My beloveds[1],
the piousness is the life full of purity and prayer, of continuous dedication to God. Which the Pious Fathers always live, and we, the lay faithful, live when we fast and when we beautifully restrain ourselves from all sins. And today is the sunday of piousness, because we remember Saint Ioannis the Ladder, the one who told us about his ascesis, just as Saint Grigorios Palamas told us about his two sundays ago. And when you talk about your experience, you talk about your life with God, because He teaches us His things from His intimacy with us. And what He teaches us is practical theology, it is the theology of our salvation, it is the way in which we continually sanctify ourselves[2].
The sinful man comes and asks you where your God is. For he, in his blindness, does not see that God is everywhere and that, if He were not everywhere and did not sustain all man, no one could live even for a moment. But He is everywhere through His glory, through which He sustains all of His creation in existence. We, on earth, use electric light for every appliance in our home. If the appliance is plugged in, then it works. If you unplug it, everything is dead. And the glory of God is like our electric light: it sustains everything in existence. Without His glory, no one is alive. For His glory is our life[3].
And the answer to the question is this: There is no place without God, for He is in all things and sustains all things through His glory. The created light, which we see with our eyes, is the light that surrounds us on earth and in the air, because we see with our eyes both the sun and our artificial lights, created by man through God’s enlightenment. But the uncreated light or the eternal glory of God eternally springs from our triune God and is the light that sustains all creation. And it is seen ecstatically, in vision, and not with the physical eyes, not with the bodily ones, with which we see the light created by God and placed in the heavenly luminaries. And the eternal light of God is the light of His Emperordom, but at the same time, it is the life of the Church, it is our ghostual life, because it is the life of God within ourselves[4].
The glory of God is the essence of the Holy Mysteries of the Church. For beyond the water of Baptism is His glory, just as beyond the bread, wine, and water of the Eucharist is His glory, which transfigures the eucharistic Gifts into the Body and Blood of the Lord. And His glory, which sanctifies all in the Church, is the same that sustains all creation in existence. And when we want to talk about the unity of the Church, we return to what Saint Vasilios the Great said in his Divine Liturgy: we all partake of one Bread and one Chalice, because we unite with one another through the sharing of the Same Holy Ghost[5]. If we are not in the Same Spirit, we do not understand each other, because God makes us understand each other[6].
Our discussions with heterodox people are enlightening for them, but also for us. For God draws them to His Church, while He strengthens us in our relationship with Himself. The same glory of God ignites the longing for the Church in the heterodox, just as it strengthens us in the good that we have learned and in which we live. And His glory, which we receive through the Holy Mysteries and Holy Services of the Church, is our ghostual life and will be our eternal life in His eternal Emperordom. It, His glory, will be the eternal sun of the Saints, but also the eternal torment of those in Hell. For His glory, of the One who is everywhere and fulfills all things, is received or not by people in eternity. For those who have received it here will receive it forever, and those who have not received it here will not receive it forever[7].
The Church is the oxygen of the entire world. That is why the question of why you go to Church is meaningless, just as the question of why you breathe is meaningless. It’s the most natural thing to breathe, just like going to Church. The ascesis of the Church is our way of being, for here we are filled with the air of salvation, with His glory. We go to School to be filled with learning, and here we come to be filled of the life of God, of His glory. And every virtue we live is a school of theology, just as every theological teaching is an enlightenment of ours towards the eternal life[8].
If the postmodern world had as its foundation a strong philosophy, i.e. the theology of the Church, people would have used the technology of the moment in their ghostual perfection and would have seen in their time a ladder to God’s Paradise. In a normal world, the Church, School, and Library are its most powerful institutions. For the ghostual man experiences his salvation as a continuous ascent towards God, as an ascent from stair in stair in the relationship with Him. The climb is natural, it’s daily, it’s our way of being, for it’s real. And what you experience in the ascension with God, you can humbly confess to others[9].
But we live in a world of entertainment, of wasting time, because it does not like the ascesis. Everyone talks about what he wants, because he is not interested in the theology of salvation. The theology presupposes knowledge, the knowledge presupposes the ascesis, and the ascesis means continuous change through the enlightenment of God. If you are not changing from good to better continuously, you are not changing ghostually. Because the real change is deification. And when you are Godʼs Saint, you are always with Him and He is the One who constantly changes you, Who always fills you with His holiness[10].
The Great Lent is relevant to us, for it is a real humility of ours. When you fast, you see how little you are. Our littleness is our living cry to God, it is our repentance. The silence of our fasting is full of peace, because God loves our hesychia. At the opposite pole, the music given to the maximum is a flight from yourself. Too much talk steals our inner peace, just as the inner gloom is an entry of the evil of the world into ourselves. For when you allow the sinful sadness to enter you, you allow the distance from God to enter[11].
Therefore, my beloveds, we can write about our ascesis, because we have concrete data. We can write about the ghostual changes in our lives because they are real. And they are real, because the glory of God, which changes us constantly, is real and deifying for us. And when someone wants to know if there is God, we show him what He does with us all the time. For our inner changes, the ghostual ones, are the ones that He works in us[12].
