Sermon on the 34th Sunday after Pentecost [2025]
My beloveds[1],
prodigal sons are not only young, but they are of any age. Because when we spend money, time and energy on our sins, then we waste ourselves and do not build ourselves ghostually. And our loss in decorum in one day, in sins of all kinds, is very great, which is why we lose more time for our salvation than we gain. We waste essential time, we lose the ages conducive to great deeds, and we reach old age empty of virtues, powerless, because we have lost our youth and maturity in easy, embarrassing things[2].
And believers have begun to be more and more sentimental, more and more comfortable, more and more frivolous, because they lack depth of mind. And depth of thought is born from ascesis and from reading the heavy theology of the Church. If we do not struggle to understand the difficult things of theology, living as humble people in the Church, we cannot advance in our ascetic life. Because the ascesis is a continuous overcoming of self, a continuous moving of the boundaries of our understanding, a continuous work of the divine virtues[3].
To remain in pleasure or in pain is to remain in the waste of energy. But if we understand more and more the divine dogmas and, through them, ourselves, we move from understanding to understanding, we advance theologically and ghostually, because we are filled with the zeal to live divinely. And ascesis is the divine life of the dogmas of the Church, it is the life with God that the Church teaches us[4].
Young people waste themselves on pleasures because they idolize pleasure. When they do not have pleasures, people flee from pains by throwing themselves into disputes, games, and passionate viewings. Illnesses are pains that are hard to bear, and, because of them, we seek passionate dreams. But any way to escape from ourselves does not build us up, but wastes us. Because the ghostual building means being filled with the glory of God and not being lost in passions[5].
We understand that we have ruined ourselves spiritually, when the ruin is ourselves. When we fraternize with devils and become like them, only then do we understand what sin means. But when we reach the very bottom, in Hell, and are filled with repentance, then we understand what it means to be built anew by God. Because He rebuilds us internally, He raises us from our Hell, He strengthens us ghostually, because He makes us His through repentance[6].
The sin minimizes the repentance, mocks it, but the repentance abolishes the sin in ourselves. And the power of repentance is the glory of God, which fills us when we renounce our sins. His power becomes our power, the power by which we fight the sin within ourselves. And that is precisely why, when His glory is our power, the sin no longer has any shine, any attraction for us, because it is weakness, it is sickness, it is death[7].
Why does the young man believe in his pleasures? Because he doesn’t know what sugar does to a man! For the excess of pleasures is like the excess of sweets: you find at the end their evil. While you’re partying, drinking recklessly, having random sex, wasting time all the time, things seem „good”. But when you get to Hell, when you can’t recognize yourself anymore, when you can’t stand yourself anymore, then you realize that you’ve been living like a sleepwalker and not like a sober person, like a person aware of the value of his life[8].
The jokes, the pleasures, the sinful adventures are part of forgetfulness, self-forgetfulness. He who wastes forgets himself, denies himself. But when you repent, then you remember all your sins, all that you have done wrong, because self-rebuilding begins with giving up all sin in yourself. And giving up sin is a harsh awakening to reality, because you must uproot the sin from yourself like you pull a tree with many roots out of the ground[9].
You drink, you do drugs, you have sex with whoever you want, you live randomly. But when you must get your passions out of you, then you see what deep-rooted evils you have within you. He can’t live without smoking, he can’t live without music, he can’t live without drinking alcohol. Because they are all stronger than his will. And when you are weak, then the passions lead you. But when you are ascetic in your life, then the glory of God is in you and leads you to all truth[10].
The ghostual man knows that he can fall into sin at any time, because he is a weak man. He does not trust himself and is not surprised that he sins. But he always asks for God’s mercy in his life, His help. He who does not know the life with God, considers that the Saints do not sin. But the Saints do not remain in their sins, they do not confuse their sins with „the virtues”! For the great error of people is that they often confuse certain sins with „the virtues” and do not repent for all their sins[11].
But, my beloveds, the prodigal son returned to the Father precisely because he renounced all his sins. While the old son and full of virtues remained with God because he learned to love the return of people to repentance. You must not sin to repent, but you must learn from people’s repentance how much God loves their repentance. For God, when He forgives on the basis of repentance, He forgives perfectly, without regret and making man His son again[12].
