Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [7]

În tot volumul, din spuza unor viziuni „infernale”, ies la iveală și versuri care îl anunță deja pe poetul religios consacrat Ioan Alexandru.

E conștient că sursa păcatelor din lume se află în înșelările demonice și în depărtarea de Dumnezeu: „Atâta albastru deasupra încremenit, Doamne!/ atâta noapte sprijinind puteri diavolești/ dedesubt” (Broaștele).

În groapă „zace dosit tiparul erorii” (Locul faptei), pentru că moartea e o eroare, e rezultatul greșelii Protopărinților și al păcatelor noastre, nu e creația lui Dumnezeu.

„Oglinda înflorește la mucul lumânării/ păcatele de două mii de ani” (Pas pe pas). Oglinda care ne arată chipul, cu păcatele pe care le tot repetăm…

Intertextualizând versurile unui cântec popular (o colindă, cred), poetul scrie: „Îngustă-i puntea raiului/ ca și firul părului,/ care om e păcătos/ cade de punte jos./ Ioane Alexandre, fierbe zeamă de cucută/ în nările pământului… Femeia-n somn/ toarnă otravă în urechile poruncii /…/ în gâtul meu se coace mărul lui Adam” (Platou). Cred că nu mai e nevoie de comentariu…

În poemul cu titlul Trei, vorbește voalat despre alcătuirea omului din trei părți, trup, suflet și duh, după chipul Sfintei Treimi. El știe și simte că „trupul meu” este „exact și viu și modelat cu grijă” de Dumnezeu, dar „iată-l nesupus sub cumpănă”, pentru că patimile lui nu sunt supuse sub cumpăna dreptei judecăți. „Cu coastele legate de gratiile zilei,/ curgem rotiți cu scârțâit profund/ de patimile pământene”. Pentru că trupurile și sufletele noastre pătimașe caută împlinirea poftelor și a plăcerilor. De aceea, „cu geamul lipit de foșnetul zăpezilor/ la începutul verii, în munți, încerc să îl trezesc/ pe-al treilea”, dar „duhul nu vrea să se trezească”. Duhurile noastre nu se trezesc în noi  pentru a înălța întreaga noastră ființă la viața duhovnicească, pentru care am fost creați, ca să nu mai trăim doar animalic.

„Afară plouă și în noi e-atâta beznă/ că ne distingem limitele” (Unul). În mod paradoxal, dacă am judeca după legile fizicii; dar întunericul pe care îl vedem și îl simțim în noi ne face, duhovnicește, să ne vedem limitele.

La dorința de elevație a începuturilor poetice se adaugă acum conștiința păcătoșeniei: „una singură e dimineața mucedă în care m-am născut/ cu capul plin de ploi zăcătoare și în spate/ cu-această plută de ispite fade/ ce îmi atârnă-înecul meu clădit pe pocăință” (Unul).

Dorința de a se spăla de păcate apare și în poemul Metamorfoza: „Venit-a vremea și eu să-mi rad/ un rând de piele moartă de pe trup. /…/ Spini de salcâmi,/ bătrâni și zdraveni,/ îmi las în seama voastră blana cojită pe-amintiri; /…/ Inima o-mplânt în stâlpul porții/ s-o latre câinii flocoși/ în noaptea pașnică de Bobotează/ când se strigă în Ardeal în vârful dealului, pe foc,/ toate bolile ascunse ce bântuie prin sate. /…/ limba mi-o las în seama clopotelor/ de la noi, odată cu păcatele strămoșilor, s-o limpezească”. Iar el s-ar duce „gol, la râu,/ odată cu secerătorii/ să mă spăl, singur și plângând,/ retras, să nu mă vadă nimeni/ în cea mai sfântă seară din viața mea”. Seara izbăvirii de păcate.

În sat sunt „clopotele sfinte” (Ciuhele), iar „din clopot sunetele-n cer se scurg/ și-ngreună planetele” (Pas pe pas). Amintirea clopotelor apare în multe poezii sau în imagini poetice percutante, semn că glasul lor l-a impresionat profund. Ele „răstoarnă cerul cu jalea lor” (Capul meu). Ba chiar le dedică o poezie întreagă, în care clopotele sunt o metaforă a suferinței și a pocăinței creștine:

De-atâtea clopote la gâtul turmelor
trase pe jos de miile de ani
pământul este
cea mai curată lacrimă
din univers.

Din miez de noapte – până-n miez de veac,
pe frig, strânși laolaltă ne încălzim
plângând întruna.
Din lacrimi facem clopote și le dosim
la gâtul turmelor să nu le vadă luna.

Primăvara semănăm în arbori și pe stânci
sămânța clopotelor și izvorăsc în lume
păsări și flori cântând în limba lor
același dor de moarte cum nu se poate spune.

Vara ascundem clopotele într-un turn,
pieziș le ridicăm în ceruri peste cimitire
înfricoșați și batem cu bătaia lor
în spatele lui Dumnezeu de fericire.

Toamna tragem clopotele din nouri pe pământ
și le gonim pe funii de-a lungul omenirii
duhnind a foc și moarte la-ntoarcere-napoi
le cuibărim cenușa în haosul din noi.

Dar gerul iernii negre coboară în părinți,
clopotele fierb în fiecare,
pământul de departe văzut e-un clopot sugrumat
pe-o lacrimă enormă uscată lângă mare.

(Clopotele)

Sunetul clopotelor limpezește văzduhul și îl curățește. Ele ascund în bătaia lor lacrimile oamenilor și devin o metaforă sublimată a tuturor făpturilor și a vieții înseși. Cu clopotele batem „în spatele lui Dumnezeu”, Îl strigăm pe El. Lacrimile noastre sunt clopote cu care sunăm la ușa lui Dumnezeu, în urechile Lui. Iar clopotele sunt lacrimile pe care nu le mai avem, al căror sunet îl trimitem spre cer când lacrimile au împietrit în noi. Pământul însuși și marea sunt un clopot uriaș și o lacrimă imensă…