai largă și mai bogată decât Evanghelia după Lucas? Fiind un ucenic al lui Pavlos, izvorul dogmelor, el s-a revărsat dincolo de mătcile râurilor din șuvoiul cuvintelor lui Pavlos.

Iar al patrulea este Ioannis, cel iubit[11], prietenul de la piept[ul Domnului][12], marele Eufratis al Soarelui dreptății[13].

Iar în legătură cu aceasta, ca cel care s-a plecat pe inima Luminii[14], Ioannis ne-a spus nouă despre nașterea Sa de sus[15], de la Părintele luminilor[16], El [fiind] „Lumina cea adevărată, Care luminează [pe] tot omul venit întru lume”[17], Lumina care luminează în întuneric[18] și (după cum a zis Ioannis) Lumina lumii[19].

Slava și puterea sunt ale Sale pururea și în veci. Amin.


[1] In. 15, 26.

[2] Fac. 2, 10.

[3] Cf. In., 14, 12; 16: 7, 10.

[4] Cf. In. 14, 16-17.

[5] Cf. Fac. 2, 10.

[6] Iov, 27, 3; 33, 4.

[7] Cf. Fac. 2, 11.

[8] Cf. Fac. 2, 13.

[9] Cf. In. 7, 38.

[10] Cf. Fac. 2, 14.

[11] Cf. In. 13, 23; 19, 26; 21: 7, 20.

[12] Cf. In. 13, 25; 21, 20.

[13] Cf. Fac. 2, 14; Mal. 3, 20.

[14] Cf. In. 13, 25; 21, 20.

[15] Cf. In. 3: 3, 7.

[16] Cf. Iac. 1, 17.

[17] Cf. In. 1, 9.

[18] Cf. In. 1, 5; 8, 12.

[19] In. 8, 12.

Sermon on the Sunday of the Frightening Judgment [2025]

My beloveds[1],

the Church’s sermon is the real image of the Church and the world, its unmakeup image. For the real preacher of the Church speaks about the reality of people and not about a counterfeit reality. I read the Church’s sermons on centuries, its great sermons, and I realized that the Church has never counterfeit its image, it has never wanted to be publicly pleasing, but, on the contrary, it has explicitly confessed its sinfulness. Because the reality of the Church is that it always recognizes its sinfulness, its weaknesses, before God and people[2].

In the sermon, everything is spoken about. Whatever God enlightens us about. And when the people of Israil considered themselves chosen on an ethnic level and not for their messianic mission, sinning very seriously before Him, God sent His Holy Prophets to speak about the sins of the people. That is precisely why, the Divine Scripture of the Church is not a pink book for young ladies, it is not a book for pharisees, but it is a realistic, clear, deep picture of people: of His Saints and of sinners of all kinds. And when you read it, you see yourself. You see your inner face[3].

The sermon is the best interview about yourself. The sermon is your best advertisement. The sermon is what exposes you or makes you huge in the eyes of people. The sermon is your soul speaking in the essential way. Therefore, the sermons of the Saints are their reality, but also of their world. They are a real scan of history, they are the quintessence of our life[4].

But when you limit preaching, when you intervene in this intimate space of God’s enlightenment, the result is non-preaching. Because a false sermon is a sermon that is not allowed to tell the whole truth. And, throughout history, there have also been periods in which various people have struggled with the preaching of the Church and have only succeeded in being embarrassing. Because the preaching of the Church is a living miracle, it is a divine enlightenment, it is a time of fundamental change of people. And people change with truths and not with lies strung on a thread[5].

And the greatest disservice done to the Church and the world is to lie about people’s reality. The outrageous lies, the shameless hyperbolizations, the explanations made to hide and not tell the truth are the great disease of the Church and the world. For the Church’s sermon must awaken people to reality and not pat them on the head while they are asleep like a log. The sermon is the filling of truth that fills us with repentance, it is our resurrection from the dead, it is our preparation to give an answer to the Frightening Judgment of the Lord[6].

And when people forget about Him, of the Judge of all, not living in the fear of God, then people decay a lot. The great periods of decadence of humanity are those of moral relaxation. And today, in our increasingly irreligious postmodernity, we experience a generalized state of decadence, a decadence experienced as „normality”, just as we become familiar with the noises from a given moment or with the bad smells. We live in our unbreathable smell and it seems to us that this is the state of „normality”[7].

And the Lord spoke to us in today’s Evangel about our normality, telling us that some of us are honest in our lives and full of love and mercy, while others are cold, ugly, and disgusting. Fact for which, some will go with the Saints and the Angels in the Emperordom of God, while others in the unquenchable fire, to be tormented together with the demons, because they have become like them[8].

