Zi: 1 martie 2025

My beloveds[1],

in order to fast, we must understand what we are giving up. Because we don’t give up food and drink, but we give up the things that the Church teaches us to give up during the fast. With other words, the fasting is obedience and not proper-said renunciation at food, drink, pleasures, entertainment. We are doing obedience to the Church, because we know that the Church preaches the will of God. And the will of God is for us to fast, to be filled with the hunger and the thirst for the will of God, with much prayer and peace, because we want to be with God now and for all eternity[2].

But the real fasting is not only the one during the periods established by the Church, but the one that fundamentally helps you in your life of faith. If you get used to the care of fasting, you also get used to the care of thinking about the things you think, do, eat, wear. A clear mind, loving understanding and peace, cannot stand the disturbance of thoughts. A fasting mind is a mind that cannot stand bad books, bad movies, bad jokes, passionate thoughts and feelings. The inner haste is sinful, because you can also hurry in peace, humbly doing God’s will. And since the fasting tires our mind and body, thinking deeply is redemptive, but also ascetic, because it requires rigor, clarity, and the search for truth in a fundamental way[3].

To think unceasingly of God’s will means to fast. To unceasingly give up your time to give to your neighbor means to fast. Because you give up yourself for his good. I preach not for my own good, but for the good of all. My good would be to rest. But I fast, forgetting myself for the common good, for the good of the whole Church. And when you fast and pray and preach for the good of the entire Church, then you assume God’s will as your will, as your fulfillment[4].

All the fulfillment of God’s will makes us churches of His glory. Our fasting, prayer, reading, writing, almsgiving make us living dwellings of God. To have our whole soul and body filled with the glory of God means to fast. Because you no longer look at yourself and the world, but you are full of God’s love. And He is always with you, for His glory rests in you[5].

To desire things that do not fulfill you means to tread the fast. To believe false things, to take what does not belong to you, to go to places that are not good for you, to remain in the sins of which your conscience rebukes you means not to fast. To not love and protect all of God’s creation means not to fast. For when you do not take on the entire creation in your love and prayer, you are not fasting, but you are wasting your love in sins of all kinds[6].

Because the fasting is a continuous exigency in our life, because it is the continuous renunciation of everything that is not good for us. And as we get older, we understand what is good for us and what is not good for us. And what does us no good in the first place is the unrepentance. For our Forefathers were not expelled from Paradise because they sinned, but because they did not immediately repent of their sin. Their expulsion from Paradise was necessary so that the Holy Forefathers Adam [Ἀδάμ] and Eva [Εὕα] [Gen. 4, 1, LXX] might be filled with repentance and be saved[7].

But things happen the same way with us! We come out of our peace when we sin, we become abodes of demons through our sins. And we fill ourselves with loneliness, with unfulfillment, with all kinds of passions, because it is not the sin that fulfills us. And we experience our own self-exclusion from the state of well-being, because we step out of God’s good by our own will. And what we decide, that is what we live in our whole soul and body. That is why, to fast means to decide things for our salvation, for our eternal good[8].

To fast means to eat healthy, to work in faith, to be loyal to our beliefs. To fast means to know your limits and not do anything against your mental and physical health. To fast means to always give yourself to everyone, to smile at everyone, to be available to everyone, to love everyone. For the one who fasts becomes more comprehensive, greater in his heart, so that he may love all of God’s creation as himself. Because the true self-love means to wish for God’s salvation. And if you want to be saved, then you want God’s entire creation to be saved, because this consciousness of salvation is holistic and not egocentric[9].

The joy of the Lord’s Resurrection is entirely spiritual. It has nothing carnal in it. And for this joy we prepare ourselves by fasting, i.e. by giving up more and more of our materiality in order to be filled with His glory, with His eternal light, with the light of His Resurrection. And in order to achieve this perfection of the christian life, i.e. our filling with His glory, we must crucify ourselves inwardly in a very painful way, by renouncing all sin, so that His glory may raise us from the dead. And the renunciation of sin, of any sin, is called fasting[10].

We ate a lot from the feast pig, we ate whatever we wanted, and at the beginning of march the Church asks us to fast in order to show our love for God and for our neighbor. For, on the one hand, we fast for to be proper of life with God, and, on the other hand, we fast for to be proper of our neighbor. We fast so that we can be ascetic, but also to fill ourselves with love. Because the divine love for God and for our neighbor, ultimately, is our great ascesis, it is the fundamental fast of our life[11].

Therefore, my beloveds, we are beginning the fast, but we have also fasted up until now. Because the fasting is our continuous attention to detail, it’s caring for our thoughts, at our actions, at what we write, at how we communicate. The disciples confess their thoughts to their Fathers because they are always attentive to their thoughts. And they are attentive continuously because they fast continuously. They know what they think, what they feel, what they do, because they are always attentive to their lives. And they are attentive because they want to always be with God[12].

