My beloveds[1],
the Church’s sermon is the real image of the Church and the world, its unmakeup image. For the real preacher of the Church speaks about the reality of people and not about a counterfeit reality. I read the Church’s sermons on centuries, its great sermons, and I realized that the Church has never counterfeit its image, it has never wanted to be publicly pleasing, but, on the contrary, it has explicitly confessed its sinfulness. Because the reality of the Church is that it always recognizes its sinfulness, its weaknesses, before God and people[2].
In the sermon, everything is spoken about. Whatever God enlightens us about. And when the people of Israil considered themselves chosen on an ethnic level and not for their messianic mission, sinning very seriously before Him, God sent His Holy Prophets to speak about the sins of the people. That is precisely why, the Divine Scripture of the Church is not a pink book for young ladies, it is not a book for pharisees, but it is a realistic, clear, deep picture of people: of His Saints and of sinners of all kinds. And when you read it, you see yourself. You see your inner face[3].
The sermon is the best interview about yourself. The sermon is your best advertisement. The sermon is what exposes you or makes you huge in the eyes of people. The sermon is your soul speaking in the essential way. Therefore, the sermons of the Saints are their reality, but also of their world. They are a real scan of history, they are the quintessence of our life[4].
But when you limit preaching, when you intervene in this intimate space of God’s enlightenment, the result is non-preaching. Because a false sermon is a sermon that is not allowed to tell the whole truth. And, throughout history, there have also been periods in which various people have struggled with the preaching of the Church and have only succeeded in being embarrassing. Because the preaching of the Church is a living miracle, it is a divine enlightenment, it is a time of fundamental change of people. And people change with truths and not with lies strung on a thread[5].
And the greatest disservice done to the Church and the world is to lie about people’s reality. The outrageous lies, the shameless hyperbolizations, the explanations made to hide and not tell the truth are the great disease of the Church and the world. For the Church’s sermon must awaken people to reality and not pat them on the head while they are asleep like a log. The sermon is the filling of truth that fills us with repentance, it is our resurrection from the dead, it is our preparation to give an answer to the Frightening Judgment of the Lord[6].
And when people forget about Him, of the Judge of all, not living in the fear of God, then people decay a lot. The great periods of decadence of humanity are those of moral relaxation. And today, in our increasingly irreligious postmodernity, we experience a generalized state of decadence, a decadence experienced as „normality”, just as we become familiar with the noises from a given moment or with the bad smells. We live in our unbreathable smell and it seems to us that this is the state of „normality”[7].
And the Lord spoke to us in today’s Evangel about our normality, telling us that some of us are honest in our lives and full of love and mercy, while others are cold, ugly, and disgusting. Fact for which, some will go with the Saints and the Angels in the Emperordom of God, while others in the unquenchable fire, to be tormented together with the demons, because they have become like them[8].
A false preaching hides the hard truths. But the hard truths are our great sins. And the image of the Church does not get damaged when we confess our sins, when we talk about them, but then it is enlightened. Because we all need repentance, the one that fills us with God’s enlightenment. Because the repentance makes us truly see ourselves and accept our inner reality, so that we can receive God’s mercy and forgiveness[9].
His judgment is frightening for us, the sinners, but it is a boundless joy for His Saints. For the Saint „does not come to Judgment [εἰς Κρίσιν οὐκ ἔρχεται], but has moved from death to life [ἀλλὰ μεταβέβηκεν ἐκ τοῦ θανατου εἰς τὴν ζωήν]” [Ioannis 5, 24, BYZ]. He comes to Judgment not to be found guilty, but to be joyfully received into His eternal Emperordom. For he did not help his neighbor only with physical things, but, first of all, with ghostual things[10].
For the Lord spoke to us about the coarse help, about the first aid, in order to speak to us about the real and profound help: the inner healing of man. You give man food and drink, but you don’t stop there! Because you must also give him your love and your truth and your delicacy and the life with God. Because people need friendship and truth more than food and drink. People need the real life, the real friendship, because they are tired of lies, of fake smiles[11].