A false preaching hides the hard truths. But the hard truths are our great sins. And the image of the Church does not get damaged when we confess our sins, when we talk about them, but then it is enlightened. Because we all need repentance, the one that fills us with God’s enlightenment. Because the repentance makes us truly see ourselves and accept our inner reality, so that we can receive God’s mercy and forgiveness[9].

His judgment is frightening for us, the sinners, but it is a boundless joy for His Saints. For the Saint „does not come to Judgment [εἰς Κρίσιν οὐκ ἔρχεται], but has moved from death to life [ἀλλὰ μεταβέβηκεν ἐκ τοῦ θανατου εἰς τὴν ζωήν]” [Ioannis 5, 24, BYZ]. He comes to Judgment not to be found guilty, but to be joyfully received into His eternal Emperordom. For he did not help his neighbor only with physical things, but, first of all, with ghostual things[10].

For the Lord spoke to us about the coarse help, about the first aid, in order to speak to us about the real and profound help: the inner healing of man. You give man food and drink, but you don’t stop there! Because you must also give him your love and your truth and your delicacy and the life with God. Because people need friendship and truth more than food and drink. People need the real life, the real friendship, because they are tired of lies, of fake smiles[11].

What do people reproach the Church for? That we are false and distant from them. That we are corrupt, that we have no mercy, that we don’t know how to be friends, that we are pharisees. They look at our vestments, our cars, our houses and draw conclusions. We too must accept the critiques, if we want to heal from our unlove. We need to learn to embrace and communicate more and more. Because, by communicating with people, we learn who they are and how to behave towards them[12].

Therefore, my beloveds, there are not more eternities, but only two: the eternal life [ζωὴν αἰώνιον] and the eternal punishment [κόλασιν αἰώνιον] [Mt. 25, 46, BYZ]. The reincarnation is a false story, while the Hell is a frightful reality. But the Hell is our accumulation, it’s what we did on earth, it’s the evil within ourselves, it’s what we became by sinning without ceasing. Just as God’s Paradise is our continuous sanctification, moment by moment. Amin[13]!


[1] Started at 14. 30, in day of tuesday, on 12 february 2025. Sun, two degrees, wind of 5 km/h.

[2] Iubiții mei, predica Bisericii este imaginea reală a Bisericii și a lumii, imaginea ei nefardată. Căci realul propovăduitor al Bisericii vorbește despre realitatea oamenilor și nu despre o realitate contrafăcută. Am citit predica Bisericii pe secole, marea ei predică, și mi-am dat seama că niciodată Biserica nu și-a contrafăcut imaginea, nu a vrut să fie plăcută public, ci, dimpotrivă, și-a mărturisit păcătoșenia în mod explicit. Pentru că realitatea Bisericii e aceea că își recunoaște mereu păcătoșenia, neputințele, înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.

[3] În predică se vorbește despre orice. Despre orice ne luminează Dumnezeu. Și când poporul lui Israil se considera ales la nivel etnic și nu pentru misiunea lui mesianică, păcătuind foarte grav înaintea Lui, Dumnezeu îi trimitea pe Sfinții Săi Profeți ca să vorbească despre păcatele poporului. Tocmai de aceea, Dumnezeiasca Scriptură a Bisericii nu e o carte roz pentru domnișoare, nu e o carte pentru farisei, ci e o imagine realistă, clară, profundă despre oameni: despre Sfinții Lui și despre păcătoși de tot felul. Și când o citești, te vezi. Îți vezi chipul interior.

[4] Predica este cel mai bun interviu despre tine însuți. Predica e cea mai bună reclamă a ta. Predica e cea care te dă de gol sau te face imens în ochii oamenilor. Predica este sufletul tău care vorbește la modul esențial. De aceea, predicile Sfinților sunt realitatea lor, dar și a lumii lor. Sunt o scanare reală a istoriei, sunt chintesența vieții noastre.

[5] Dar când limitezi predicarea, când intervii în acest spațiu intim al luminării lui Dumnezeu, rezultatul este non-predicarea. Pentru că o predică falsă e o predică nelăsată să spună tot adevărul. Și, de-a lungul istoriei, au existat și perioade în care diverși oameni s-au luptat cu predica Bisericii și n-au reușit decât să fie penibili. Pentru că predica Bisericii e o minune vie, e o luminare dumnezeiască, e un timp al schimbării fundamentale a oamenilor. Și oamenii se schimbă cu adevăruri și nu cu minciuni înșirate pe ață.

