Sermon on the first Sunday of Great Lent [2025]

My beloveds[1],

God’s words are hot, they are for hot hearts, full of His love. That is precisely why those who read His words are ignited with great fire, ignited with great love for Him, and live filled with His fire, His divine love, because His words are full of fire. But if you are of ice, if you are not full of His love, you do not feel the fire of His words. But it, the divine fire of His words is there, in His holy words![2].

The Holy Icons of the Church are windows in its walls. Any iconic representation of the Church lifts us from earth to heaven, because it gives us the opportunity to contemplate His Saints who are in the Emperordom of God. We look through their Icons beyond them. The theological spyglass of the Church is its Holy Icons. And you must ghostually see, through the Holy Icons, the living Saints of God, who rejoice unceasingly with Him[3].

The Church of God is one [μίαν], holy [ἁγίαν], catholic [καθολικὴν] and apostolic [ἀποστολικὴν][4]. In Lumen gentium, chap. 8, the ecclesia catholica claims that it is the church of which the Creed of the Church speaks[5], but the things are not like that. Because the roman catholic world has been outside the Church since 1054. That is exactly why none of its „saints” belong to the Church. None of those „canonized” by them after 1054. But today’s Sunday of Orthodoxy is the holy sunday of the Church, which is catholic and apostolic until today[6].

The Church has no statues, but it has Holy Icons from the first century of the Church. Since then, it has also had the Divine Mysteries and its mystical-liturgical life. The life, ministry, and theology of the Church are uninterrupted to this day. For, in every century of the Church, the Church has been alive and a witness to divine truth. Because those who served God were filled with His glory, His holy love[7].

One enters the Church through repentance and by assuming the entire faith of the Church. And whoever leaves the Church, leaves it because he begins to fight with it. A sinful, demonic fight. Therefore, returning to the Church is done through repentance and renouncing your heresies. There is a special Service for each religion and sect you renounce. And you, who renounce at your religion or „christian” sect, renounce liturgically, in the Church, confessing this with repentance and accepting the whole life, service and worship of the Church[8].

To be christian means to be orthodox, and orthodox means to be catholic, and catholic means to be apostolic, because the Church of God is apostolic, it is catholic, it is orthodox, it is the one and only Church of God. Therefore, in my sermon, I only use the word Church. The Church of God. Because the one in which we serve now is the Church of God. And, in a pejorative way, many may speak of their „church”. But any „christian” denomination has nothing to do with the Church[9].

The Sunday of Orthodoxy has in the foreground the victory of the Church against all heresies[10]. And the heresy is the conscious placement outside the Church of God. You don’t become a heretic out of ignorance of the cause, but because you choose to live differently than the Church lives and to confess differently than it confesses. Inner distancing yourself from the life and the theology of the Church means placing yourself outside of it. Because you come out of the communion of service, love, and sharing with everyone else. Because you come out of the theology of the Church and its humble way of existence[11].

But when you come to serve together with your confreres of faith, you come to serve because you believe in the same faith as them and in the same life of the Church. You serve with the whole Church, you worship with the whole Church, you share with the whole Church. And you do it in a gentle mode, in a loving mode, in a humble mode. Your ecclesial perspective is a triadological one, because you serve the triune God. And God, Who is the foundation of the Church, unites us all through His glory, because He works unceasingly, through the entire minis- try of the Church, at our deification[12].

The purpose of our life is not aesthetic, but ontological. Going to Church is not to show our face, but to show us the deep of our life before God. Here, in His Church, we come with our whole being to be healed through His glory. The entire ministry of the Church fills us with His glory. And we, sharing in peace of His eternal glory, heal ourselves ontologically, so that outside of us we can also radiate holy beauty[13].

Ghostual beauty is internal. It comes out of a clean soul, full of good deeds. Because the purpose of our life is the holiness. If we do not seek to sanctify our life, we seek things that do not benefit us. Because the holiness is our inner healing, it is our filling with His eternal glory, it is the earnest for the reception in His Emperordom[14].

The Holy Icons are not kitsch beauties, but abysmal beauties. To love the iconography of the Church, you must know its theology and live theologically in your life. Because the iconographic colors are not screaming, they are not meant to produce aesthetic pleasure, but to invite you to ascesis. The iconographic colors are like the humble, ghostual words of the Holy Books: full of grace and not of anthropocentric naturalism. Religious painting is anthropocentric, while ecclesiastical painting is pnevmatic. And if you have the glory of God within you, then you love the ecclesiastical painting, the one that sees everything from the perspective of the transfiguration of all creation. Which sees eshatologically[15].