The unity of the Church is internal and invisible to physical eyes, but felt ghostually. The Divine Mysteries of the Church seem like things seen, but in them you experience unseen, divine things. For many, you enter and exit from the Church, but you are always another living churchly. And you are always another, because God changes you through His eternal glory[13].
The ladder of virtues is at the same time a spiritual chain, because each virtue has inner connection with the others. Each virtue needs all the others. For fasting cannot exist without prayer, without vigil, without reading, without the communion with the Lord, without the cogitation at death, without attention to what enters into ourselves. The silence, the simplicity, the mercy are all in one place. The ghostual joy comes from purity and from holiness. And to have all of them in you, you must choose the life with God as your daily life. Amin[14]!
[1] Started at 14. 07, in day of monday, on 17 march 2025. Cloudy sky, 7 degrees, wind of 11 km/h.
[2] Iubiții mei, cuvioșia este viața plină de curăție și de rugăciune, de dăruire continuă lui Dumnezeu. Pe care o trăiesc mereu Cuvioșii Părinți, iar noi, credincioșii mireni, o trăim când postim și când ne înfrânăm în mod frumos de la toate păcatele. Și duminica de azi este a cuvioșiei, pentru că îl pomenim pe Sfântul Ioannis Scărarul, pe cel care ne-a vorbit despre asceza lui, așa după cum Sfântul Grigorios Palamas ne-a vorbit despre a sa acum două duminici. Și când vorbești despre experiența ta, vorbești despre viața ta cu Dumnezeu, pentru că El ne învață cele ale Sale din intimitatea Sa cu noi. Și ce ne învață El este teologie practică, e teologia mântuirii noastre, e modul în care ne sfințim noi neîncetat.
[3] Omul păcătos vine și te întreabă unde este Dumnezeul tău. Căci el, în orbirea lui, nu vede că Dumnezeu e pretutindeni și că, dacă El n-ar fi pretutindeni și nu ar susține pe tot omul, nimeni n-ar putea trăi nici măcar o clipă. Dar El e pretutindeni prin slava Lui, prin care susține în existență toată creația Sa. Noi, pe pământ, ne folosim de lumina electrică pentru orice aparat din casa noastră. Dacă aparatul e în priză, atunci el funcționează. Dacă îl scoți din priză, totul e mort. Iar slava lui Dumnezeu e ca lumina noastră electrică: ea susține totul în existență. Fără slava Lui, nimeni nu e viu. Căci slava Lui e viața noastră.
[4] Și răspunsul la întrebare e acesta: Nu există loc fără Dumnezeu, căci El e în toate și susține toate prin slava Lui. Lumina creată, pe care noi o vedem cu ochii, e lumina care ne înconjoară pe pământ și din văzduh, pentru că vedem cu ochii și soarele, dar și luminile noastre artificiale, create de om prin luminarea lui Dumnezeu. Însă lumina necreată sau slava cea veșnică a lui Dumnezeu izvorăște veșnic din Dumnezeul nostru treimic și ea este lumina care susține întreaga creație. Și e văzută extatic, în vedenie, și nu cu ochii fizici, nu cu cei trupești, cu care vedem lumina creată de Dumnezeu și pusă în luminătorii cerești. Iar lumina veșnică a lui Dumnezeu este lumina Împărăției Sale, dar, în același timp, ea este viața Bisericii, e viața noastră duhovnicească, pentru că e viața lui Dumnezeu în noi înșine.
[5] With reference to the passage: Ἡμᾶς δὲ πάντας, τοὺς ἐκ τοῦ ἑνὸς Ἄρτου καὶ τοῦ Ποτηρίου μετέχοντας, ἑνώσαις ἀλλήλοις εἰς Ἑνὸς Πνεύματος Ἁγίου κοινωνίαν, cf. https://glt.goarch.org/texts/Oro/Basil_Liturgy.html.
[6] Slava lui Dumnezeu este esența Sfintelor Taine ale Bisericii. Căci dincolo de apa Botezului e slava Lui, așa cum dincolo de pâinea, vinul și apa Euharistiei este slava Lui, care transfigurează Darurile euharistice în Trupul și Sângele Domnului. Și slava Lui, care sfințește toate în Biserică, e aceeași care susține toată creația întru existență. Și când vrem să vorbim despre unitatea Bisericii, ne întoarcem la ce spunea Sfântul Vasilios cel Mare în Dumnezeiasca sa Liturghie: ne împărtășim cu toții dintr-o Pâine și dintr-un Potir, pentru că ne unim unii cu alții prin împărtășirea Aceluiași Duh Sfânt. Dacă nu suntem în Același Duh, nu ne înțelegem, pentru că Dumnezeu ne face să ne înțelegem.