What do people reproach the Church for? That we are false and distant from them. That we are corrupt, that we have no mercy, that we don’t know how to be friends, that we are pharisees. They look at our vestments, our cars, our houses and draw conclusions. We too must accept the critiques, if we want to heal from our unlove. We need to learn to embrace and communicate more and more. Because, by communicating with people, we learn who they are and how to behave towards them[12].
Therefore, my beloveds, there are not more eternities, but only two: the eternal life [ζωὴν αἰώνιον] and the eternal punishment [κόλασιν αἰώνιον] [Mt. 25, 46, BYZ]. The reincarnation is a false story, while the Hell is a frightful reality. But the Hell is our accumulation, it’s what we did on earth, it’s the evil within ourselves, it’s what we became by sinning without ceasing. Just as God’s Paradise is our continuous sanctification, moment by moment. Amin[13]!
[1] Started at 14. 30, in day of tuesday, on 12 february 2025. Sun, two degrees, wind of 5 km/h.
[2] Iubiții mei, predica Bisericii este imaginea reală a Bisericii și a lumii, imaginea ei nefardată. Căci realul propovăduitor al Bisericii vorbește despre realitatea oamenilor și nu despre o realitate contrafăcută. Am citit predica Bisericii pe secole, marea ei predică, și mi-am dat seama că niciodată Biserica nu și-a contrafăcut imaginea, nu a vrut să fie plăcută public, ci, dimpotrivă, și-a mărturisit păcătoșenia în mod explicit. Pentru că realitatea Bisericii e aceea că își recunoaște mereu păcătoșenia, neputințele, înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.
[3] În predică se vorbește despre orice. Despre orice ne luminează Dumnezeu. Și când poporul lui Israil se considera ales la nivel etnic și nu pentru misiunea lui mesianică, păcătuind foarte grav înaintea Lui, Dumnezeu îi trimitea pe Sfinții Săi Profeți ca să vorbească despre păcatele poporului. Tocmai de aceea, Dumnezeiasca Scriptură a Bisericii nu e o carte roz pentru domnișoare, nu e o carte pentru farisei, ci e o imagine realistă, clară, profundă despre oameni: despre Sfinții Lui și despre păcătoși de tot felul. Și când o citești, te vezi. Îți vezi chipul interior.
[4] Predica este cel mai bun interviu despre tine însuți. Predica e cea mai bună reclamă a ta. Predica e cea care te dă de gol sau te face imens în ochii oamenilor. Predica este sufletul tău care vorbește la modul esențial. De aceea, predicile Sfinților sunt realitatea lor, dar și a lumii lor. Sunt o scanare reală a istoriei, sunt chintesența vieții noastre.
[5] Dar când limitezi predicarea, când intervii în acest spațiu intim al luminării lui Dumnezeu, rezultatul este non-predicarea. Pentru că o predică falsă e o predică nelăsată să spună tot adevărul. Și, de-a lungul istoriei, au existat și perioade în care diverși oameni s-au luptat cu predica Bisericii și n-au reușit decât să fie penibili. Pentru că predica Bisericii e o minune vie, e o luminare dumnezeiască, e un timp al schimbării fundamentale a oamenilor. Și oamenii se schimbă cu adevăruri și nu cu minciuni înșirate pe ață.
[6] Și cel mai mare deserviciu făcut Bisericii și lumii e să minți despre realitatea oamenilor. Minciunile sfruntate, hiperbolizările nerușinate, explicațiile făcute să ascundă și nu să spună adevărul sunt marea boală a Bisericii și a lumii. Căci predica Bisericii trebuie să trezească oamenii la realitate și nu să-i mângâie pe cap în timp ce dorm buștean. Predica e umplerea de adevărul care ne umple de pocăință, e învierea noastră din morți, e pregătirea noastră pentru a da un răspuns la Înfricoșătoarea Judecată a Domnului.