The life, the ministry, the painting of the Church are eshatological. The eshatology [εσχατολογία[16]] is the present future of the Church. Because the glory of God, which we currently experience in the Church and through which we are sanctified at integral mode, is the light of God from eternity, it is our eternity. We walk towards the future, but we walk in the steps of eternity, with eternity within us. Because we already have within us the Emperordom of God, in which, fully, with the grace of God, we will live for eternity. And the Saints, whom we love, are already in eternity and they draw us towards them, into the Emperordom of God[17].

The iconoclasm was an exacerbated arianism at the social level. If Arios [Ἄρειος] denied the divinity of the Son[18], the iconoclasm denied His image, His iconic presence in the Church, in social life, and in the homes of Christians. But if you deny His face, you deny His incarnation, because the Son of God became the Son of man. The 7th Ecumenical Synod restored the Holy Icons in the Church, reintroduced them into the life of the Church, from where they had been demonically removed, and the Sunday of Orthodoxy means that the Church is the pillar and foundation of truth. And that we, if we want to learn God’s truth, must learn it from His Saints, because God spoke through them[19].

In the Church of Romania, on this day, there is an insistence on the procession with the Holy Icons, which is a public confession of the soteriological importance of Orthodox iconography. The christians take to the streets with their Holy Icons, which they hold to their chest and through which they confess their love for the Saints of God iconized on them. In other national Churches, today there is an insistence on the Synodicon of Orthodoxy, on the confession of those who have defended the true faith of the Church throughout the centuries, and on the anathematization of the Church’s heretics. For those proven heretics were members of the Church, but they began to confess things nonconforming with its truth[20].

From my point of view, the absence of the Synodicon of Orthodoxy from this sundayʼs Service is an enormous theological minus, because the Synodicon is the synodically established Church Service, it is part of the Divine Tradition of the Church, and it is not an extremist theological invention[21]. Theological discussions with heterodoxes should in no way relativize the treasury of the Church’s service. On the other hand, the procession with the Holy Icons is a great social good for theology and life of the Church, because people publicly assume their love for the Saints of God. If you don’t see people defending their faith, you assume it doesn’t matter, if people don’t affirm it socially, on the street. But if it matters, then people can affirm themselves religiously in public, they can worship, they can express their religious creed, because the faith is a fundamental part of their life[22].

In the Synodicon of Orthodoxy, the Saints are eternally praised, while heretics are anathematized[23]. What the Saints of the Church have established, heretics cannot tear down. The Church’s synodal dogmatic decisions are irremovable. Because God’s truth is unchangeable. And when the Synod of the Church of Romania proclaimed the canonization of the 16 Romanian Saints on february 4, 2025, it emphasized that these Saints, „from now on and forever”[24], will be honored as Saints of the Church. Likewise, the Synodicon of Orthodoxy is an authoritative dogmatic document, which differentiates bet- ween truth and falsehood. Truth belongs to God and His Church, it is theological truth, while the falsehood is diabolical. And in its text, we are all invited to assume the entire theology of the Church and to cast away from us all the demonic thinking of heresies[25].

Therefore, my beloveds, the truth of the Church must be read, learned, loved, defended. We must know the dogmatic decisions of the Church, know the theology of the Church, know the Church’s Services. Because in them we find the will of God with us. For from the theology of the Church we learn the godliness towards God and towards His Saints. The godliness is born from the truth of divine revelation, because God teaches us how to behave towards Him. If you imitate the godliness from the outside, you will not have it springing from within you. But the living godliness springs from our heart, from our heart that believes in God and learns from Him the fear of God[26]!

And why is the beginning of wisdom [ἀρχὴ σοφίας] the fear of God [φόβος Θεοῦ][Par. of Sol. 1, 7, LXX]? Because the wisdom is the holy life, and the holy life begins with the fear of God. But the fear of God is a ghostual fear, it is a holy fear, because it is the fear of not falling out of the love of the most loving One of all. And His fear protects us from all sin, from all our slippage towards evil. Amin[27]!

---

[1] Started at 19. 31, in day of friday, on 28 february 2025. Fog, 4 degrees, wind of 3 km/h.

