Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [9]
Volumul Vămile pustiei, din 1969 (dedicat mamei) oferă și mai multe sugestii despre traiectoria pe care avea să o urmeze poezia lui Ioan Alexandru, deși încă nu putem vorbi de lirica religioasă care a devenit definitorie pentru poet. Multe poeme din acest volum au sonorități religioase indubitabile, prima poezie din volum îi este dedicată Sfântului Dumitru Stăniloae și sunt semne clare că poetul a început să cunoască mai adânc Teologia ortodoxă și să citească, pe lângă Sfânta Scriptură, marile cărți ce definesc spiritualitatea creștin-ortodoxă. Chiar titlul volumului face aluzie la vămile văzduhului, pe care omul trebuie să le traverseze după moarte, pe de-o parte, iar pe de altă parte face trimitere la pustia ascetică, care este atât de mult prețuită în Ortodoxie.
Cu toate acestea, conținutul poemelor este încă foarte departe de lirica evlavioasă ortodoxă, păstrând, în bună măsură, același profil moral al omului dezamăgit, tradus poetic prin viziuni mai degrabă negative. Din păcate, opțiunea stilistică a poetului înfățișează o poezie ce se prezintă ca o aglomerare abuzivă de metafore și enunțuri fără o înlănțuire rațională – un ghem de gânduri și sentimente „informale”, pe care le pun pe seama necunoașterii încă a principiilor teologice creștin-ortodoxe, pe care cred că abia începea să le aprofundeze, și a nedesprinderii încă de viziunile poetice ale volumelor anterioare –, care devine sufocantă și aproape ilizibilă, în orice caz monotonă și greu accesibilă.
Doar pe alocuri găsim oaze expresive care nu se integrează în peisajul (în continuare) decepționist al volumului. Ca exemplu, spre finalul pomului Ascensiunea (dedicat Sfântului Părinte Teolog Dumitru Stăniloae), se individualizează următoarele versuri: „Pe valuri sunt culcat și se văd mii de stele/ Și marea e albastră și de foc/ Și mii de coruri, îngeri mă-mprejmuie cântând/ Întins pe un potop de aripi./ Începe-ascensiunea mea prin vămile văzduhului”. Își imagina, dar este evident că începea să fie pătruns de lecturile ortodoxe.
Sau: „De ce te iubesc într-atâta? De ce nu mai/ Am pace decât în preajma ta? Fața mea/ E numai os și lumină contemplându-ți/ Necuprinsurile. De n-ai fi-n mine însumi/ Clădit, cu ce-aș tânji după tine?/ Cu cât sunt mai singur, cu atât ți-aud/ Mai limpezi poruncile și-alerg zmintit/ Să le împlinesc. M-am uscat ca pielea/ Întinsă la fum de când aștept să te înduri./ Ești întunecatul acela străin cu corăbii de foc/ Pornit pe bietele mele pâraie”… (Bucurie). Se recunoaște, în această interpelare a lui Dumnezeu, prima de acest fel din lirica lui Ioan Alexandru, limbajul psalmic și utilizarea unor concepte teologice clare: Dumnezeu este necuprins și ascuns întru slava Sa, dar se lasă cuprins prin har în făptura zidită după chipul Său, iar omul Îl iubește și tânjește după Dumnezeu, pentru că este creat să fie din fire unit cu harul Lui și ca să trăiască veșnic. De aceea, omul se zbuciumă ca să-L găsească pe Creatorul său și face aceasta ascultându-I poruncile și rugându-I-se până la epuizare să i Se descopere.
Devine conștient că „Cineva mă privește cu nesfârșită milă și răbdare/ De când m-am născut” (Ego sum via).