[6] Și cel mai mare deserviciu făcut Bisericii și lumii e să minți despre realitatea oamenilor. Minciunile sfruntate, hiperbolizările nerușinate, explicațiile făcute să ascundă și nu să spună adevărul sunt marea boală a Bisericii și a lumii. Căci predica Bisericii trebuie să trezească oamenii la realitate și nu să-i mângâie pe cap în timp ce dorm buștean. Predica e umplerea de adevărul care ne umple de pocăință, e învierea noastră din morți, e pregătirea noastră pentru a da un răspuns la Înfricoșătoarea Judecată a Domnului.

[7] Și când oamenii uită de El, de Judecătorul tuturor, nemaitrăind în frica de Dumnezeu, atunci oamenii decad foarte mult. Marile perioade de decadență ale umanității sunt cele de relaxare morală. Și astăzi, în postmodernitatea noastră din ce în ce mai mult areligioasă, trăim o stare generalizată de decadență, o decadență trăită ca „normalitate”, așa cum ne familiarizăm cu zgomotele de la un moment dat sau cu mirosurile urâte. Trăim în mirosul nostru irespirabil și ni se pare că aceasta e starea de „normalitate”.

[8] Și Domnul ne-a vorbit în Evanghelia de astăzi despre normalitatea noastră, spunându-ne că unii suntem cinstiți în viața noastră și plini de iubire și de milostivire, pe când alții suntem reci, urâți și grețoși. Fapt pentru care, unii vor merge cu Sfinții și cu Îngerii în Împărăția lui Dumnezeu, pe când alții în focul cel nestins, ca să fie chinuiți împreună cu demonii, pentru că s-au făcut aidoma lor.

[9] O falsă predicare ascunde adevărurile dure. Dar adevărurile dure sunt marile noastre păcate. Și imaginea Bisericii nu se strică când ne mărturisim păcatele, când vorbim despre ele, ci atunci se luminează. Pentru că toți avem nevoie de pocăință, de cea care ne umple de luminarea lui Dumnezeu. Pentru că pocăința ne face să ne vedem cu adevărat și să acceptăm realitatea noastră interioară, pentru ca să primim mila și iertarea lui Dumnezeu.

[10] Judecata Lui e înfricoșătoare pentru noi, păcătoșii, dar ea e o bucurie fără de margini pentru Sfinții Lui. Căci Sfântul „la Judecată nu vine [εἰς Κρίσιν οὐκ ἔρχεται], ci s-a mutat de la moarte la viață [ἀλλὰ μεταβέβηκεν ἐκ τοῦ θανάτου εἰς τὴν ζωήν]” [Ioannis 5, 24, BYZ]. El vine la Judecată nu pentru ca să fie găsit vinovat, ci pentru ca să fie primit cu bucurie în Împărăția Lui cea veșnică. Căci el nu l-a ajutat pe aproapele său doar cu cele trupești, ci, mai întâi de toate, cu cele duhovnicești.

[11] Căci Domnul ne-a vorbit despre ajutorul grosier, despre primul ajutor, pentru ca să ne vorbească despre realul și profundul ajutor: vindecarea interioară a omului. Îi dai omului mâncare și băutură, dar nu te oprești aici! Pentru că trebuie să îi dai și dragostea ta și adevărul tău și delicatețea ta și viața cu Dumnezeu. Căci oamenii au nevoie de prietenie și de adevăr mai mult decât de mâncare și de băutură. Oamenii au nevoie de viața reala, de prietenia reală, pentru că sunt sătui de minciuni, de zâmbete false.

[12] Ce reproșează oamenii Bisericii? Că suntem falși și distanți față de ei. Că suntem corupți, că nu avem milă, că nu știm să fim prieteni, că suntem farisei. Se uită la veșmintele noastre, la mașinile noastre, la casele noastre și trag concluzii. Și noi trebuie să acceptăm criticile, dacă vrem să ne vindecăm de neiubirea noastră. Trebuie să învățăm să îmbrățișăm și să comunicăm tot mai mult. Căci, comunicând cu oamenii, învățăm cine sunt și cum să ne comportăm față de ei.

[13] De aceea, iubiții mei, nu există mai multe veșnicii, ci doar două: viața cea veșnică [ζωὴν αἰώνιον] și pedeapsa cea veșnică [κόλασιν αἰώνιον] [Mt. 25, 46, BYZ]. Reîncarnarea e o poveste mincinoasă, pe când Iadul e o realitate înspăimântătoare. Însă Iadul e agonisirea noastră, e ce am făcut noi pe pământ, e răul din noi înșine, e ce am devenit păcătuind fără încetare. După cum și Paradisul lui Dumnezeu e sfințirea noastră continuă, clipă de clipă. Amin!

1 2 3 6