Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [152] (partea a doua)

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

IX. Cartea a noua a Exaimeronului
Aceasta este cartea a noua a aceluiași autor

6. Așadar, nu a adus aceasta, mai înainte, o pază pentru om? Este ca și cum Dumnezeu i-ar fi zis lui:

Ți-am dat ție putere și stăpânire desăvârșită. Te-am făcut împărat și domn al întregii lumi văzute. Dar ia aminte, ca să nu îți fie ție spre mândrie. Nu încerca nici măcar să cugeți că a fi deopotrivă cu Mine, Dumnezeu, este ceva ce poți câștiga cunoscând binele și răul[1].

Ia aminte, căci am creat pe altul înaintea ta[2] și l-am pus pe el conducător al făpturilor duhovnicești: Grădina îngerească, noetică/ cugetătoare[3]. Acela nu a putut să poarte această sarcină a stăpânirii și a încercat să mănânce. Da, chiar și acela. A mâncat [din] pomul dorinței care omoară. A vrut să ajungă Dumnezeu cunoscând cunoașterea binelui și răului[4].

A zis: «„deasupra norilor voi pune tronul meu” și „voi fi asemenea Celui Preaînalt”[5] prin „a cunoaște binele și răul”[6] așa cum El le cunoaște, cunoscând cu adevărat mai înainte cine va face una sau alta și pe cele ascunse la fel de bine ca pe cele văzute ale oamenilor».

Acela a murit cu moartea care este veșnică și din care nimeni nu învie. A fost lipsit de stăpânirea sa[7] și nu mai are putere, nici măcar peste porci[8].

Acum este deopotrivă rău și pizmaș. Și stă să devină invidios pe slava voastră[9], o, Adame, și pe stăpânirea voastră și pe frumusețea voastră întru chipul lui Dumnezeu[10]. Urmează să vină la tine. Urmează să te atace și să te înșele, pentru ca și tu să rătăcești pe calea prin care el a căzut. Pentru ca să fii lipsit de slava și cinstea și puterea cu care te-am înzestrat. Ca să nu ajungi acolo de unde el a căzut.

Lăsați-mă să spun pe scurt. Fiecare poruncă și lege pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor dintâi plăsmuiți nu era altceva decât o pledoarie/ rugăminte primară: să-și păstreze cuviința față de El, să nu se îndumnezeiască pe ei înșiși și să nu cugete că ar fi în stare să devină ca Dumnezeu prin cunoașterea binelui și răului, a celor văzute și nevăzute[11]. Cu adevărat, vom arăta aceasta în mod limpede mai târziu și tot din cuvintele lui Dumnezeu către Adam.


[1] Cf. Filip. 2, 6.

[2] Cf. Is. 14, 12-21; Iez. 28, 1-19.

[3] Cf. Iez. 28, 12-13.

[4] Cf. Fac. 2, 9; 3, 5; Iez. 28, 2.

[5] Is. 14, 13-14.

În LXX este textul: „deasupra stelelor cerului voi pune tronul meu”.

[6] Fac. 3, 5.

[7] Cf. Iez. 28, 17-19.

[8] Cf. Mt. 8, 31-32; Mc. 5, 12-13; Lc. 8, 32-33.

[9] Cf. Înț. lui Sal. 2, 24.

[10] Cf. Fac. 1, 26-27.

[11] Cf. Fac. 3, 5.

Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [8]

Evenimentele sfinte relatate în Evanghelii apar în câteva poeme, chiar dacă nu sunt evocate pe cel mai evlavios ton sau sunt amestecate cu altele din biografia poetului sau din realitatea cotidiană. În Poveste de iarnă (25 decembrie 1941), „Era noaptea Crăciunului pe sfârșite. /…/ Gerurile pe la noi sunt mari/ și lupii pândesc toate răscrucile. /…/ Dar cei trei/ au ajuns cu darurile necesare și asta e esențialul. /…/ Și steaua de asemenea se străduia deasupra/ lor să-nchege bruma de speranță/ ce nu-i era străină, pentru muritori,/ un nimb de nemurire” etc. În alt poem, Apariție, este evocată epifania Domnului pe mare, cu elemente de icoană: „Fulgeră-ndelung în noapte,/ apele gem în vârtejuri sure /…/ când răstignitul pe cruce, viu sângerând,/ apăru peste noi”.

Unele imagini din viața autorului sunt alte pânze sacre în memoria lui: „dormim… împrăștiați prin casă/ cu lămpile trase peste noi”… (Ape), „Iată cum ține tatăl meu o pâine uriașă în brațe/ la lumina lămpii! /…/ un băiat într-o dimineață/ de toamnă se ridică în cer/ și tot satul se luminează de imaginea lui/ ca la o nouă planetă” (Imagine), „Și noi, copiii, în cămăși de pânză,/ stăm înlemniți cu frigul la fereastră./ Se face noapte, lămpile se sting,/ jarul din sobă urcă-n închipuirea noastră,/ aripile zmeilor fâlfâie peste sat” (Zmeură), „Mamă-bună a mea, pe patul acela scund/ când ai murit cu ochii asupra mea/ în ziua de Rusalii”…(Ochii mei) etc.

Pe Nicolae Labiș îl numește „coroană de spini pe fruntea generației” sale, în acest „neam tras pe roată” (Amintirea poetului).