[7] Și când oamenii uită de El, de Judecătorul tuturor, nemaitrăind în frica de Dumnezeu, atunci oamenii decad foarte mult. Marile perioade de decadență ale umanității sunt cele de relaxare morală. Și astăzi, în postmodernitatea noastră din ce în ce mai mult areligioasă, trăim o stare generalizată de decadență, o decadență trăită ca „normalitate”, așa cum ne familiarizăm cu zgomotele de la un moment dat sau cu mirosurile urâte. Trăim în mirosul nostru irespirabil și ni se pare că aceasta e starea de „normalitate”.
[8] Și Domnul ne-a vorbit în Evanghelia de astăzi despre normalitatea noastră, spunându-ne că unii suntem cinstiți în viața noastră și plini de iubire și de milostivire, pe când alții suntem reci, urâți și grețoși. Fapt pentru care, unii vor merge cu Sfinții și cu Îngerii în Împărăția lui Dumnezeu, pe când alții în focul cel nestins, ca să fie chinuiți împreună cu demonii, pentru că s-au făcut aidoma lor.
[9] O falsă predicare ascunde adevărurile dure. Dar adevărurile dure sunt marile noastre păcate. Și imaginea Bisericii nu se strică când ne mărturisim păcatele, când vorbim despre ele, ci atunci se luminează. Pentru că toți avem nevoie de pocăință, de cea care ne umple de luminarea lui Dumnezeu. Pentru că pocăința ne face să ne vedem cu adevărat și să acceptăm realitatea noastră interioară, pentru ca să primim mila și iertarea lui Dumnezeu.
[10] Judecata Lui e înfricoșătoare pentru noi, păcătoșii, dar ea e o bucurie fără de margini pentru Sfinții Lui. Căci Sfântul „la Judecată nu vine [εἰς Κρίσιν οὐκ ἔρχεται], ci s-a mutat de la moarte la viață [ἀλλὰ μεταβέβηκεν ἐκ τοῦ θανάτου εἰς τὴν ζωήν]” [Ioannis 5, 24, BYZ]. El vine la Judecată nu pentru ca să fie găsit vinovat, ci pentru ca să fie primit cu bucurie în Împărăția Lui cea veșnică. Căci el nu l-a ajutat pe aproapele său doar cu cele trupești, ci, mai întâi de toate, cu cele duhovnicești.
[11] Căci Domnul ne-a vorbit despre ajutorul grosier, despre primul ajutor, pentru ca să ne vorbească despre realul și profundul ajutor: vindecarea interioară a omului. Îi dai omului mâncare și băutură, dar nu te oprești aici! Pentru că trebuie să îi dai și dragostea ta și adevărul tău și delicatețea ta și viața cu Dumnezeu. Căci oamenii au nevoie de prietenie și de adevăr mai mult decât de mâncare și de băutură. Oamenii au nevoie de viața reala, de prietenia reală, pentru că sunt sătui de minciuni, de zâmbete false.
[12] Ce reproșează oamenii Bisericii? Că suntem falși și distanți față de ei. Că suntem corupți, că nu avem milă, că nu știm să fim prieteni, că suntem farisei. Se uită la veșmintele noastre, la mașinile noastre, la casele noastre și trag concluzii. Și noi trebuie să acceptăm criticile, dacă vrem să ne vindecăm de neiubirea noastră. Trebuie să învățăm să îmbrățișăm și să comunicăm tot mai mult. Căci, comunicând cu oamenii, învățăm cine sunt și cum să ne comportăm față de ei.
[13] De aceea, iubiții mei, nu există mai multe veșnicii, ci doar două: viața cea veșnică [ζωὴν αἰώνιον] și pedeapsa cea veșnică [κόλασιν αἰώνιον] [Mt. 25, 46, BYZ]. Reîncarnarea e o poveste mincinoasă, pe când Iadul e o realitate înspăimântătoare. Însă Iadul e agonisirea noastră, e ce am făcut noi pe pământ, e răul din noi înșine, e ce am devenit păcătuind fără încetare. După cum și Paradisul lui Dumnezeu e sfințirea noastră continuă, clipă de clipă. Amin!