[2] Iubiții mei, cuvintele lui Dumnezeu sunt fierbinți, sunt pentru inimi fierbinți, pline de iubirea Lui. Tocmai de aceea cei care citesc cuvintele Lui se aprind cu foc mare, se aprind cu mare dragoste pentru El și trăiesc plini de focul Lui, al iubirii Lui dumnezeiești, pentru că cuvintele Lui sunt pline de foc. Dar dacă ești de gheață, dacă nu ești plin de iubirea Lui, nu simți focul cuvintelor Sale. Dar el, focul dumnezeiesc al cuvintelor Lui e acolo, în cuvintele Sale cele sfinte!

[3] Sfintele Icoane ale Bisericii sunt ferestre în pereții ei. Orice reprezentare iconică a Bisericii ne ridică de la pământ la cer, pentru că ne dă posibilitatea să îi contemplăm pe Sfinții Lui care sunt în Împărăția lui Dumnezeu. Noi privim prin Icoanele lor dincolo de ele. Ocheanul teologic al Bisericii sunt Sfintele sale Icoane. Și trebuie să vezi duhovnicește, prin Sfintele Icoane, pe Sfinții lui Dumnezeu cei vii, care se bucură neîncetat împreună cu El.

[4] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Simbolul_niceeano-constantinopolitan.

[5] Cf. https://www.vatican.va/archive/hist_councils/ii_vatican_council/documents/vat-ii_const_19641121_lumen-gentium_lt.html.

[6] Biserica lui Dumnezeu este una [μίαν], sfântă [ἁγίαν], catolică [καθολικὴν] și apostolică [ἀποστολικὴν]. În Lumen gentium, cap. 8, ecclesia catholica își arogă faptul că ea este biserica despre care vorbește Crezul Bisericii, dar lucrurile nu stau așa. Pentru că lumea romano-catolică e în afara Bisericii din anul 1054. Tocmai de aceea, niciunul dintre „sfinții” ei nu aparține Bisericii. Niciunul din cei „canonizați” de ei după 1054. Dar Duminica Ortodoxiei de azi e duminica sfântă a Bisericii, care e catolică și apostolică până azi.

[7] Biserica nu are statui, dar are Sfinte Icoane din primul secol al Bisericii. De atunci are și Dumnezeieștile Taine și viața ei mistico-liturgică. Viața, slujirea și teologia Bisericii sunt neîntrerupte până azi. Căci, în fiecare secol al Bisericii, Biserica a fost vie și mărturisitoare a adevărului dumnezeiesc. Pentru că cei care I-au slujit lui Dumnezeu au fost plini de slava Lui, de iubirea Lui cea sfântă.

[8] În Biserică se intră prin pocăință și prin asumarea întregii credințe a Bisericii. Și cine părăsește Biserica, o părăsește pentru că începe să se lupte cu ea. O luptă păcătoasă, demonică. De aceea, întoarcerea în Biserică se face prin pocăință și prin renunțarea la ereziile tale. Există o Slujbă specială pentru fiecare religie și sectă la care renunți. Și tu, cel care renunți la religia sau secta ta „creștină”, renunți în mod liturgic, în Biserică, mărturisind acest lucru cu pocăință și acceptând întreaga viață, slujire și închinare a Bisericii.

[9] A fi creștin înseamnă a fi ortodox, iar ortodox înseamnă a fi catolic, iar catolic înseamnă a fi apostolic, pentru că Biserica lui Dumnezeu e apostolică, e catolică, e ortodoxă, e singura și unica Biserică a lui Dumnezeu. De aceea, în predica mea, eu folosesc doar cuvântul Biserică. Biserica lui Dumnezeu. Pentru că cea în care slujim acum e Biserica lui Dumnezeu. Iar, la modul peiorativ, mulți pot vorbi de „biserica” lor. Dar orice denominație „creștină” nu are de-a face cu Biserica.

[10] Cf. https://basilica.ro/pastorala-sfantului-sinod-la-duminica-ortodoxiei-2024-text-integral/.

[11] Duminica Ortodoxiei are în prim-plan biruința Bisericii împotriva tuturor ereziilor. Iar erezia e situarea conștientă în afara Bisericii lui Dumnezeu. Nu ajungi eretic în necunoștință de cauză, ci pentru că alegi să trăiești altfel decât trăiește Biserica și să mărturisești altfel decât mărturisește ea. Distanțarea interioară de viața și de teologia Bisericii înseamnă situarea ta în afara ei. Pentru că ieși din comuniunea de slujire, de iubire și de împărtășire cu toți ceilalți. Pentru că ieși din teologia Bisericii și din modul ei smerit de existență.