Stilul lui Ioan Alexandru poate fi numit profund metaforizant, multe fraze fiind alcătuite din lanțuri de metafore sau de imagini care glisează foarte rapid de la paradisiac la infernal, de la cele foarte dure la cele mai suave și mai delicate cu putință, de la grotesc la sublim și invers. Și va rămâne astfel pentru totdeauna. Însă putem remarca foarte repede că pe el nu l-a interesat metafora goală, arta pură sau îndeplinirea unui deziderat sau program artistic, ci realitatea. Sigur, se integrează în curentul specific epocii sale – deși nu în totalitate, destule poeme construite din catrene având o amprentă clasic-tradiționalistă indubitabilă.

Însă ceea ce îl interesează în mod deosebit este viața oamenilor, sufletul lor, atmosfera spirituală în care trăiește. Tocmai de aceea poezia sa este autentică, pentru că nu caută să respecte vreo rețetă literară în primul rând, ci să cuprindă, să străvadă și să-și limpezească, prin poezie, un adânc de gânduri, sentimente și idei, fapt care este specific pentru orice creator autentic.

Imaginile sale sunt percutante prin concretețea realității (lăuntrice, mai cu seamă). Cine n-a trăit însă aceeași realitate sau una asemănătoare, poate s-o ignore cu ușurință. Spre exemplu, femeile care veghează au ochi „înfundați în cap cu pumnul razelor de lună” (La geamuri). Crăpatul de zori în sat e un fenomen indescriptibil pentru cine nu l-a văzut, iar Ioan Alexandru are toată dreptatea să-i asemuiască impactul emoțional cu o bombă: „Ca o bombă cad zorii în sat./ Pe toate drumurile se împrăștie viața; /…/ Păsările rod aerul tare în zori/ și din frecușul acesta se aprinde un cântec/ ce ridică satul la rang de planetă”.

Iar canicula de amiază e la fel de unică: „în ulcioare apa duce un gol plin de arșiță. /…/ Nimeni la amiază nu mai poate fi/ numit pământean. // Văpăi cosmice își urmează plugurile/ aburind./ Și-n sat mai mișcă babele/ și cimitirul” (Zorii). Bătrânele evlavioase care mișcă cimitirul cu rugăciunile lor. A căror dragoste nu simte zăpușeala care ară pământul cu pluguri de văpăi. Când „nimeni…nu mai poate fi/ numit pământean”, adică atunci când nimeni nu mai umblă pe pământ din cauza căldurii, pe ele nu le oprește din drum fierul caniculei. Ele, „babele înlemnesc în rugăciuni” (Sărbătoarea grâului), adică stau nemișcate, în stare de concentrare adâncă la rugăciune.

Sermon on the 4th Sunday of Great Lent [2025]

My beloveds[1],

the piousness is the life full of purity and prayer, of continuous dedication to God. Which the Pious Fathers always live, and we, the lay faithful, live when we fast and when we beautifully restrain ourselves from all sins. And today is the sunday of piousness, because we remember Saint Ioannis the Ladder, the one who told us about his ascesis, just as Saint Grigorios Palamas told us about his two sundays ago. And when you talk about your experience, you talk about your life with God, because He teaches us His things from His intimacy with us. And what He teaches us is practical theology, it is the theology of our salvation, it is the way in which we continually sanctify ourselves[2].

The sinful man comes and asks you where your God is. For he, in his blindness, does not see that God is everywhere and that, if He were not everywhere and did not sustain all man, no one could live even for a moment. But He is everywhere through His glory, through which He sustains all of His creation in existence. We, on earth, use electric light for every appliance in our home. If the appliance is plugged in, then it works. If you unplug it, everything is dead. And the glory of God is like our electric light: it sustains everything in existence. Without His glory, no one is alive. For His glory is our life[3].

And the answer to the question is this: There is no place without God, for He is in all things and sustains all things through His glory. The created light, which we see with our eyes, is the light that surrounds us on earth and in the air, because we see with our eyes both the sun and our artificial lights, created by man through God’s enlightenment. But the uncreated light or the eternal glory of God eternally springs from our triune God and is the light that sustains all creation. And it is seen ecstatically, in vision, and not with the physical eyes, not with the bodily ones, with which we see the light created by God and placed in the heavenly luminaries. And the eternal light of God is the light of His Emperordom, but at the same time, it is the life of the Church, it is our ghostual life, because it is the life of God within ourselves[4].

The glory of God is the essence of the Holy Mysteries of the Church. For beyond the water of Baptism is His glory, just as beyond the bread, wine, and water of the Eucharist is His glory, which transfigures the eucharistic Gifts into the Body and Blood of the Lord. And His glory, which sanctifies all in the Church, is the same that sustains all creation in existence. And when we want to talk about the unity of the Church, we return to what Saint Vasilios the Great said in his Divine Liturgy: we all partake of one Bread and one Chalice, because we unite with one another through the sharing of the Same Holy Ghost[5]. If we are not in the Same Spirit, we do not understand each other, because God makes us understand each other[6].

