Poetul iscoditor al naturii își sculptează mental iubita, în ipostaze ispititoare, în trunchiuri de copaci (spin, mesteacăn, brad, salcie, cireș), cu dalta sentimentului arzător al dragostei, derivatele ei vegetale putând alcătui o pădure diversă. Poetul o vede „goală dormitând”, cu glezne albe de ceară, în „alb trunchiul de mesteacăn”, „despletită” în salcie, înotătoare „severă” și „demnă” în trupul bradului, „aprinsă…sub scoarța de cireș” (Asemănare). Se poate desprinde din versuri o sugestie a înrudirii feminității cu esența lemnului, tare și mlădioasă totodată, nobilă dar și prea puțin reflexivă: „O clipă lucrurile de le dezvelesc/ În fiecare-ți aflu asemănare/ Goală femeie primordială tu/ Curgând mereu a somn și a uitare”. Intuirea senzualității ei în toți acești copaci „îmi țintuie în piatră aripa călătoare”: îl ține pe loc, oprindu-i zborul. O zărește chiar și „în arbori de cărbune”: „Acolo dedesubt arzând de mii de ani/ Aduci puțin, puțin a înțelepciune”. Adică înțelepciunea vine după o ardere îndelungă în iubire. Când din materia ardentă a erotismului nu mai rămâne decât cărbunele înțelepciunii care întreține o altfel de combustie.
O paranteză: poezia românească a evoluat cumva spre clasicism (ignorăm metoda lirică), nu cel istoric, ci spre un clasicism înțeles ca tezaur de experiență umană și înțelepciune metafizică…
În altă parte vede „Câtă duioasă teamă și neorânduială/ Și multă inerție în lucrurile tale./ Mai multe întrebări au ars și ruginit,/ În turla din cetate un clopot a orbit”, a tăcut (Dor). Clopotul e un orologiu al cărui sunet și tăcere anunță că timpul trece… În vreme ce iubiții își frământă gândurile: „Cei doi plopi singuri îmbrățișați pe deal/ S-au certat și despărțit de-o săptămână,/ Unul trăiește cu coama unui cal/ Și celălalt trăiește c-o fântână”. Ochiul lui Ioan Alexandru vede hieroglifele unei cărți nescrise în tot universul.
Vocabularul îndrăgostiților este de asemenea straniu și paradoxal, ca o limbă străină: „Cumpăna din ce-i făcută și apele din ce,/ Izvor ce-nseamnă și de unde vine?/ Mi-atinge sufletul necolorat un vânt,/ Caut cu cheia limbii acasă un cuvânt” (Limba străină).
Dar poetul iubește și istoria iubirii e lungă și complexă: „Să stăm cu ochii unul în ochii celuilalt – / se vede frigul dincolo de zare /…/ gravată-n pur, cu năluciri de rit,/ te-așterni amar de-a lungul îmbătrânitei ore/ miroase a ploi pe linii în păduri/ și bat în ceată clopote minore. // Sunt ochii tăi un plâns înăbușit;/ duc arse mări, corăbii înghesuite-n vreme/ voi dezvolta profund și înmiit/ această crudă pradă în poeme” etc (Dar ploile).
Femeile care pleacă dimineața la câmp „sunt așa de multe strânse laolaltă/ Că le cresc aripi la margine de sat/ Și pleacă-n zbor în stoluri mari spre câmpuri uriașe” (Femeile). În timp ce, luând securile, „Când le ascut și, după ce le-ncearcă,/ Bărbații pleacă tulburi prin păduri/ În căutarea trunchiului cu barcă” (Portret).
Lumea făpturilor și a lucrurilor umile și suferinde, pe care a introdus-o Arghezi în poezia noastră, renaște sub pana lui Ioan Alexandru: „Prietenii mei înjugați la plug/ desculți și însetați/ și eu la coarne la fel/ însetat și desculț. /…/ Desțelenim un pământ bătrân bătucit/ peste care roțile plesnite ale anilor/ au trecut hurducând/ cu saci învărgați și cu piatră și cai morți/ spre abatoare/ și turme de mistreți spre pădurile tuturor/ și înghețuri, doamne, și trăsnete de ploaie. /…/ Când e frig, frig și dorm în iesle prunc/ pe ger, dezvelit, nou-născut, din pântecul fecioarei/ vin ei prietenii cu respirația lor aburind/ pe întuneric, sfinte dobitoace,/ și se pleacă înceți asupra mea în iesle/ și mă încălzesc și eu atunci,/ mă întorc cu fața-n jos/ îngropată în paie și plâng nădușit”… (Prietenilor mei). Repet ceea ce am spus și undeva mai sus: există o insinuare cu iz blasfemic în aceste versuri, dar poetul nu cultivă blasfemia (chiar dacă el nu este încă personalitatea religioasă de mai târziu), ci mai degrabă sugerează o asemănare, dezvăluind că a cunoscut realitatea sărăciei crunte, în care omul ajunge să fie compătimit de animal și ajutat să supraviețuiască. Pe de altă parte, nu putea introduce scena Nașterii Domnului într-o poezie, la vremea aceea, nici ca o aluzie cu sens comparativ, decât într-un chenar laicizat, desacralizat. Sau poate că el însuși astfel gândea, pe atunci…
Contemplă o barcă putredă de bătrânețe, care abia mai plutește, sub care „Valul a obosit/ Să mai legene și înfioare/ Neantul se vede/ Cu colți de duhoare” (Barca). Și asemenea o moară de vânt, în poezia Elegie.
Amintirea mânzului odată cu care se născuse, „care primi și el numele meu mai mic” și care crește mult mai repede decât el și moare de bătrânețe când poetul pleacă în armată, e încrustată în poemul Mânzul. În Veghe, descoperim neașteptata fraternitate cu ciorile care „noaptea dorm cu lupii prin hoituri/ și râgâie sătule ca bărbații/ și se ciupesc cu vulpile pe deal/ urâte și bondoace, singurul zbor dezvoltat,/ rămas în ger cu neamul meu de veghe”. Etc.