[12] Dar când vii ca să slujești împreună cu confrații tăi de credință, vii ca să slujești pentru că crezi în aceeași credință cu ei și în aceeași viață a Bisericii. Slujești împreună cu toată Biserica, te închini cu toată Biserica, te împărtășești împreună cu toată Biserica. Și o faci în mod delicat, în mod iubitor, în mod smerit. Perspectiva ta eclesială e una triadologică, pentru că tu Îi slujești Dumnezeului treimic. Și Dumnezeu, Care e fundamentul Bisericii, ne unește pe toți prin slava Lui, pentru că El lucrează neîncetat, prin întreaga slujire a Bisericii, la îndumnezeirea noastră.

[13] Scopul vieții noastre nu e unul estetic, ci ontologic. Mersul la Biserică nu e pentru a ne arăta fața, ci pentru a ne arăta adâncul vieții noastre înaintea lui Dumnezeu. Aici, în Biserica Sa, noi venim cu toată ființa noastră pentru ca să ne vindecăm prin slava Lui. Întreaga slujire a Bisericii ne umple de slava Lui. Și noi, împărtășindu-ne cu pace de slava Lui cea veșnică, ne vindecăm ontologic, pentru ca și în afara noastră să iradiem frumusețe sfântă.

[14] Frumusețea duhovnicească este interioară. Ea iese din sufletul curat, plin de fapte bune. Pentru că scopul vieții noastre e sfințenia. Dacă nu căutăm să ne sfințim viața noastră, căutăm lucruri care nu ne folosesc. Pentru că sfințenia e vindecarea noastră interioară, e umplerea noastră de slava Lui cea veșnică, e arvuna pentru primirea în Împărăția Sa.

[15] Sfintele Icoane nu sunt frumuseți kitsch, ci frumuseți abisale. Ca să iubești iconografia Bisericii trebuie să știi teologia ei și să trăiești teologic în viața ta. Căci culorile iconografice nu sunt țipătoare, nu sunt pentru a produce plăcere estetică, ci pentru a te invita la asceză. Culorile iconografice sunt precum cuvintele smerite, duhovnicești ale Sfintelor Cărți: pline de har și nu de naturalism antropocentric. Pictura religioasă e antropocentrică, pe când cea bisericească este pnevmatică. Și dacă ai în tine slava lui Dumnezeu, atunci iubești pictura bisericească, cea care vede toate din perspectiva transfigurării întregii creații. Care vede eshatologic.

[16] To be seen: https://el.wikipedia.org/wiki/Εσχατολογία.

[17] Viața, slujirea, pictura Bisericii sunt eshatologice. Eshatologia [εσχατολογία] este viitorul prezent al Bisericii. Pentru că slava lui Dumnezeu, pe care noi o trăim în prezent în Biserică și prin care ne sfințim la modul integral, este lumina lui Dumnezeu din veșnicie, e veșnicia noastră. Noi mergem spre viitor, dar mergem în pașii veșniciei, cu veșnicia în noi. Pentru că noi avem deja în noi Împărăția lui Dumnezeu, în care, în mod deplin, cu harul lui Dumnezeu, vom trăi pentru veșnicie. Și Sfinții, pe care noi îi iubim, sunt în veșnicie deja și ne trag și pe noi spre ei, în Împărăția lui Dumnezeu.

[18] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Arius.

[19] Iconoclasmul a fost un arianism exacerbat la nivel social. Dacă Arios [Ἄρειος] nega dumnezeirea Fiului, iconoclasmul nega chipul Său, prezența Sa iconică în Biserică, în viața socială și în casele creștinilor. Dar dacă negi chipul Său, tu negi întruparea Lui, pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul omului. Sinodul al VII-lea Ecumenic a restaurat Sfintele Icoane în Biserică, le-a reintrodus în viața Bisericii, de unde fuseseră eliminate în mod demonic, iar Duminica Ortodoxiei înseamnă că Biserica este stâlpul și temelia adevărului. Și că noi, dacă vrem să învățăm adevărul lui Dumnezeu, trebuie să îl învățăm de la Sfinții Lui, pentru că Dumnezeu a vorbit prin ei.