Our discussions with heterodox people are enlightening for them, but also for us. For God draws them to His Church, while He strengthens us in our relationship with Himself. The same glory of God ignites the longing for the Church in the heterodox, just as it strengthens us in the good that we have learned and in which we live. And His glory, which we receive through the Holy Mysteries and Holy Services of the Church, is our ghostual life and will be our eternal life in His eternal Emperordom. It, His glory, will be the eternal sun of the Saints, but also the eternal torment of those in Hell. For His glory, of the One who is everywhere and fulfills all things, is received or not by people in eternity. For those who have received it here will receive it forever, and those who have not received it here will not receive it forever[7].

The Church is the oxygen of the entire world. That is why the question of why you go to Church is meaningless, just as the question of why you breathe is meaningless. It’s the most natural thing to breathe, just like going to Church. The ascesis of the Church is our way of being, for here we are filled with the air of salvation, with His glory. We go to School to be filled with learning, and here we come to be filled of the life of God, of His glory. And every virtue we live is a school of theology, just as every theological teaching is an enlightenment of ours towards the eternal life[8].

If the postmodern world had as its foundation a strong philosophy, i.e. the theology of the Church, people would have used the technology of the moment in their ghostual perfection and would have seen in their time a ladder to God’s Paradise. In a normal world, the Church, School, and Library are its most powerful institutions. For the ghostual man experiences his salvation as a continuous ascent towards God, as an ascent from stair in stair in the relationship with Him. The climb is natural, it’s daily, it’s our way of being, for it’s real. And what you experience in the ascension with God, you can humbly confess to others[9].

But we live in a world of entertainment, of wasting time, because it does not like the ascesis. Everyone talks about what he wants, because he is not interested in the theology of salvation. The theology presupposes knowledge, the knowledge presupposes the ascesis, and the ascesis means continuous change through the enlightenment of God. If you are not changing from good to better continuously, you are not changing ghostually. Because the real change is deification. And when you are Godʼs Saint, you are always with Him and He is the One who constantly changes you, Who always fills you with His holiness[10].

The Great Lent is relevant to us, for it is a real humility of ours. When you fast, you see how little you are. Our littleness is our living cry to God, it is our repentance. The silence of our fasting is full of peace, because God loves our hesychia. At the opposite pole, the music given to the maximum is a flight from yourself. Too much talk steals our inner peace, just as the inner gloom is an entry of the evil of the world into ourselves. For when you allow the sinful sadness to enter you, you allow the distance from God to enter[11].

Therefore, my beloveds, we can write about our ascesis, because we have concrete data. We can write about the ghostual changes in our lives because they are real. And they are real, because the glory of God, which changes us constantly, is real and deifying for us. And when someone wants to know if there is God, we show him what He does with us all the time. For our inner changes, the ghostual ones, are the ones that He works in us[12].

The unity of the Church is internal and invisible to physical eyes, but felt ghostually. The Divine Mysteries of the Church seem like things seen, but in them you experience unseen, divine things. For many, you enter and exit from the Church, but you are always another living churchly. And you are always another, because God changes you through His eternal glory[13].

The ladder of virtues is at the same time a spiritual chain, because each virtue has inner connection with the others. Each virtue needs all the others. For fasting cannot exist without prayer, without vigil, without reading, without the communion with the Lord, without the cogitation at death, without attention to what enters into ourselves. The silence, the simplicity, the mercy are all in one place. The ghostual joy comes from purity and from holiness. And to have all of them in you, you must choose the life with God as your daily life. Amin[14]!     


[1] Started at 14. 07, in day of monday, on 17 march 2025. Cloudy sky, 7 degrees, wind of 11 km/h.

[2] Iubiții mei, cuvioșia este viața plină de curăție și de rugăciune, de dăruire continuă lui Dumnezeu. Pe care o trăiesc mereu Cuvioșii Părinți, iar noi, credincioșii mireni, o trăim când postim și când ne înfrânăm în mod frumos de la toate păcatele. Și duminica de azi este a cuvioșiei, pentru că îl pomenim pe Sfântul Ioannis Scărarul, pe cel care ne-a vorbit despre asceza lui, așa după cum Sfântul Grigorios Palamas ne-a vorbit despre a sa acum două duminici. Și când vorbești despre experiența ta, vorbești despre viața ta cu Dumnezeu, pentru că El ne învață cele ale Sale din intimitatea Sa cu noi. Și ce ne învață El este teologie practică, e teologia mântuirii noastre, e modul în care ne sfințim noi neîncetat.

[3] Omul păcătos vine și te întreabă unde este Dumnezeul tău. Căci el, în orbirea lui, nu vede că Dumnezeu e pretutindeni și că, dacă El n-ar fi pretutindeni și nu ar susține pe tot omul, nimeni n-ar putea trăi nici măcar o clipă. Dar El e pretutindeni prin slava Lui, prin care susține în existență toată creația Sa. Noi, pe pământ, ne folosim de lumina electrică pentru orice aparat din casa noastră. Dacă aparatul e în priză, atunci el funcționează. Dacă îl scoți din priză, totul e mort. Iar slava lui Dumnezeu e ca lumina noastră electrică: ea susține totul în existență. Fără slava Lui, nimeni nu e viu. Căci slava Lui e viața noastră.

