Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [6]
Volumul al treilea de poezie, Infernul discutabil (1966), aduce o completă schimbare de ton și de atitudine în lirica lui Ioan Alexandru. E timpul pogorârii lui în infern, volumul care înregistrează cele mai amare decepții, cea mai cruntă confruntare cu realitatea socială și politică, prea puțin „ideale”. De la tânărul care „eram numai omul pur/ Din ceea ce sunt,/ Cum să vă spun:/ Eram trupul meu omenesc/ Fără pământ” (Imponderabilitate, din volumul prim de poezii), ajunge la cu totul alte trăiri: „Sunt un putregai în noapte/ înainte de a-l sorbi făcliile întunericului” (Liniștea mea). Și la alte concluzii: „Până la granița ce desparte copilăria noastră/ de vârsta în sine timpul se numește/ țara infernului” (Viziune). În afară de copilărie, adică, restul vieții e „țara infernului”…
Volumul e împânzit de poezii în care domină viziunile coșmarești, osmoza unor sentimente vâscoase și haotice, cel puțin în aparență – de fapt, sunt închegate rațional, urmărind să transmită un mesaj percutant. Ca spre exemplu: „Din staule curge în fântâni,/ prin crăpături, zeamă de pe bălegare./ Cumpenele sub formă de spânzurători/ cu un picior fals în pământ/ și celălalt pierind în roua nopții./ Pânze de ceață țesute în univers/ de războiul toamnei uriaș./ Roiuri bătrâne de viespi înfundate/ în gumele aerului – se îneacă ochii păsărilor/ în zbor și trupurile lor se ciocnesc straniu/ de acoperișe./ Plouă din morminte/ în sus. /…/ Țâța oilor se astupă cu clei/ până la primăvară – când vor izvorî/ mieii din pântecul lor, ca să deschidă iarăși/ dreptul morții la viață” (Umezeală).
Sau: „Capul meu de la bărbie-n sus/ este universul în expansiune/ către miezul nopții./ Atâtea vuiete, căderi indefinite,/ explozii sângerând/ îmi însoțesc fiece somn/ cu ceafa pe planetă./ Când crap un ochi buimac din vis,/ mijesc în lume zorile de ziuă,/ aripile-n strigoi se-nădușe de frig,/ cocoșii de pământ trag jos din lună/ pe zalele de rouă oul decantat./ În ugerele turmelor se-ndeasă, fierbând/ toți sorii căzători din cer/ și fug copii flămânzi/ pe spatele câmpiei/ și sug din țâțe laptele uscat/ așa încât a doua noapte/ ei înșiși izvorăsc pe cer./ Copii uciși de piatra curgătoare, moartă,/ a sterpelor planete pudrate-n univers” (Expaansiune). Etc. etc.
Motivele acestor schimbări dramatice de ton și de viziune sunt, desigur, în principal, politice și sociale. Deși propaganda comunistă vorbea de fericirea oamenilor în noul regim politic și de entuziasmul nestăvilit al construirii noii ere socialiste, despre viața nouă și luminoasă a țăranilor și muncitorilor, amărăciunea, sărăcia și foamea bântuie în versurile poetului ca și în existența cotidiană – însă trebuie citite printre rânduri: „Pregătesc femeile mâncarea de amiază;/ o fierb cu plămânii și o-năcresc cu sodoare./ Zeama de cartofi cu zăr de oaie,/ o bucă de porc clocotește-ntr-o oală albastră./ Oasele scârțâie în holdă pe deal, ulii pândesc puii de sub cloște./ Cașii în plase de cânepă se coc pe-acoperișe./ Iulie gol, puturos, se scaldă în toate fântânile./ Zborul ciorilor năpădește pe turnuri,/ pământu-n cimitir a crăpat până-n moarte,/ caii fac viermi în bălegar/ și trebuie să-i scoată bărbații/ cu pumnul suflecat /…/ ciocârliile s-au îngrășat ca puii de cârtiță; le prindem cu slănină și busuioc în capcane./ Omizile pe crengi ajung la rădăcina frunzei,/ laptele-n țâță miroase a opincă arsă,/ părul de pe câini se adună în straturi/ la ușa bisericii./ Năvoadele în mare își îngustează ochii,/ să nu scape nici cel mai nevolnic puiet” (Iulie). Etc.