[7] Discuțiile noastre cu eterodocșii sunt luminătoare și pentru ei, dar și pentru noi. Căci pe ei Dumnezeu îi trage spre Biserica Sa, pe când pe noi ne întărește în relația cu Sine. Aceeași slavă a lui Dumnezeu aprinde dorul de Biserică în eterodocși, după cum pe noi ne întărește în binele pe care l-am învățat și întru care trăim. Și slava Lui, pe care o primim prin Sfintele Taine și Sfintele Slujbe ale Bisericii, e viața noastră duhovnicească și va fi viața noastră veșnică întru Împărăția Sa cea veșnică. Ea, slava Lui, va fi soarele cel veșnic al Sfinților, dar și chinul cel veșnic al celor din Iad. Căci slava Lui, a Celui care este pretutindeni și pe toate le împlinește, e primită sau nu în veșnicie de către oameni. Căci o vor primi veșnic cei care aici au primit-o și nu o vor primi veșnic cei care aici nu au primit-o.
[8] Biserica e oxigenul întregii lumi. De aceea, întrebarea de ce te duci la Biserică nu are sens, cum nu are sens întrebarea de ce respiri. E cel mai firesc lucru să respiri, după cum e și mersul la Biserică. Asceza Bisericii e modul nostru de-a fi, căci aici ne umplem de aerul mântuirii, de slava Lui. Ne ducem la Școală să ne umplem de învățătură, iar aici venim pentru ca să ne umplem de viața lui Dumnezeu, de slava Lui. Și orice virtute pe care o trăim e o școală de teologie, după cum orice învățătură teologică e o luminare a noastră spre viața veșnică.
[9] Dacă lumea postmodernă ar fi avut ca fundament o filosofie tare, adică teologia Bisericii, oamenii ar fi folosit tehnologia momentului în desăvârșirea lor duhovnicească și ar fi văzut în timpul lor o scară spre Paradisul lui Dumnezeu. Într-o lume normală, Biserica, Școala și Biblioteca sunt cele mai puternice instituții ale ei. Căci omul duhovnicesc își trăiește mântuirea ca pe o continuă urcare spre Dumnezeu, ca pe o suire din treaptă în treaptă în relația cu El. Urcarea e firească, e zilnică, e modul nostru de-a fi, căci e reală. Și ceea ce trăiești în ascensiunea cu Dumnezeu, poți mărturisi și altora cu smerenie.
[10] Dar noi trăim într-o lume a divertismentului, a pierderii timpului, pentru că nu îi place asceza. Fiecare vorbește despre ce vrea, pentru că nu îl interesează teologia mântuirii. Teologia presupune cunoaștere, cunoașterea presupune asceza, iar asceza înseamnă schimbare continuă prin luminarea lui Dumnezeu. Dacă nu te schimbi din bine în mai bine în mod continuu, nu te schimbi duhovnicește. Căci schimbarea reală e îndumnezeire. Și când ești Sfântul lui Dumnezeu, tu ești mereu cu El și El este Cel care te schimbă neîncetat, Care te umple mereu de sfințenia Lui.
[11] Postul Mare este relevant pentru noi, căci el este o smerire reală a noastră. Când postești, vezi cât de puțin ești. Puținătatea noastră este strigătul nostru viu spre Dumnezeu, e pocăința noastră. Tăcerea postului nostru este plină de pace, pentru că Dumnezeu iubește isihia noastră. La polul opus, muzica dată la maxim e o fugă de tine însuți. Prea multa vorbă ne fură pacea interioară, după cum posomorârea interioară e o intrare a răului lumii în noi înșine. Căci atunci când lași să intre în tine tristețea păcătoasă, tu lași să intre depărtarea de Dumnezeu.
[12] Așadar, iubiții mei, putem scrie despre asceza noastră, pentru că avem date concrete. Putem scrie despre schimbările duhovnicești din viața noastră pentru că ele sunt reale. Și sunt reale, pentru că slava lui Dumnezeu, care ne schimbă neîncetat, e reală și îndumnezeitoare pentru noi. Și când cineva dorește să știe dacă există Dumnezeu, noi îi arătăm ce face El cu noi tot timpul. Căci schimbările noastre interioare, cele duhovnicești, sunt cele pe care El le lucrează în noi.
[13] Unitatea Bisericii e interioară și nevăzută de ochii trupești, dar simțită duhovnicește. Dumnezeieștile Taine ale Bisericii par lucruri văzute, dar în ele trăiești lucruri nevăzute, dumnezeiești. Pentru mulți, tu intri și ieși din Biserică, dar tu ești mereu altul trăind bisericește. Și tu ești mereu altul, pentru că Dumnezeu te schimbă prin slava Lui cea veșnică.
[14] Scara virtuților e în același timp un lanț duhovnicesc, pentru că fiecare virtute are legătură interioară cu celelalte. Fiecare virtute are nevoie de toate celelalte. Căci postul nu poate sta fără rugăciune, fără priveghere, fără citire, fără comuniunea cu Domnul, fără cugetarea la moarte, fără atenția la ce intră în noi înșine. Tăcerea, simplitatea, mila sunt la un loc. Bucuria duhovnicească vine din curăție și din sfințenie. Și ca să le ai pe toate în tine, trebuie să alegi viața cu Dumnezeu ca viața ta zilnică. Amin!