[4] Și răspunsul la întrebare e acesta: Nu există loc fără Dumnezeu, căci El e în toate și susține toate prin slava Lui. Lumina creată, pe care noi o vedem cu ochii, e lumina care ne înconjoară pe pământ și din văzduh, pentru că vedem cu ochii și soarele, dar și luminile noastre artificiale, create de om prin luminarea lui Dumnezeu. Însă lumina necreată sau slava cea veșnică a lui Dumnezeu izvorăște veșnic din Dumnezeul nostru treimic și ea este lumina care susține întreaga creație. Și e văzută extatic, în vedenie, și nu cu ochii fizici, nu cu cei trupești, cu care vedem lumina creată de Dumnezeu și pusă în luminătorii cerești. Iar lumina veșnică a lui Dumnezeu este lumina Împărăției Sale, dar, în același timp, ea este viața Bisericii, e viața noastră duhovnicească, pentru că e viața lui Dumnezeu în noi înșine.

[5] With reference to the passage: Ἡμᾶς δὲ πάντας, τοὺς ἐκ τοῦ ἑνὸς Ἄρτου καὶ τοῦ Ποτηρίου μετέχοντας, ἑνώσαις ἀλλήλοις εἰς Ἑνὸς Πνεύματος Ἁγίου κοινωνίαν, cf. https://glt.goarch.org/texts/Oro/Basil_Liturgy.html.

[6] Slava lui Dumnezeu este esența Sfintelor Taine ale Bisericii. Căci dincolo de apa Botezului e slava Lui, așa cum dincolo de pâinea, vinul și apa Euharistiei este slava Lui, care transfigurează Darurile euharistice în Trupul și Sângele Domnului. Și slava Lui, care sfințește toate în Biserică, e aceeași care susține toată creația întru existență. Și când vrem să vorbim despre unitatea Bisericii, ne întoarcem la ce spunea Sfântul Vasilios cel Mare în Dumnezeiasca sa Liturghie: ne împărtășim cu toții dintr-o Pâine și dintr-un Potir, pentru că ne unim unii cu alții prin împărtășirea Aceluiași Duh Sfânt. Dacă nu suntem în Același Duh, nu ne înțelegem, pentru că Dumnezeu ne face să ne înțelegem.

[7] Discuțiile noastre cu eterodocșii sunt luminătoare și pentru ei, dar și pentru noi. Căci pe ei Dumnezeu îi trage spre Biserica Sa, pe când pe noi ne întărește în relația cu Sine. Aceeași slavă a lui Dumnezeu aprinde dorul de Biserică în eterodocși, după cum pe noi ne întărește în binele pe care l-am învățat și întru care trăim. Și slava Lui, pe care o primim prin Sfintele Taine și Sfintele Slujbe ale Bisericii, e viața noastră duhovnicească și va fi viața noastră veșnică întru Împărăția Sa cea veșnică. Ea, slava Lui, va fi soarele cel veșnic al Sfinților, dar și chinul cel veșnic al celor din Iad. Căci slava Lui, a Celui care este pretutindeni și pe toate le împlinește, e primită sau nu în veșnicie de către oameni. Căci o vor primi veșnic cei care aici au primit-o și nu o vor primi veșnic cei care aici nu au primit-o.

[8] Biserica e oxigenul întregii lumi. De aceea, întrebarea de ce te duci la Biserică nu are sens, cum nu are sens întrebarea de ce respiri. E cel mai firesc lucru să respiri, după cum e și mersul la Biserică. Asceza Bisericii e modul nostru de-a fi, căci aici ne umplem de aerul mântuirii, de slava Lui. Ne ducem la Școală să ne umplem de învățătură, iar aici venim pentru ca să ne umplem de viața lui Dumnezeu, de slava Lui. Și orice virtute pe care o trăim e o școală de teologie, după cum orice învățătură teologică e o luminare a noastră spre viața veșnică.

[9] Dacă lumea postmodernă ar fi avut ca fundament o filosofie tare, adică teologia Bisericii, oamenii ar fi folosit tehnologia momentului în desăvârșirea lor duhovnicească și ar fi văzut în timpul lor o scară spre Paradisul lui Dumnezeu. Într-o lume normală, Biserica, Școala și Biblioteca sunt cele mai puternice instituții ale ei. Căci omul duhovnicesc își trăiește mântuirea ca pe o continuă urcare spre Dumnezeu, ca pe o suire din treaptă în treaptă în relația cu El. Urcarea e firească, e zilnică, e modul nostru de-a fi, căci e reală. Și ceea ce trăiești în ascensiunea cu Dumnezeu, poți mărturisi și altora cu smerenie.

[10] Dar noi trăim într-o lume a divertismentului, a pierderii timpului, pentru că nu îi place asceza. Fiecare vorbește despre ce vrea, pentru că nu îl interesează teologia mântuirii. Teologia presupune cunoaștere, cunoașterea presupune asceza, iar asceza înseamnă schimbare continuă prin luminarea lui Dumnezeu. Dacă nu te schimbi din bine în mai bine în mod continuu, nu te schimbi duhovnicește. Căci schimbarea reală e îndumnezeire. Și când ești Sfântul lui Dumnezeu, tu ești mereu cu El și El este Cel care te schimbă neîncetat, Care te umple mereu de sfințenia Lui.