But who does not pay attention to himself, that one never fasts. He who does not pay attention to others as to himself does not fast. Because the fasting is continuous attention, it is delicacy, it is a ghostual smile, it is holy joy. And whoever fasts reads the great and heavy books of the Church, reads the Divine Scripture through the eyes of His Saints, reads the entire cult of the Church as the greatest and holiest and saving wisdom. Because the entire theology and life of the Church is the living hunger of the one who fasts together with God and loving his fellowmen[13].

Please to fast reading and writing! To fast loving selflessly! The fast full of repentance and good deeds is the fast of our salvation. Love the fast that saves us! Love the ghostual freedom of fasting, which ghostualizes you! And the God of our salvation, the Father, the Son, and the Holy Ghost, always delight us with His mercy and strengthen us on the holy path we begin to walk today! Amin[14]!

---

[1] Started at 16.06, in day of saturday, on 22 february 2025. Sun, minus two degrees, wind of 14 km/h.

[2] Iubiții mei, ca să postim trebuie să înțelegem la ce renunțăm. Pentru că nu renunțăm la mâncare și la băutură, ci renunțăm la lucrurile pe care Biserica ne învață să renunțăm în perioada postului. Cu alte cuvinte, postul e ascultare și nu renunțare propriu-zisă la mâncare, băutură, plăceri, divertisment. Facem ascultare de Biserică, pentru că știm că Biserica propovăduiește voia lui Dumnezeu. Și voia lui Dumnezeu e să postim, să ne umplem de foamea și de setea după voia lui Dumnezeu, de multă rugăciune și pace, pentru că vrem să fim cu Dumnezeu acum și pentru toți vecii.

[3] Însă postul real nu e numai acela din perioadele stabilite de Biserică, ci acela care te ajută în mod fundamental în viața ta de credință. Dacă te obișnuiești cu grija de a posti, te obișnuiești și cu grija de a gândi asupra lucrurilor pe care le gândești, le faci, le mănânci, le porți. O minte clară, iubitoare de înțelegere și de pace, nu suportă tulburarea gândurilor.  O minte care postește e o minte care nu suportă cărțile proaste, filmele proaste, glumele proaste, gândurile și sentimentele pătimașe. Graba interioară e păcătoasă, pentru că te poți grăbi și în pace, făcând cu smerenie voia lui Dumnezeu. Și cum postul ne obosește mintea și trupul, a gândi profund este mântuitor, dar și ascetic, pentru că presupune rigoare, claritate, căutarea adevărului în mod fundamental.

[4] A gândi neîncetat voia lui Dumnezeu înseamnă a posti. A renunța neîncetat la timpul tău pentru a te dărui aproapelui tău înseamnă a posti. Pentru că renunți la tine pentru binele lui. Eu predic nu pentru binele meu, ci pentru binele tuturor. Binele meu ar fi să mă odihnesc. Dar eu postesc uitând de mine pentru binele obștesc, pentru binele întregii Biserici. Și când postești și te rogi și predici pentru binele întregii Biserici, atunci îți asumi voia lui Dumnezeu ca voia ta, ca împlinirea ta.

[5] Toată împlinirea voii lui Dumnezeu ne facem să fim biserici ale slavei Sale. Postul, rugăciunea, citirea, scrierea, milostenia noastră ne fac locașuri vii ale lui Dumnezeu. A avea tot sufletul și tot trupul pline de slava lui Dumnezeu înseamnă a posti. Pentru că nu te mai uiți la tine și la lume, ci ești plin de iubirea lui Dumnezeu. Și El e cu tine mereu, pentru că slava Lui se odihnește în tine.

[6] A dori lucruri care nu te împlinesc înseamnă a călca postul. A crede lucruri mincinoase, a lua ce nu-ți aparține, a merge în locuri care nu îți fac bine, a rămâne în păcatele de care te mustră conștiința ta înseamnă a nu posti. A nu iubi întreaga creație a lui Dumnezeu și a nu o proteja înseamnă a nu posti. Căci atunci când nu îți asumi întreaga creație în iubirea și în rugăciunea ta, tu nu postești, ci îți risipești dragostea ta în păcate de tot felul.

[7] Căci postul este o exigență continuă în viața noastră, pentru că e renunțarea continuă la tot ceea ce nu ne face bine. Și cu cât înaintăm în vârstă noi înțelegem ce ne face și ce nu ne face bine. Și ceea ce nu ne face bine în primul rând e nepocăința. Căci Protopărinții noștri n-au fost alungați din Paradis pentru că au păcătuit, ci pentru că nu s-au pocăit imediat pentru păcatul lor. A fost nevoie de scoaterea lor din Paradis, pentru ca Sfinții Protopărinți Adam [Ἀδάμ] și Eva [Εὕα] [Fac. 4, 1, LXX] să se umple de pocăință și să se mântuie.

