Impredictibilitatea non-eclesială
Karl Rahner, romano-catolic german, iezuit[1], se considera un teolog sistematic și nu un exeget al Scripturii[2]. Și când venea vorba despre hristologie, el își punea întrebarea, dacă putem vorbi cu adevărat despre Biserică ca fiind fondată de Iisus Hristos. Și care Hristos: Cel pipăibil, din istorie, sau Cel înviat[3]? Și Rahner considera că în romano-catolicism se discută două feluri de eclesiologii: „prima dintre aceste eclesiologii poate fi numită conceptul social al Bisericii bazat pe teologia fundamentală, iar a doua eclesiologie este una soteriologică, dogmatică”[4].
Rahner se întreabă din nou: „Cum putem vorbi despre o întemeiere a Bisericii de către Iisus sau de o proveniență a Bisericii de la Iisus, dacă…Iisus Însuși a vestit apropierea Împărăției lui Dumnezeu?[5]”. Dar nu ne răspunde la întrebare! Însă ajunge să spună că Biserica este o realitate eshatologico-istorică, care nu este dependentă de puterea socială sau de numărul membrilor ei[6]. Rahner considera că Biserica are „un viitor deschis și impredictibil”[7]. Și apare aici un pasaj foarte interesant despre această impredictibilitate a bisericii romano-catolice: „Nu știm cum va arăta Biserica în anul 2000 sau 2500. Va mai fi un papă la Roma sau în altă parte? Va mai poseda Biserica marea birocrație romană pe care o recunoaștem și poate o suportăm astăzi cu suspine? Poate că vor fi multe alte lucruri pe care nici nu le putem imagina astăzi. Este posibil ca Biserica să fi învățat până atunci, de exemplu, că femeile pot fi admise în funcția preoțească [women can be admitted to the priestly office] și că o pregătire academică – oricât de mult prețuiesc eu acest lucru, ca unul care și-a petrecut viața profesională oferindu-o,– poate nu este atât de necesară pentru candidații la preoție așa cum credem că este acum. S-ar putea chiar să fi devenit evident până în 2000 sau 2500 că sancțiunea sacramentală poate și ar trebui să fie acordată liderilor înzestrați și numiți din punct de vedere carismatic ai comunităților creștine de bază. Există, desigur, multe alte posibilități, prea multe pentru a le enumera aici, dar acestea trebuie să rămână întrebări deschise și ar trebui să ne ferim să nu așteptăm un răspuns la ele fie dedus exclusiv din principii teologice, fie extras exclusiv din tradiția timpurie a Bisericii”[8]. Nu au ajuns la hirotonia femeilor, dar au ajuns la căsătoria persoanelor gay. Dar viitorul, așa cum recunoaște și Rahner, este foarte imprevizibil în romano-catolicism. Însă de ce e așa imprevizibil viitorul, dacă papalitatea e „o mână forte” care conduce biserica?
Rahner e sincer și recunoaște că Sfântul Apostol Petros nu a trăit cu ideea de papalitate[9] pe care i-o arogă în mod fals teologia romano-catolică actuală. Dar nu e sincer când afirmă că biserica romano-catolică „nu și-a pierdut niciodată propriul trecut legitim [has never lost its own legitimate past]”[10]. Tocmai de aceea e imprevizibilă: pentru că nu mai are eclesialitate. Nu mai face parte din Biserica lui Dumnezeu.
[1] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Karl_Rahner.
[2] Cf. Karl Rahner & Wilhelm Thüsing, A New Christology, Pub. The Seabury Press, New York, 1980, p. 18.
[3] Idem, p. 19. [4] Idem, p. 20. [5] Idem, p. 23. [6] Idem, p. 26. [7] Idem, p. 30. [8] Ibidem. [9] Idem, p. 31. [10] Ibidem.