[11] Postul Mare este relevant pentru noi, căci el este o smerire reală a noastră. Când postești, vezi cât de puțin ești. Puținătatea noastră este strigătul nostru viu spre Dumnezeu, e pocăința noastră. Tăcerea postului nostru este plină de pace, pentru că Dumnezeu iubește isihia noastră. La polul opus, muzica dată la maxim e o fugă de tine însuți. Prea multa vorbă ne fură pacea interioară, după cum posomorârea interioară e o intrare a răului lumii în noi înșine. Căci atunci când lași să intre în tine tristețea păcătoasă, tu lași să intre depărtarea de Dumnezeu.

[12] Așadar, iubiții mei, putem scrie despre asceza noastră, pentru că avem date concrete. Putem scrie despre schimbările duhovnicești din viața noastră pentru că ele sunt reale. Și sunt reale, pentru că slava lui Dumnezeu, care ne schimbă neîncetat, e reală și îndumnezeitoare pentru noi. Și când cineva dorește să știe dacă există Dumnezeu, noi îi arătăm ce face El cu noi tot timpul. Căci schimbările noastre interioare, cele duhovnicești, sunt cele pe care El le lucrează în noi.

[13] Unitatea Bisericii e interioară și nevăzută de ochii trupești, dar simțită duhovnicește. Dumnezeieștile Taine ale Bisericii par lucruri văzute, dar în ele trăiești lucruri nevăzute, dumnezeiești. Pentru mulți, tu intri și ieși din Biserică, dar tu ești mereu altul trăind bisericește. Și tu ești mereu altul, pentru că Dumnezeu te schimbă prin slava Lui cea veșnică.

[14] Scara virtuților e în același timp un lanț duhovnicesc, pentru că fiecare virtute are legătură interioară cu celelalte. Fiecare virtute are nevoie de toate celelalte. Căci postul nu poate sta fără rugăciune, fără priveghere, fără citire, fără comuniunea cu Domnul, fără cugetarea la moarte, fără atenția la ce intră în noi înșine. Tăcerea, simplitatea, mila sunt la un loc. Bucuria duhovnicească vine din curăție și din sfințenie. Și ca să le ai pe toate în tine, trebuie să alegi viața cu Dumnezeu ca viața ta zilnică. Amin!

Teologia predicatorială a Episcopului Sebastian Pașcanu [2]

† Sebastian [Pașcanu], Episcopul Slatinei și Romanaților, Predici la duminicile de peste an, Slatina, 2011, 342 p.

*

Mărinimia sutașului față de sluga sa, p. 85; „a arătat o uimitoare smerenie. Nu a dorit cinste…ci a preferat mai degrabă să îmbrățișeze smerenia și cu aceasta L-a cucerit pe Domnul”, p. 86; când Domnul este incomod pentru oameni, p. 90. „Pe Hristos trebuie să-L poftim să intre, nu să iasă din viața noastră!”, p. 91.

Domnul a venit la noi și S-a întrupat pentru „ca să locuiască în sufletele noastre și să rămână acolo”, p. 91, în noi înșine; „putem să purtăm în sufletele noastre pe cei dragi ai noștri, vii sau adormiți, și să-i ducem măcar în felul acesta la altar, cerând Bisericii să se roage pentru ei: pentru cei care nu pot, pentru cei care nu știu și pentru cei care nu vor să se roage”, p. 95; pentru că Domnul nu caută numai la faptele noastre, ci și la gândul nostru cel bun și la intențiile noastre frumoase, iubitoare, p. 95.

Domnul cere discreție de la cei doi orbi vindecați de către El, p. 100; Domnul „săvârșea minuni la solicitarea celor care sufereau sau Îl rugau”, p. 101; Domnul nu a vrut să fie considerat un lider politic, p. 101; discreția binelui, p. 102; „credința este ea însăși o minune, iar viața în Dumnezeu nu este spectacol”, p. 102; minunea pe care trebuie să o așteptăm e cea care ne schimbă interior, p. 103.

Avem nevoie de „cumințenia credinței”, p. 104; „viața în Hristos trebuie să fie slujire întru discreție, întru prudență, în cumințenie, în sfințenie, în smerenie”, p. 104; Domnul nu a folosit tehnici de cucerire a publicului și nici nu a avut un interes predicatorial populist, p. 105; entuziasmul de moment al oamenilor, p. 109; fericirea triumfalistă, p. 111; păcatul de a-L căuta pe Dumnezeu din interes și nu din iubire și recunoștință vie, p. 113; clipele grele ale vieții sunt valurile înspumate ale mării, p. 116; Domnul e mereu aproape de noi și ne întinde mâna mântuirii Sale, p. 117.

Sfântul Petros care se scufundă în valuri ne învață să fim luptători, p. 118, prin rugăciune și prin încrederea noastră în Dumnezeu, în mântuirea Lui; „trebuie să știm să cerem ajutor[ul lui Dumnezeu]”, p. 118; dacă Domnul a fost aspru cu cei din vremea Lui, e aspru și cu noi, p. 125; „ne năpădește formalismul; ne pustiește secularismul; practicăm un Creștinism din ce în ce mai teoretic; vorbim frumos despre el, dar nu postim și nu ne rugăm după cum ne-a cerut-o Mântuitorul Hristos”, p. 125.

