Sermon at the Resurrection of the Lord [2025]
Hristos is risen!
My beloveds[1],
I live with the permanent need for resurrection, for inner, ghostual resurrection. Because the forgiveness of our sins means a continuous resurrection from the dead. And I need God’s sacramental forgiveness, because I need resurrection and life, the eternal life. Because the glory of God is our resurrection from the dead and our eternal life. A life that we begin now, in history, so that we may live it for all eternity[2].
And we are raised from Hell every time by the Lord, by the One who rose from the dead, because He forgives us of our sins and raises us from Hell through His most holy mercy. We come and confess our sins, we bring our falls to Him, we acknowledge them, we assume them as our own failures, while He, as a very merciful and loving God, forgives us, takes us out of Hell and makes us alive through His glory. From the dead He makes us alive, from the fallen He raises us to communion with Himself, forgets everything as if we had not done it and considers us His sons. For we, the helpless, come to Him dead, ghostually dead, and He makes us, through His glory, His Saints. That is why His mercy is better than life, than thousands of lives without Him[3].
The ease with which we sin again and again is crushing. Fact for which we have a very deep consciousness of our sinfulness. We know when we make mistakes, when we fall, we see how we are continually sinking into Hell and we know that no man can bring us out of there. Because the Conqueror of Hell, Hristos, our God, lifts us up from Hell, the One who descends to us in Hell, to restore us to the dignity of His sons. And our reputting in His glory or our condition as prodigal sons forgiven by Him is the continuous experience of our salvation. For He always takes us out of Hell, takes us out of the hands of demons, because we are His and we want to be His[4].
Every christian prepares for his death through the confession of sins and through sacramental communion with the Lord. Because at any time our bed can be our pit, as we confess in our evening prayers. And if the Confession means our resurrection from the dead, so that we, the ghostually alive, may unite with our Lord, with our Life, to be with Him for eternity, then our ghostual life is that of those resurrected from the dead. Because for me the Passover was many times this year, because the Lord resurrected me ghostually every time I confessed myself to Him. Therefore, today too, because today too I confessed and took communion with the Lord, and today is Passover for me, because He, my Life, raised me from death to life, took me out of the demons and made me His[5].
Israil was eating the paschal lamb roasted in the fire. At night, with unleavened bread and bitter herbs [Exodus 12, 5-6, 8, LXX]. And that lamb, which prefigured the Lamb of God, the One who takes away the sin of the whole world, was the Lord’s Passover [Πασχα Κυρίῳ] [Exodus 12:11, LXX]. In WTT, in the hebrew Bible, we have פֶּ֥סַח [Pesah], while in LXX, in the Septuagint, in the Divine Scripture of the Church, we have Πασχα [Pasha]. And in hebrew Pesah is an absolute singular, just as Pasha in greek is a defective of plural. And this is because there are not many Passovers, but only one, because our Passover is Hristos the Lord. For He brings us out of Hell and makes us alive, He raises us from death to life, to eternal life with Him[6].
We have received light this day, light that we carry home in our candle, but it speaks to us mysteriously of the light of God within ourselves. The light of the candle is material, but the light in us is uncreated and eternal, because it is the glory of God that makes us alive into Him. And His joy, of the ever-living One, is His light from within ourselves, because the light of His resurrection is the light that burns in our whole soul and in our whole body and which cleans us, enlightens us and sanctifies us without ceasing. For, without His light in us, we have no feast, we have no joy, we have no hope of salvation, because He, the Lord of glory, Who fills us with His eternal glory, is the toohappy feast of our life[7].
And the death is an overwhelming fear, unless you continually experience your resurrection from the dead. For you do not fear death, the moment of death, but the eternal Hell after death. And we presense the eternal Hell, because we are already in Hell, unless He, the Master, takes us out of Hell. But if the resurrection, for us, is a quotidian thing, what relevance does the death have in the equation of our lives? What death still possesses us, if we are full of His life and are with Him, with the God of glory? And we, the children of the resurrection and not of death, live happily on earth, in His Church, because He, our Life, does not leave us in the death of sins, but cleanses us with His mercy and makes us full of His glory and divine power. Because we must always fight against death, the death of sin, in order to be alive with Him[8].
Our Pesah is the eucharistic Hristos! I was filled with His glory on this divine night, through communion with Him. I am full of His glory. And whoever receives the Lord within himself makes himself a divine feast. Because neither the lamb roast, nor the cabbage rolls, nor the cakes, nor the wines, nor the palinka are the joy of the feast, but the joy of the feast is Himself, the Lord of glory, the One who rose from the dead on the third day, Who conquered Hell, brought His Saints out of Hell, came out of Hell full of His glory, transfigured, in order to fill us with His eternal glory. Because the joy of the holiday comes from God, it is holy joy, not earthly. But it descends from Him to us, to make us live divinely on earth and not carnally[9].
