Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [8]
Evenimentele sfinte relatate în Evanghelii apar în câteva poeme, chiar dacă nu sunt evocate pe cel mai evlavios ton sau sunt amestecate cu altele din biografia poetului sau din realitatea cotidiană. În Poveste de iarnă (25 decembrie 1941), „Era noaptea Crăciunului pe sfârșite. /…/ Gerurile pe la noi sunt mari/ și lupii pândesc toate răscrucile. /…/ Dar cei trei/ au ajuns cu darurile necesare și asta e esențialul. /…/ Și steaua de asemenea se străduia deasupra/ lor să-nchege bruma de speranță/ ce nu-i era străină, pentru muritori,/ un nimb de nemurire” etc. În alt poem, Apariție, este evocată epifania Domnului pe mare, cu elemente de icoană: „Fulgeră-ndelung în noapte,/ apele gem în vârtejuri sure /…/ când răstignitul pe cruce, viu sângerând,/ apăru peste noi”.
Unele imagini din viața autorului sunt alte pânze sacre în memoria lui: „dormim… împrăștiați prin casă/ cu lămpile trase peste noi”… (Ape), „Iată cum ține tatăl meu o pâine uriașă în brațe/ la lumina lămpii! /…/ un băiat într-o dimineață/ de toamnă se ridică în cer/ și tot satul se luminează de imaginea lui/ ca la o nouă planetă” (Imagine), „Și noi, copiii, în cămăși de pânză,/ stăm înlemniți cu frigul la fereastră./ Se face noapte, lămpile se sting,/ jarul din sobă urcă-n închipuirea noastră,/ aripile zmeilor fâlfâie peste sat” (Zmeură), „Mamă-bună a mea, pe patul acela scund/ când ai murit cu ochii asupra mea/ în ziua de Rusalii”…(Ochii mei) etc.
Pe Nicolae Labiș îl numește „coroană de spini pe fruntea generației” sale, în acest „neam tras pe roată” (Amintirea poetului).
Stilul lui Ioan Alexandru poate fi numit profund metaforizant, multe fraze fiind alcătuite din lanțuri de metafore sau de imagini care glisează foarte rapid de la paradisiac la infernal, de la cele foarte dure la cele mai suave și mai delicate cu putință, de la grotesc la sublim și invers. Și va rămâne astfel pentru totdeauna. Însă putem remarca foarte repede că pe el nu l-a interesat metafora goală, arta pură sau îndeplinirea unui deziderat sau program artistic, ci realitatea. Sigur, se integrează în curentul specific epocii sale – deși nu în totalitate, destule poeme construite din catrene având o amprentă clasic-tradiționalistă indubitabilă.
Însă ceea ce îl interesează în mod deosebit este viața oamenilor, sufletul lor, atmosfera spirituală în care trăiește. Tocmai de aceea poezia sa este autentică, pentru că nu caută să respecte vreo rețetă literară în primul rând, ci să cuprindă, să străvadă și să-și limpezească, prin poezie, un adânc de gânduri, sentimente și idei, fapt care este specific pentru orice creator autentic.
Imaginile sale sunt percutante prin concretețea realității (lăuntrice, mai cu seamă). Cine n-a trăit însă aceeași realitate sau una asemănătoare, poate s-o ignore cu ușurință. Spre exemplu, femeile care veghează au ochi „înfundați în cap cu pumnul razelor de lună” (La geamuri). Crăpatul de zori în sat e un fenomen indescriptibil pentru cine nu l-a văzut, iar Ioan Alexandru are toată dreptatea să-i asemuiască impactul emoțional cu o bombă: „Ca o bombă cad zorii în sat./ Pe toate drumurile se împrăștie viața; /…/ Păsările rod aerul tare în zori/ și din frecușul acesta se aprinde un cântec/ ce ridică satul la rang de planetă”.
Iar canicula de amiază e la fel de unică: „în ulcioare apa duce un gol plin de arșiță. /…/ Nimeni la amiază nu mai poate fi/ numit pământean. // Văpăi cosmice își urmează plugurile/ aburind./ Și-n sat mai mișcă babele/ și cimitirul” (Zorii). Bătrânele evlavioase care mișcă cimitirul cu rugăciunile lor. A căror dragoste nu simte zăpușeala care ară pământul cu pluguri de văpăi. Când „nimeni…nu mai poate fi/ numit pământean”, adică atunci când nimeni nu mai umblă pe pământ din cauza căldurii, pe ele nu le oprește din drum fierul caniculei. Ele, „babele înlemnesc în rugăciuni” (Sărbătoarea grâului), adică stau nemișcate, în stare de concentrare adâncă la rugăciune.