Într-un poem dedicat lui D. R. Popescu, el scrie: „Pentru copii mijesc și se umflă în nori/ țâțele ploii până se mulg de la sine. /…/ pruncii universului / sug laptele uman, amestecat/ cu ură și sudoare,/ cinste și incest,/ izbândă, frig, iubire,/ necredință – potop de lapte, amar/ și orb și sfânt și cristalin” (Laptele). Pentru că, din păcate, părinții dăruie copiilor și multe rele amestecate cu lucrurile bune. Deși pretind că le vor numai binele. Iar scriitorii și intelectualii, care ar trebui să fie și ei părinți spirituali ai națiunii, sunt alterați adesea de otrava compromisurilor pentru o viață confortabilă și pentru glorie efemeră. Iar literatura oferită azi pruncilor universului este amestec de „ură și sudoare,/ cinste și incest,/ izbândă, frig, iubire,/ necredință”…
Însă oamenii refuză să vadă realitatea comunistă sau o ascund: „Lentile colorate văd în locul ochilor./ Prezentul confundat mereu cu viitorul,/ crima cu pedeapsa, norul cu grindina,/ prostia cu vrabia”… (Iulie).
Poetul le reproșează contemporanilor săi viața degajată, irațională sub „ninsori de patimi în desfrâu”, tăcerea și lașitatea: „Pe marginea muzicii sporii plopilor lunari /…/ pe antenele radio-ului – se încaieră cu vocile pierdute,/ că nu mai pot discerne de unde încep eu/ și până unde sunt încleștat în contradicțiile înconjurătoare. /…/ Inflație de forță bărbătească, de mii de ori mai multă, colcăind de sterilitate,/ spori de plopi, roiuri ireale în risipă, neclar închegate /…/ confundă patimile cu mormântul./ Uscate-atâtea rosturi sunt, Doamne! pe pământ,/ de frig, de foc, regrete, spaimă, neputință” (Inflație).
Oamenii trăiesc în minciună și o acceptă, pentru că li s-a cerut să tacă, sub amenințarea represaliilor: „Și voi – regizorul v-a spus – /…/ să vă trăiți în gesturi și mimică rolul; /…/ Ne agităm fără cuvânt, în stilul vremii” (Figuranții).
Din această perspectivă, Infernul discutabil este un volum subversiv, care dezvăluie, sub masca metaforelor poetice, ororile unor vremuri tulburi și nenorocite.
Poetul are sentimentul că trăiește într-o „țară pustie în care toate privighetorile/ au murit” (Nopți). Chiar „floarea de tei din somnul poeților” (Laptele) devine o sămânță coșmar, pentru că poeții nu ar trebui să doarmă, ci să recunoască „un adevăr de lacrimi” (Pas pe pas)! El ar vrea să audă, „zmintit cum sunt/ de-o bună vreme”, măcar „un zvon confuz/ de mari schimbări!” (Ciuhele). Însă mai e până la căderea regimului comunist…
Are sentimentul că, prin poezia sa, „Eu stau de pază zi și noapte aici/ și cu obrazul meu limpede,/ ca o lamă înghețată,/ dau la o parte rugina/ ce începe a se depune/ pe apele acestea întunecate și reci – ca însăși neputința lumii – / din ce în ce mai necercetate de nimeni” (Zi și noapte). Sau, cu totul decepționat, invocă (în numele său, dar vizându-și contemporanii) conștiința de ucigaș a lui Cain: „mulți căutători/ cu mâinile în brâu/ umblă tăcuți în căutarea rațiunii./ Mă-mpinse noaptea să dezvălui faptul?/ Gol coborâi pe-o scară de funii/ acolo dedesubt și arătai întocmai/ mulțimii adunate, c-un felinar încins,/ puținul adevăr, mândru și tânăr și viclean./ Se va dovedi eroare și mărturia mea” (Locul faptei).
Are însă convingerea că „Vine vremea când nu ți se mai suportă nicio scuză/ și tăcerea e socotită Crimă./ Cu aripile înghețate, pomul cunoașterii/ se vădește o pasăre vinovată” (Vine vremea). Oamenii care știu și tac…
Singurele lucruri sfinte sunt trecutul, istoria, satul: „Mă trag din neam străvechi, de cântăreți dieci/ în stranele bisericilor ardelene./ Tudor, Simion, Vasile, Petre, Ion și Pavel,/ țărani cu șepci de oaie și suman. /…/ Din neam în neam trecu, făclie blândă,/ același ritm cu rezonanțe grave,/ jelindu-se la marile prohoduri,/ înmiresmat la cununii /…/ străbunii dorm unul spre celălalt în cimitir/ cu pruni bătrâni și ei la căpătâi. // Vocea s-a spart de mult,/ Dar coaja ei albastră/ mai stăruie dogită printre noi. // Miezul fierbinte, supt de constelații,/ îmi sângeră icoanele din piept”… (Origini).
Nu uită că: „M-am ridicat sub bicele zorilor/ dintr-un sat pe deal în cumpănă” (Vine vremea)… În cumpăna vremurilor, în cumpăna crucii…
Și profetic exclamă: „De furia clopotului întreg cimitiru-i spânzurat – / îngerii mi-l adapă cu răcoarea aripelor /…/ va fi un timp când urnele se vor sparge/ și cenușile oarbe vor clădi universul din nou/ cu centrii în miezul trecutului” (Aici). El însuși își va întoarce poezia cu fața spre miezul trecutului…