Moștenirea [1]
Preot Constantin Coman, Moștenirea sau cum mi-am însușit rădăcinile duhovnicești, Ed. Bizantină, București, 2024, 607 p.
*
A scris-o cu conștiința apropierii sale de moarte, p. 9; de la părinții săi a primit „deschiderea spre lumea reală, spre viața în sine și lipsa atracției pentru expresia teoretică a realității”, p. 10; nu îi place cititul, p. 10, paradoxal, dar îi place vorbitul mult. Mie, dimpotrivă, îmi place cititul și scrisul foarte mult și mai puțin vorbitul. Sau îmi place vorbitul esențial, dar nu trăncănitul. Nu aflarea în vorbă.
Diferența dintre erudit și omul duhovnicesc, p. 11; are conștiința că este ucenicul unor Părinți duhovnicești, p. 11; s-a spovedit 20 de ani la Sfântul Sofian Boghiu, p. 12, pentru că „am regăsit la dânsul blândețea și bunătatea tatălui meu după trup”, p. 12. Și-a simțit limitele în fața savantului Prof. Σάββας Αγουρίδης[1], p. 12. A stat peste 20 de ani pe lângă Patriarhul Teoctist Arăpașu[2], p. 13, și a înțeles că Patriarhul Teoctist „era profund pătruns de duhul bisericesc al bunătății, al îngăduinței și al iertării dumnezeiești și [că] funcționa cu un statornic simț al priorității celor dumnezeiești, duhovnicești, în fața ordinii și [a] disciplinei lumești”, p. 13.
Pentru Sfântul Софроний Сахаров[3], Tradiția e Predanie, p. 13, e „un conținut de viață, ceva viu ce se dă de la Părintele duhovnicesc la fiul duhovnicesc, de la generație la generație”, p. 13.
„discursul este necesar, dar ca expresie a vieții”, p. 13-14; m-am îndepărtat „pe cât mi-a fost cu putință de ispita discursului speculativ, autonom, teoretic”, p. 14; „echilibrul între istorie și teologie este esențial”, p. 15; verbul a capacita, folosit în sintagma „m-a capacitat mai mult”, p. 15, în loc de m-a interesat, m-a captivat, m-a pasionat.
A constatat că rolul Sfântului Duh în viața noastră a fost marginalizat în teologia academică, p. 15. Eu constat că Dumnezeul treimic e marginalizat în teologia academică. Că teologia trinitară nu e băgată în seamă în mod real.
„colegii mei de generație….nu agreează discursul critic la nivel editorial”, p. 16, ceea ce e o mare eroare. Fără punctele critice nu avem o reală raportare la viața Bisericii.
Părintelui Constantin Coman îi pare rău că nu ne asumăm greșelile cu curaj, smerenie și credință, p. 17.
De la p. 19 începe să scrie despre Sfântul Sofian, Duhovnicul său. În comparație cu grecii, noi nu avem scriitori pentru Sfinții noștri, p. 20. Avem, dar nu-i băgăm în seamă!
Monahismul românesc „este mai puțin caracterizat de entuziasmul eshatologic…[ci] e orientat mai mult spre pocăință și nevoință”, p. 20. Sfântului Sofian nu îi plăcea să vorbească despre sine, p. 21. Ucenicii săi simțeau că Sfântul Sofian avea în el slava lui Dumnezeu, p. 22. Sfântul Sofian nu te certa, nu îți dădea canon greu, p. 22. De la Sfântul Sofian „am învățat…că păcatele oamenilor nu sunt prea importante, că nu trebuie să ne blocăm în considerarea lor, în analiza lor, că, oricât de păcătos ar fi cineva, nu încetează a fi om și, prin urmare, nu încetează a fi, în fapt, mult mai însemnat decât păcatele sale”, p. 22.
[1] A se vedea: https://el.wikipedia.org/wiki/Σάββας_Αγουρίδης.