[20] În Biserica României, în această zi, se insistă pe procesiunea cu Sfintele Icoane, care e o mărturisire publică a importanței soteriologice a iconografiei ortodoxe. Creștinii ies pe străzi cu Sfintele lor Icoane, pe care le țin la piept și prin care își mărturisesc iubirea lor pentru Sfinții lui Dumnezeu iconizați pe ele. În alte Biserici naționale, astăzi se insistă pe Sinodiconul Ortodoxiei, pe mărturisirea celor care au apărat dreapta credință a Bisericii de-a lungul secolelor și pe anatematizarea ereticilor Bisericii. Căci cei dovediți eretici au fost membrii Bisericii, dar au început să mărturisească lucruri neconforme cu adevărul ei.

[21] To be seen: https://en.wikipedia.org/wiki/Feast_of_Orthodoxy.

[22] Din punctul meu de vedere, absența Sinodiconului Ortodoxiei din Slujba acestei duminici e un minus teologic enorm, pentru că Sinodiconul e Slujba Bisericii stabilită sinodal, ea face parte din Dumnezeiasca Tradiție a Bisericii, și nu este o invenție teologică extremistă. Discuțiile teologice cu eterodocșii nu trebuie să relativizeze nicidecum tezaurul de slujire al Bisericii. Pe de altă parte, procesiunea cu Sfintele Icoane este un mare bine social pentru teologia și viața Bisericii, pentru că oamenii își asumă în mod public iubirea lor pentru Sfinții lui Dumnezeu. Dacă nu vezi oameni care își apară credința, presupui că ea nu contează, dacă oamenii nu o afirmă la nivel social, stradal. Dar dacă contează, atunci oamenii se pot afirma religios în mod public, se pot închina, își pot exprima crezul religios, pentru că credința face parte din viața lor în mod fundamental.

[23] The text of the Synodicon: https://www.pemptousia.ro/files/2013/03/Slujba-si-Sinodiconul-Ortodoxiei-dosar-integral-Ioan-Ica-jr.pdf.

[24] Cf. https://basilica.ro/tomosul-sinodal-pentru-proclamarea-canonizarii-noilor-sfinti-romani-document-integral/.

[25] În Sinodiconul Ortodoxiei, Sfinții sunt lăudați veșnic, pe când ereticii sunt anatematizați. Ceea ce au stabilit Sfinții Bisericii, ereticii nu pot dărâma. Hotărârile dogmatice sinodale ale Bisericii sunt inamovibile. Pentru că adevărul lui Dumnezeu este neschimbabil. Și când Sinodul Bisericii României a proclamat canonizarea celor 16 Sfinți Români în ziua de 4 februarie 2025, a subliniat că acești Sfinți, „de acum înainte și în veci”, vor fi cinstiți ca Sfinții Bisericii. La fel, Sinodiconul Ortodoxiei e un document dogmatic autoritativ, care face diferența între adevăr și minciună. Adevărul e al lui Dumnezeu și al Bisericii Sale, e adevăr teologic, pe când minciuna e drăcească. Și în textul său suntem invitați cu toții să ne asumăm întreaga teologie a Bisericii și să aruncăm de la noi toată gândirea demonică a ereziilor.

[26] Așadar, iubiții mei, adevărul Bisericii trebuie citit, învățat, iubit, apărat. Trebuie să știm hotărârile dogmatice ale Bisericii, să știm teologia Bisericii, să știm Slujbele Bisericii. Pentru că în ele aflăm voia lui Dumnezeu cu noi. Căci din teologia Bisericii învățăm evlavia față de Dumnezeu și față de Sfinții Lui. Evlavia se naște din adevărul revelației dumnezeiești, pentru că Dumnezeu ne învață cum să ne comportăm față de El. Dacă imiți evlavia din afară, nu o ai țâșnind din tine. Dar evlavia cea vie țâșnește din inima noastră, din inima noastră care crede în Dumnezeu și învață de la El frica de Dumnezeu!

[27] Și de ce începutul înțelepciunii [ἀρχὴ σοφίας] este frica de Dumnezeu [φόβος Θεοῦ] [Par. lui Sal. 1, 7, LXX]? Pentru că înțelepciunea e viața sfântă, iar viața sfântă începe cu frica de Dumnezeu. Și te temi să cazi din iubirea Lui, să ieși din relația cu El, așa cum copiii se tem să își supere părinții, pentru ca să nu iasă din iubirea lor. Dar frica de Dumnezeu e o frică duhovnicească, e o frică sfântă, pentru că e frica de a nu ieși din iubirea Celui mai iubitor dintre toți. Și frica Lui ne păzește de tot păcatul, de toată alunecarea noastră spre rău. Amin!