[8] Dar și cu noi se petrec lucrurile la fel! Ieșim din liniștea noastră când păcătuim, devenim locașuri ale demonilor prin păcatele noastre. Și ne umplem de singurătate, de neîmplinire, de tot felul de patimi, pentru că nu păcatul ne împlinește. Și trăim propria noastră auto-excludere din starea de bine, pentru că ieșim din binele lui Dumnezeu prin voie proprie. Și ceea ce noi decidem, aceea și trăim în tot sufletul și trupul nostru. Tocmai de aceea, a posti înseamnă a decide lucruri spre mântuirea noastră, spre binele nostru veșnic.

[9] A posti înseamnă a mânca sănătos, a munci în credință, a fi loiali crezurilor noastre. A posti înseamnă a-ți cunoaște limitele și a nu face nimic împotriva sănătății tale sufletești și trupești. A posti înseamnă a te dărui mereu tuturor, a zâmbi tuturor, a fi disponibil pentru toți, a-i iubi pe toți. Căci cel care postește se face tot mai cuprinzător, tot mai mare în inima lui, pentru ca să iubească întreaga creație a lui Dumnezeu ca pe sine însuși. Pentru că adevărata iubire de sine înseamnă a-ți dori mântuirea lui Dumnezeu. Iar dacă vrei să te mântui, atunci vrei ca să se mântuie întreaga creație a lui Dumnezeu, pentru că această conștiință a mântuirii e holistică și nu egocentrică.

[10] Bucuria Învierii Domnului e cu totul duhovnicească. Nu are nimic trupesc în ea. Și pentru această bucurie noi ne pregătim postind, adică renunțând tot mai mult la materialitatea noastră pentru a ne umple de slava Lui, de lumina Lui cea veșnică, de lumina Învierii Sale. Și pentru ca să atingem această desăvârșire a vieții creștine, adică umplerea noastră de slava Lui, trebuie să ne răstignim interior la modul foarte dureros, prin renunțarea la tot păcatul, pentru ca slava Lui să ne învie din morți. Și renunțarea la păcat, la orice păcat, se numește postire.

[11] Am mâncat mult din porcul de praznic, am mâncat ce-am vrut, iar la începutul lui martie Biserica ne cere să postim pentru ca să ne arătăm iubirea noastră pentru Dumnezeu și pentru aproapele. Căci, pe de o parte, postim pentru a fi proprii vieții cu Dumnezeu, iar, pe de altă parte, postim pentru a fi proprii aproapelui nostru. Postim pentru ca noi să fim ascetici, dar și pentru a ne umple de dragoste. Pentru că dumnezeiasca dragoste pentru Dumnezeu și pentru aproapele, în definitiv, e marea noastră asceză, e postul fundamental al vieții noastre.

[12] Așadar, iubiții mei, noi începem postul, dar am postit și până acum. Pentru că postul e continua noastră atenție la detalii, e grija la gândurile noastre, la faptele noastre, la ceea ce scriem, la cum comunicăm. Ucenicii își mărturisesc gândurile Părinților lor pentru că sunt mereu atenți la gândurile lor. Și sunt atenți continuu pentru că postesc continuu. Ei știu ce gândesc, ce simt, ce fac, pentru că sunt mereu atenți la viața lor. Și sunt atenți, pentru că vor să fie mereu cu Dumnezeu.

[13] Dar cine nu e atent la sine, acela nu postește niciodată. Cine nu e atent la ceilalți ca la sine nu postește. Pentru că postul e atenție continuă, e delicatețe, e zâmbet duhovnicesc, e bucurie sfântă. Și cine postește citește cărțile cele mari și grele ale Bisericii, citește Dumnezeiasca Scriptură prin ochii Sfinților Lui, citește întregul cult al Bisericii ca pe cea mai mare și sfântă și mântuitoare înțelepciune. Pentru că întreaga teologie și viață a Bisericii e foamea vie a celui care postește împreună cu Dumnezeu și iubindu-și semenii.

[14] Vă rog să postiți citind și scriind! Să postiți iubind dezinteresat! Postul plin de pocăință și de fapte bune e postul mântuirii noastre. Iubiți postul care ne mântuie! Iubiți libertatea duhovnicească a postului, care vă înduhovnicește! Și Dumnezeul mântuirii noastre, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu să ne bucure cu mila Sa mereu și să ne întărească pe calea sfântă pe care începem să mergem astăzi! Amin!