„adevărata rugăciune înseamnă permanenta comuniune cu Dumnezeu”, p. 125; datoriile noastre față de Dumnezeu sunt păcatele noastre pe care El ni le iartă atunci când ne spovedim, p. 131; iertarea aproapelui este absolut obligatorie, p. 132; Domnul unește porunca iubirii lui Dumnezeu cu porunca iubirii aproapelui, așa „după cum a unit întru Sine firea divină cu cea omenească; le-a făcut pe acestea una, deși [sunt] două, după cum a unit cele două firi ale Sale într-un singur ipostas”, p. 143, într-o singură persoană.

„Nu suntem înzestrați în mod egal de către Dumnezeu”, p. 149, pentru că El „a considerat diversitatea mai frumoasă și mai interesantă decât uniformitatea”, p. 149; Dumnezeu nu ne-a programat ca pe niște roboți, ci ne-a dăruit talanții după puterea și râvna noastră, p. 149; Dumnezeu ne-a creat pentru împreună lucrarea cu El, p. 149.

Ieșirea, cap. 31, cf. LXX

1. Și a grăit Domnul către Moisis, zicându-i:

2. „Iată, am chemat [un om] pe nume Veseleil [Βεσελεηλ] al lui Urias [Οὐρίας[1]], [fiul] lui Or [Ωρ], [din] seminția lui Iudas!

3. Și l-am umplut pe el de Duhul Cel Dumnezeiesc al înțelepciunii [καὶ ἐνέπλησα αὐτὸν Πνεῦμα Θεῖον σοφίας] și al înțelegerii și al cunoașterii [καὶ συνέσεως καὶ ἐπιστήμης], în tot lucrul

4. a cugeta [ἐν παντὶ ἔργῳ διανοεῖσθαι] și să fie arhitect [καὶ ἀρχιτεκτονῆσαι][pentru] a lucra aurul și argintul și arama și hiacintul și purpura și stacojiul cel tors și inul răsucit

5. și sculpturile în piatră și întru lucruri [și] pe cele ale lemnelor dulgheriei a le lucra după toate lucrurile [lor].

6. Și Eu i l-am dat lui și pe Eliav [Ελιαβ] al lui Ahisamah [Αχισαμαχ], din seminția lui Dan [Δάν], și la tot cel înțelept [cu] inima i-am dat înțelegere [καὶ παντὶ συνετῷ καρδίᾳ δέδωκα σύνεσιν] și vor face toate câte ți-am poruncit ție:

7. cortul mărturiei și chivotosul fărăguinței și locul ispășirii cel de pe el și rânduiala cortului [τὴν διασκευὴν τῆς σκηνῆς]

8. și jertfelnicele și masa și toate vasele ei și sfeșnicul cel curat și toate vasele sale

9. și spălătoarea și piciorul ei

10. și veșmintele cele de slujire ale lui Aaron și veșmintele fiilor săi [pentru] a-Mi preoți Mie

11. și uleiul ungerii și tămâia cea amestecată a Sfântului le vor face, după toate câte Eu ți-am poruncit ție”.

12. Și a grăit Domnul către Moisis, zicându-i:

13. „Și tu poruncește fiilor lui Israil, zicându-le: «Vedeți și sabaturile Mele le veți păzi! Semn este lângă Mine și în voi întru generațiile voastre, pentru ca să cunoașteți că Eu [sunt] Domnul, Cel care vă sfințesc pe voi [ὁ ἁγιάζων ὑμᾶς].

14. Și veți păzi sabaturile, că sfânt este acesta Domnului [și] vouă. Cel care îl pângărește pe acesta [cu] moarte va fi omorât. Tot [cel] care va face în acesta lucru, va fi nimicit sufletul aceluia din mijlocul poporului său.

15. Șase zile vei face lucrurile, dar [în] ziua a șaptea – sabaturile [σάββατα], odihna Domnului cea sfântă [ἀνάπαυσις ἁγία τῷ Κυρίῳ] – tot [cel] care va face lucru [în] ziua a șaptea [cu] moarte va fi omorât.

16. Și vor păzi fiii lui Israil sabaturile, [pentru] a le face pe ele întru generațiile lor. Făgăduință veșnică

17. în[tre] Mine și fiii lui Israil, semn veșnic este. Că în șase zile a făcut Domnul cerul și pământul și [în] a șaptea zi a încetat și S-a odihnit»!”.

18. Și i-a dat lui Moisis, când a încetat grăindu-i lui în muntele Sina, cele două table ale mărturiei [τὰς δύο πλάκας τοῦ μαρτυρίου], tablele cele de piatră [πλάκας λιθίνας], scrise [cu] degetul lui Dumnezeu [γεγραμμένας τῷ δακτύλῳ τοῦ Θεοῦ].


[1] Forma de N. în text e forma de G.

Moștenirea [7]

Preot Constantin Coman, Moștenirea sau cum mi-am însușit rădăcinile duhovnicești, Ed. Bizantină, București, 2024, 607 p.

*

Sfântul Cuvios Petroniu Tănase era discret și smerit, p. 344; „a fost un pustnic în obște”, p. 344; deși adus de spate, el făcea necontenit închinăciuni și metanii, p. 344; în tinerețe făcea câteva mii de metanii pe zi, p. 345. Era „smerit la față, dar închegat și robust în duh[ul său]”, p. 345.