Is the life of the Church relevant? It is the only one absolutely necessary! Because the life of the Church is divine life. If the Church were just a gathering of people, led by a man, and we, the people, lived in it, it would be a human association and nothing more. If the Church did not start from God, from Pentecost, but was an appearance of the 3rd, 10th, 20th century and not the 1st century, we would have nothing holy in us, because it would be purely human. But the Church is the descent of God, through His glory, into men, beginning with Pentecost of the first century, and it is a continuous descent and dwelling of Him in us through His glory. Therefore, the Church is divine-human, because it is God who dwells in us, the men who are faithful to Him and adopted by Him through grace[10].
The mystery of the Church must be known and lived. Theology of the Church speaks to us about the mystery of the Church, about its overwhelming depth. And its depth is the ocean of divine glory in which we live and move and are. For we live with God, we live full of His glory in His Church, and our life with Him is our eternal joy. And we, to the whole world outside the Church, announce this on this holy night: that we await everyone here, in His Church, so that we may all be full of His glory. Therefore, we started the Service outside, in front of the Church, because the Resurrection of the Lord is for all people and for all of creation[11].
Be joyful! Have holy days on the feast of the Lord’s Resurrection! Be Holy, as our God is and asks us to be! For only filled with His holiness do we convince that we are His sons, that we are raised from the dead and not sour faces. The sad faces are unresurrected from the dead. The sad faces are unconfessed faces. But if you are with the Lord within you, then you are full of joy, kindness, peace, hospitality, because you always give of His things. Amin[12]!
[1] Started at 18. 04, in day of sunday, on 13 april 2025. Sun, 19 degrees, wind of 3 km/h.
[2] Iubiții mei, trăiesc cu nevoia permanentă de înviere, de înviere interioară, duhovnicească. Pentru că iertarea păcatelor noastre înseamnă o înviere continuă din morți. Și am nevoie de iertarea lui Dumnezeu sacramentală, pentru că am nevoie de înviere și de viață, de viață veșnică. Pentru că slava lui Dumnezeu e învierea noastră din morți și viața noastră cea veșnică. Viață pe care o începem acum, în istorie, pentru ca să o trăim toată veșnicia.
[3] Și noi suntem ridicați din Iad de fiecare dată de Domnul, de Cel care a înviat din morți, prin aceea că El ne iartă de păcate și ne ridică din Iad prin preasfânta Lui milă. Noi venim și ne spovedim păcatele, Îi aducem căderile noastre, ni le recunoaștem, ni le asumăm ca pe propriile noastre eșecuri, pe când El, ca un mult milostiv și iubitor de oameni, ni le iartă, ne scoate din Iad și ne face vii prin slava Lui. Din morți ne face vii, din căzuți El ne ridică la comuniunea cu Sine, uită toate ca și când nu le-am fi făcut și ne consideră fiii Lui. Căci noi, cei neputincioși, venim la El morți, morți duhovnicește, și El ne face, prin slava Lui, Sfinții Săi. De aceea mila Lui e mai bună decât viața, decât mii de vieți fără El.
[4] Ușurința cu care păcătuim iar și iar e zdrobitoare. Fapt pentru care avem conștiința păcătoșeniei noastre foarte profundă. Știm când greșim, când cădem, vedem cum ne afundăm continuu în Iad și știm că de acolo nu ne poate scoate niciun om. Pentru că din Iad ne ridică Biruitorul Iadului, Hristos, Dumnezeul nostru, Cel care coboară până la noi în Iad, ca să ne repună în demnitatea de fiii Lui. Și repunerea noastră în slava Lui sau condiția noastră de fii risipitori iertați de către El este experiența continuă a mântuirii noastre. Căci El ne scoate din Iad mereu, ne scoate din mâinile demonilor, pentru că suntem ai Lui și vrem să fim ai Lui.
[5] Orice creștin se pregătește de moartea lui prin spovedirea păcatelor și prin comuniunea sacramentală cu Domnul. Pentru că oricând patul nostru poate fi groapa noastră, așa cum mărturisim în rugăciunile serii. Iar dacă Spovedania înseamnă învierea noastră din morți, pentru ca noi, cei vii duhovnicește, să ne unim cu Domnul nostru, cu Viața noastră, pentru a fi cu El pentru veșnicie, atunci viața noastră duhovnicească e a unor înviați din morți. Căci pentru mine Paștiul a fost de foarte multe ori în acest an, pentru că Domnul m-a înviat duhovnicește de fiecare dacă când m-am mărturisit Lui. De aceea, și azi, pentru că și azi m-am spo- vedit și m-am împărtășit cu Domnul, și azi e Paști pentru mine, pentru că El, Viața mea, m-a ridicat pe mine de la moarte la viață, m-a scos dintre demoni și m-a făcut al Lui.
