Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [4]

Realitatea neagră începe să intre în poezia lui, așadar, odată cu volumul al doilea. Dar nu este încă predominantă. Ioan Alexandru are încă momente intense de candoare. Ca în poezia Invers, în care sentimentul crepuscular al toamnei este amestecat, în mod inedit, cu o inalienabilă senzație a transcendenței. Toamna e un timp paradoxal, al rodirii și al roadelor, dar și un anotimp în care natura dă semne de moarte și de pieire. Iar pentru om este un semnal interior, care îi rememorează necesitatea trecerii dincolo de imaginea acestei lumi, pe firul simbolurilor ei adânci, la realitatea invizibilă lui și totuși atât de profund resimțită în sufletul său:

Atâta toamnă cade peste noi,
Atâta lună luminos de mare.
S-a inversat lumina. Parcă de acum
Răsare numai luna și în soare.

Pentru că, toamna, soarele devine mai palid. Iar luna foarte luminoasă face să pară că același astru răsare și ziua și noaptea, sau că luna s-a mutat în soare.

De păsări pământul atârnă. Seara-l vezi
Abia plutind sub aripi de departe.
Razele-nfipte primăvara-n el
Abia acum ajung de cealaltă parte.

Toamna fiind un anotimp al traversării, sufletul poetului e sub impresia instabilității, a deplasării. De aceea, zborul păsărilor e mai important decât pământul. Zborul păsărilor e ceva esențial, iar pământul nu face decât să atârne de ele, cu fire nevăzute, „plutind sub aripi”, sub aripile lor.

O altă senzație părut nefirească sau paradoxală  este aceea care îl face să simtă lumina soarelui răsărind din pământ, sub formă de raze…

Le simți prin tălpi amare cum te străbat cântând
Și-aproape-ngenunchează la orce răsuflare,
Parc-ai urca înfiorat
Continuu într-o scufundare.

…raze pe care le simte în tălpile amare, călcând pământul. Lumina aceasta a pământului nu este, desigur, o senzație firească, trupească, ci una lăuntrică. Călcând pământul cu tălpile goale și scufundându-se în el, simte în același timp cum se înalță. Afundarea e o înălțare.

De clopot turnul atârnă și de urma mea
Nu cel ce-am fost, ci cel ce o să fie,
Cel din oglinzi e trupul meu
Crescând din moarte spre copilărie.

Iarăși o trăire duhovnicească: așa după cum, sfidând legile fizice, cele ușoare și inefabile le țin pe cele grele (zborul ține pământul, lumina înalță trupul, clopotul ține turnul și nu invers), la fel și veșnicia ne ține pe noi. Creștem din moartea vieții pământești, păcătoase (grea, apăsătoare și întunecată), spre copilăria sfințeniei și a vieții veșnice.

La arbori rădăcini coroanele-s de-acum
Lansate-adânc în univers spre stele,
Hrănesc, tăcut, ascunsul dedesubt
Depus la baza existenței mele.

Coroanele arborilor, desfrunzite toamna, devin rădăcinile lor în cer, printre stele. Și ele hrănesc „ascunsul” de „la baza existenței mele”: credința sa tainică în Dumnezeu și în viața veșnică.

Și dorul mi-e invers. Mi-așa de dor
De tine când mi-ești foarte aproape
De-aceea am hotărât ca între noi
Să bată veșnic vântul și mai multe ape.

A hotărât o depărtare de „vânt” și de „mai multe ape” de femeia iubită, care este o depărtare a cugetării, a reflecției și contemplației. Acestea țin iubirea vie.

Și cântecul – când mi-l îndemn șoptit
Se-aprind în zare focurile toate
Și-s de găsit acasă numai când
Mi-s geamurile stinse și ușile-ncuiate.

Este acasă în poezie. Atunci când umblă și cugetă poetic. Când nu este acasă cu trupul, lumina la geamuri fiind stinsă și ușile încuiate, dar este „acasă” cu sufletul, contemplând casa lui Dumnezeu de sub cer.

Gustul paradoxului și setea de transcendere a realității imediate, dorința de atingere a sublimului și de aprofundare infinită a hieroglifelor dumnezeiești tăinuite în simboluri naturale, de revelație, sunt semnele unui poet modernist, dar și ale unui poet religios, în căutarea sensului mistic al existenței (cele două categorii sunt convergente în literatura noastră).

Paradisul copilăriri sale e înfățișat astfel: „E o pășune în Ardeal cu arbori străvechi/ înnegriți de umbră și scorburi mari/ cu viespi și roiuri de furnicare/ și muri copți când grâul dă în pârgă. // Pe dealuri ard noaptea urme de picior desculț/ aprinse de lună, și în colibe de lemn pe roți/ ciurdarii visează mereu râpa aceea prăbușită/ de un cutremur la începutul pământului./ Crește iarba până la burta cailor/ și flori de toate neamurile se-mpreună/ una cu cealaltă aici” (Cosmosul meu). Iar în cimitirul din „străbunul meu sat”, oamenii stau „ca în paradis” (Ca în paradis).

Cuvintele sunt o marmură săpată cu umbra vieții: „Sap în văzduh o groapă cu tâmpla astă seară,/ Lumina primei stele să poată să răsară. /…/ În turla din cetate un clopot a orbit” (Dor), „Caut cu cheia limbii acasă un cuvânt. /…/ Și azi înseamnă un ieri transfigurat” (Limbă străină), „Iar când e iarnă, brazii se-aud pe vânt înghețând” (În munți) etc.