La Prodromu se trăiește un monahism „aplecat spre pocăință și nevoință”, p. 346; „monahismul grecesc [atonit] …are o evidentă orientare eshatologică”, p. 346; diversitatea etnică este fundamentul întâlnirii și al îmbogățirii reciproce, p. 348; Părintele Coman a cunoscut Prodromu în 1979, p. 352; Sfântul Petroniu a fost 27 de ani Stareț, p. 353; „cred în personalitatea fiecărui popor”, p. 369.

Sfântul Cuvios Dionisie de la Colciu nu avea porniri de judecată și reproșuri la adresa grecilor, p. 388; autorul l-a cunoscut pentru prima oară în iulie 1993, pe când avea 84 de ani, p. 389; a venit în Athos la 17 ani, p. 389.

„Și pentru că Biblia este scrisă sub inspirație dumnezeiască, ea ne servește drept model dumnezeiesc de lectură și de înțelegere a istoriei”, p. 396; mântuirea e la timpul prezent, p. 410; exodul românesc creează ortodocși occidentali, p. 412-413.

Pe Părintele Συμεών Κραγιόπουλος l-a cunoscut în anii 80, p. 416; avea simplitate și îndrăzneală sfântă, p. 416; Părintele Simeon l-a învățat să depășească definițiile și instituțiile, p. 419.

„Dumnezeu Tatăl este izvorul și temeiul continuu al Arhieriei lui Hristos, iar Hristos funcționează ca Arhiereu într-o continuă raportare sau referire la voia Tatălui. Din această perspectivă, Arhieria lui Hristos nu este autonomă și cu atât mai puțin absolută, ci este relativă, în sensul că se desfășoară în relație cu Tatăl, prin raportare continuă la voia Tatălui”, p. 423.

Părintele Simeon Craghiopulos „se transmitea pe sine însuși, nu transmitea valori și noțiuni teoretice și abstracte”, p. 427; el era „biblic și evanghelic”, p. 428; „Cel mai sigur lucru este păcatul. Conștiința nepăcătoșeniei, atunci când apare la om, este satanică. Nu trebuie să ne ascundem păcatele, ci să-L slăvim pe Dumnezeu și să-I mulțumim când ni le descoperă”, p. 435.

„Exercițiul ascultării are drept finalitate așezarea în ascultare față de voia lui Dumnezeu”, p. 440; „voia lui Dumnezeu stă la temelia adevărului vieții” noastre, p. 440; „Ascultarea este mișcarea liberă a cuiva de a-și tăia voia proprie și a se supune altcuiva. Ascultarea nu poate fi impusă de cel față de care se face ascultare. Ascultarea impusă este un nonsens, este chiar o aberație”, p. 442; „unde nu este libertate și ascultare, nu este dragoste”, p. 445; „acceptarea nedreptății cu plus de măsură”, p. 447.

„primii beneficiari ai Jertfei Fiului lui Dumnezeu sunt cei care L-au răstignit”, p. 447; „când cauți soluția în tine, atunci ești liber. Și chiar poți fi soluția în relația cu cineva rău, neputincios, agresiv etc. Poți fi o soluție și pentru tine, și pentru celălalt”, p. 448.

Starețul Grigorios Dohiaritul a adormit pe 23 octombrie 2018, după miezul nopții și a fost îngropat în aceeași zi, la ora 9, după voia sa, p. 453. A fost ucenicul Sfântului Cuvios Amfilohios Macris, p. 454, dar și apropiat al Sfântului Filoteos Zervacos, p. 454. Și Fericitul Grigorios Dohiaritul trăia cu încredințarea că „osteneala trupului aduce odihna sufletului”, p. 456. „Părintele nu cânta, ci striga din inimă”, p. 457.

I-a spus autorului la un moment dat: „îi iubesc pe români pentru că sunt smeriți”, p. 459; semna ca Grigorios Arhipelaghitul, p. 460.

Nu l-a întâlnit în timpul vieții pe Sfântul Cuvios Paisios Aghioritul, p. 469; „eshatologia niptică”, p. 470; dar eu „propun completarea din perspectivă teologică a eshatologiei euharistice cu eshatologia niptică”, p. 470; autorul îi vede pe Părinții duhovnicești ca un corelativ al Sfinților Profeți, p. 475; „Dumnezeu Tatăl exprimă voia dumnezeiască ce stă la temelia tuturor lucrurilor, iar Dumnezeu Fiul Își împlinește lucrarea supunându-Se și ascultând desăvârșit de voia Tatălui”, p. 481.

„Întărirea instituțională a Bisericii se face în detrimentul întăririi componentei duhovnicești și aduce cu sine îndepărtarea de chipul eshatologic al Bisericii și apropierea de chipul acestei lumi”, p. 482.

Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [7]

În tot volumul, din spuza unor viziuni „infernale”, ies la iveală și versuri care îl anunță deja pe poetul religios consacrat Ioan Alexandru.

E conștient că sursa păcatelor din lume se află în înșelările demonice și în depărtarea de Dumnezeu: „Atâta albastru deasupra încremenit, Doamne!/ atâta noapte sprijinind puteri diavolești/ dedesubt” (Broaștele).

În groapă „zace dosit tiparul erorii” (Locul faptei), pentru că moartea e o eroare, e rezultatul greșelii Protopărinților și al păcatelor noastre, nu e creația lui Dumnezeu.