His forgiveness is divine, it is perfect and fills us with His glory. Our sins, once we give them up, are lost in the ocean of God’s forgiveness. They become as if they had never been. And this, because He forgives as an all-loving Father, as a Father who wants His children to be with Him forever[13].
And if He forgives all our sins, all that we confess with pain, why do we run away from our perfect healing? If He makes us alive again through repentance and sacramental forgiveness, why do we not want to confess all our sins? But those who have learned His forgiveness and His mercy, they desire Him continually, on the Lord of glory[14].
Therefore, glorified be our triune God for His great mercy with us, as the One who always fills us with His life! Because He does not label us as sinners and loses when we sin, because He always expects our repentance from us. And our repentance is our eternal life. Amin[15]!
[1] Started at 13. 08, in day of saturday, on 8 february 2025. Cloudy sky, minus one degree, wind of 8 km/h.
[2]Iubiții mei, fiii risipitori nu sunt numai tineri, ci ei au orice vârstă. Pentru că atunci când cheltuim bani, timp și energie pentru păcatele noastre, atunci ne risipim și nu ne zidim duhovnicește. Și pierderea noastră în decor într-o zi, în păcate de tot felul, e foarte mare, fapt pentru care mai mult pierdem decât câștigăm timp pentru mântuirea noastră. Pierdem timp esențial, pierdem vârstele propice faptelor mari și ajungem la bătrânețe goi de virtuți, neputincioși, pentru că ne-am pierdut tinerețea și maturitatea în lucruri ușoare, penibile.
[3] Și oamenii credincioși au început să fie tot mai sentimentali, tot mai comozi, tot mai frivoli, pentru că le lipsește profunzimea minții. Și profunzimea gândirii se naște din asceză și din citirea teologiei grele a Bisericii. Dacă nu ne chinuim să înțelegem lucrurile grele ale teologiei, trăind ca niște oameni smeriți în Biserică, nu putem avansa în viața noastră ascetică. Pentru că asceza e o continuă biruire de sine, e o continuă mutare a hotarelor înțelegerii noastre, e o continuă lucrare a virtuților dumnezeiești.
[4] Rămânerea în plăcere sau în durere înseamnă a rămâne în risipirea de energie. Dar dacă înțelegem tot mai mult dogmele dumnezeiești și, prin ele, pe noi înșine, trecem din înțelegere în înțelegere, avansăm teologic și duhovnicește, pentru că ne umplem de râvna de a trăi dumnezeiește. Și asceza e viața dumnezeiască a dogmelor Bisericii, e viața cu Dumnezeu pe care ne-o învață Biserica.
[5] Tinerii se risipesc în plăceri pentru că idolatrizează plăcerea. Când nu au plăceri, oamenii fug de dureri aruncându-se în dispute, în jocuri, în vizionări pătimașe. Bolile sunt dureri greu de purtat și, din cauza lor, căutăm visări pătimașe. Dar orice cale de a evada din noi înșine nu ne zidește, ci ne risipește. Pentru că zidirea duhovnicească înseamnă umplere de slava lui Dumnezeu și nu pierdere în patimi.
[6] Înțelegem că ne-am ruinat sufletește, când ruina suntem noi înșine. Când ne înfrățim cu dracii și ajungem ca ei, numai atunci înțelegem ce înseamnă păcatul. Dar când ajungem jos de tot, în Iad, și ne umplem de pocăință, atunci înțelegem ce înseamnă să fim zidiți din nou de Dumnezeu. Pentru că El ne rezidește interior, El ne ridică din Iadul nostru, El ne întărește duhovnicește, pentru că ne face ai Lui prin pocăință.
[7] Păcatul minimalizează pocăința, o batjocorește, dar pocăința desființează păcatul în noi înșine. Și puterea pocăinței e slava lui Dumnezeu, care ne umple pe noi când ne lepădăm de păcatele noastre. Puterea Lui devine puterea noastră, cea prin care luptăm cu păcatul din noi înșine. Și tocmai de aceea, când slava Lui e puterea noastră, păcatul nu mai are nicio strălucire, nicio atracție pentru noi, pentru că el e slăbiciune, e boală, e moarte.
[8] De ce crede tânărul în plăcerile lui? Pentru că nu știe ce face zahărul din om! Căci excesul de plăceri e ca excesul de dulciuri: afli la final răul lor. Cât timp petreci, bei în neștire, faci sex la întâmplare, pierzi timpul tot timpul, lucrurile ți se par „bune”. Dar când ajungi în Iad, când nu te mai recunoști, când nu te mai suporți, atunci îți dai seama că ai trăit ca un somnambul și nu ca un om treaz, ca un om conștient de valoarea vieții sale.
[9] Glumele, plăcerile, aventurile păcătoase fac parte din uitare, din uitarea de sine. Cel care risipește se uită pe sine, se renegă pe sine. Dar când te pocăiești, atunci îți aduci aminte de toate păcatele tale, de tot ceea ce ai greșit, pentru că rezidirea de sine începe cu renunțarea la tot păcatul din tine însuți. Și renunțarea la păcat e o trezire dură la realitate, pentru că trebuie să smulgi păcatul din tine așa cum scoți un copac cu multe rădăcini din pământ.
[10] Bei, te droghezi, faci sex cu cine vrei, trăiești la întâmplare. Dar când trebuie să scoți patimile din tine, atunci vezi ce rele bine înrădăcinate ai în tine. Nu poate să stea fără să fumeze, nu poate să stea fără muzică, nu poate să stea fără să bea alcool. Pentru că toate sunt mai puternice decât voința lui. Și când ești slab, atunci patimile te conduc. Dar când ești ascetic în viața ta, atunci slava lui Dumnezeu e în tine și te conduce spre tot adevărul.
[11] Omul duhovnicesc știe că poate cădea oricând în păcat, pentru că e un om slab. Nu se încrede în sine și nici nu se miră că păcătuiește. Dar el cere mereu mila lui Dumnezeu în viața lui, ajutorul Său. Cel care nu cunoaște viața cu Dumnezeu, consideră că Sfinții nu păcătuiesc. Însă Sfinții nu rămân în păcatele lor, nu confundă păcatele lor cu „virtuțile”! Căci marea eroare a oamenilor e că ei confundă adesea anumite păcate cu „virtuțile” și nu se pocăiesc pentru toate păcatele lor.
[12] Însă, iubiții mei, fiul cel risipitor s-a întors la Tatăl tocmai pentru că a renunțat la toate păcatele sale. Pe când fiul cel bătrân și plin de virtuți a rămas cu Dumnezeu pentru că a învățat să iubească întoarcerea oamenilor la pocăință. Nu trebuie să păcătuiești pentru ca să te pocăiești, dar trebuie să înveți din pocăința oamenilor cât de mult iubește Dumnezeu pocăința lor. Căci Dumnezeu, atunci când iartă pe baza pocăinței, El iartă desăvârșit, fără părere de rău și făcându-l pe om iarăși fiul Său.
[13] Iertarea Lui e dumnezeiască, e desăvârșită și ne umple de slava Lui. Păcatele noastre, odată ce renunțăm la ele, se pierd în oceanul iertării lui Dumnezeu. Ele devin ca și când n-ar fi fost niciodată. Și aceasta, pentru că El iartă ca un Părinte atotiubitor, ca un Părinte care Își dorește fiii pe veci cu El.
[14] Și dacă El ne iartă toate păcatele noastre, tot ceea ce noi spovedim cu durere, de ce fugim tocmai de vindecarea noastră desăvârșită? Dacă El ne face vii din nou prin pocăință și iertare sacramentală, de ce nu dorim să ne spovedim toate păcatele noastre? Dar cei care au învățat iertarea Lui și mila Sa, aceia Îl doresc pe El neîncetat, pe Domnul slavei.
[15] De aceea, slăvit să fie Dumnezeul nostru treimic pentru marea Sa milă cu noi, ca Cel ce ne umple mereu de viața Lui! Pentru că El nu ne etichetează pe noi ca păcătoși și pierduți atunci când păcătuim, pentru că așteaptă mereu de la noi pocăința noastră. Și pocăința noastră este viața noastră cea veșnică. Amin!