„Oglinda înflorește la mucul lumânării/ păcatele de două mii de ani” (Pas pe pas). Oglinda care ne arată chipul, cu păcatele pe care le tot repetăm…

Intertextualizând versurile unui cântec popular (o colindă, cred), poetul scrie: „Îngustă-i puntea raiului/ ca și firul părului,/ care om e păcătos/ cade de punte jos./ Ioane Alexandre, fierbe zeamă de cucută/ în nările pământului… Femeia-n somn/ toarnă otravă în urechile poruncii /…/ în gâtul meu se coace mărul lui Adam” (Platou). Cred că nu mai e nevoie de comentariu…

În poemul cu titlul Trei, vorbește voalat despre alcătuirea omului din trei părți, trup, suflet și duh, după chipul Sfintei Treimi. El știe și simte că „trupul meu” este „exact și viu și modelat cu grijă” de Dumnezeu, dar „iată-l nesupus sub cumpănă”, pentru că patimile lui nu sunt supuse sub cumpăna dreptei judecăți. „Cu coastele legate de gratiile zilei,/ curgem rotiți cu scârțâit profund/ de patimile pământene”. Pentru că trupurile și sufletele noastre pătimașe caută împlinirea poftelor și a plăcerilor. De aceea, „cu geamul lipit de foșnetul zăpezilor/ la începutul verii, în munți, încerc să îl trezesc/ pe-al treilea”, dar „duhul nu vrea să se trezească”. Duhurile noastre nu se trezesc în noi  pentru a înălța întreaga noastră ființă la viața duhovnicească, pentru care am fost creați, ca să nu mai trăim doar animalic.

„Afară plouă și în noi e-atâta beznă/ că ne distingem limitele” (Unul). În mod paradoxal, dacă am judeca după legile fizicii; dar întunericul pe care îl vedem și îl simțim în noi ne face, duhovnicește, să ne vedem limitele.

La dorința de elevație a începuturilor poetice se adaugă acum conștiința păcătoșeniei: „una singură e dimineața mucedă în care m-am născut/ cu capul plin de ploi zăcătoare și în spate/ cu-această plută de ispite fade/ ce îmi atârnă-înecul meu clădit pe pocăință” (Unul).

Dorința de a se spăla de păcate apare și în poemul Metamorfoza: „Venit-a vremea și eu să-mi rad/ un rând de piele moartă de pe trup. /…/ Spini de salcâmi,/ bătrâni și zdraveni,/ îmi las în seama voastră blana cojită pe-amintiri; /…/ Inima o-mplânt în stâlpul porții/ s-o latre câinii flocoși/ în noaptea pașnică de Bobotează/ când se strigă în Ardeal în vârful dealului, pe foc,/ toate bolile ascunse ce bântuie prin sate. /…/ limba mi-o las în seama clopotelor/ de la noi, odată cu păcatele strămoșilor, s-o limpezească”. Iar el s-ar duce „gol, la râu,/ odată cu secerătorii/ să mă spăl, singur și plângând,/ retras, să nu mă vadă nimeni/ în cea mai sfântă seară din viața mea”. Seara izbăvirii de păcate.

În sat sunt „clopotele sfinte” (Ciuhele), iar „din clopot sunetele-n cer se scurg/ și-ngreună planetele” (Pas pe pas). Amintirea clopotelor apare în multe poezii sau în imagini poetice percutante, semn că glasul lor l-a impresionat profund. Ele „răstoarnă cerul cu jalea lor” (Capul meu). Ba chiar le dedică o poezie întreagă, în care clopotele sunt o metaforă a suferinței și a pocăinței creștine:

De-atâtea clopote la gâtul turmelor
trase pe jos de miile de ani
pământul este
cea mai curată lacrimă
din univers.

Din miez de noapte – până-n miez de veac,
pe frig, strânși laolaltă ne încălzim
plângând întruna.
Din lacrimi facem clopote și le dosim
la gâtul turmelor să nu le vadă luna.

Primăvara semănăm în arbori și pe stânci
sămânța clopotelor și izvorăsc în lume
păsări și flori cântând în limba lor
același dor de moarte cum nu se poate spune.

Vara ascundem clopotele într-un turn,
pieziș le ridicăm în ceruri peste cimitire
înfricoșați și batem cu bătaia lor
în spatele lui Dumnezeu de fericire.

Toamna tragem clopotele din nouri pe pământ
și le gonim pe funii de-a lungul omenirii
duhnind a foc și moarte la-ntoarcere-napoi
le cuibărim cenușa în haosul din noi.

Dar gerul iernii negre coboară în părinți,
clopotele fierb în fiecare,
pământul de departe văzut e-un clopot sugrumat
pe-o lacrimă enormă uscată lângă mare.

(Clopotele)

Sunetul clopotelor limpezește văzduhul și îl curățește. Ele ascund în bătaia lor lacrimile oamenilor și devin o metaforă sublimată a tuturor făpturilor și a vieții înseși. Cu clopotele batem „în spatele lui Dumnezeu”, Îl strigăm pe El. Lacrimile noastre sunt clopote cu care sunăm la ușa lui Dumnezeu, în urechile Lui. Iar clopotele sunt lacrimile pe care nu le mai avem, al căror sunet îl trimitem spre cer când lacrimile au împietrit în noi. Pământul însuși și marea sunt un clopot uriaș și o lacrimă imensă…

1 2 3 5