[6] Israil mânca mielul pascal fript în foc. Noaptea, cu azime și ierburi amare [Ieșirea 12, 5-6, 8, LXX]. Și mielul acela, care Îl prefigura pe Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul întregii lumi, era Paștiul Domnului [Πασχα Κυρίῳ][Ieșirea 12, 11, LXX]. În WTT, în Biblia ebraică, avem פֶּ֥סַח [Pesah], pe când în LXX, în Septuaginta, în Dumnezeiasca Scriptură a Bisericii, avem Πασχα [Pasha]. Iar în ebraică Pesah e un singular absolut, după cum și Pasha din greacă e defectiv de plural. Și aceasta pentru că nu sunt mai multe Pașturi, ci doar unul singur, pentru că Paștiul nostru este Hristos Domnul. Căci El ne scoate pe noi din Iad și ne face vii, El ne ridică din moarte la viață, la viața veșnică cu El.
[7] Noi am primit lumină în această zi, lumină pe care o purtăm în candela noastră spre casă, dar ea ne vorbește tainic de lumina lui Dumnezeu din noi înșine. Lumina candelei e materială, dar lumina din noi e necreată și veșnică, pentru că e slava lui Dumnezeu care ne face pe noi vii întru El. Și bucuria Lui, a Celui pururea viu, este lumina Lui din noi înșine, pentru că lumina învierii Sale e lumina care arde în tot sufletul și în tot trupul nostru și care ne curățește, ne luminează și ne sfințește neîncetat. Căci, fără lumina Lui în noi, n-avem niciun praznic, n-avem nicio bucurie, n-avem nicio nădejde de mântuire, pentru că El, Domnul slavei, Care ne umple pe noi de slava Lui cea veșnică, e praznicul preafericit al vieții noastre.
[8] Iar moartea e o frică copleșitoare, dacă nu trăiești continuu învierea ta din morți. Căci nu te temi de moarte, de clipa morții, ci de Iadul veșnic de după moarte. Și presimțim Iadul cel veșnic, pentru că deja suntem în Iad, dacă nu ne scoate El din Iad, Stăpânul. Dar dacă învierea, pentru noi, este un lucru cotidian, ce relevanță mai are moartea în ecuația vieții noastre? Ce moarte ne mai stăpânește pe noi, dacă noi suntem plini de viața Lui și suntem cu El, cu Dumnezeul slavei? Și noi, fiii învierii și nu ai morții, trăim fericiți pe pământ, în Biserica Sa, pentru că El, Viața noastră, nu ne lasă pe noi în moartea păcatelor, ci ne curățește cu mila Sa și ne face pe noi plini de slava Lui și de putere dumnezeiască. Pentru că trebuie să luptăm mereu împotriva morții, a morții păcatului, pentru ca să fim vii împreună cu El.
[9] Pesahul nostru este Hristos euharistic! De slava Lui m-am umplut în această noapte dumnezeiască, prin împărtășirea cu El. De slava Lui sunt plin. Și oricine Îl primește pe Domnul în el însuși face din el însuși un praznic dumnezeiesc. Pentru că nici friptura de miel, nici sarmalele, nici prăjiturile, nici vinurile, nici palinca nu sunt bucuria praznicului, ci bucuria praznicului este El Însuși, Domnul slavei, Cel a treia zi înviat din morți, Care a biruit Iadul, i-a scos pe Sfinții Lui din Iad, a ieșit din Iad plin de slava Lui, transfigurat, pentru ca să ne umple și pe noi de slava Lui cea veșnică. Căci bucuria praznicului vine de la Dumnezeu, e bucurie sfântă, nu pământească. Dar ea coboară de la El la noi, pentru ca să ne facă să trăim dumnezeiește pe pământ și nu trupește.
[10] Este relevantă viața Bisericii? E singura absolut necesară! Pentru că viața Bisericii e viață dumnezeiască. Dacă Biserica ar fi doar o adunătură de oameni, care ar fi condusă de un om și noi, oamenii, am trăi în ea, ar fi o asociație umană și nimic mai mult. Dacă Biserica nu ar avea început de la Dumnezeu, de la Cincizecime, ci ar fi o apariție de secol 3, 10, 20 și nu de secol I, n-am avea nimic sfânt în noi, pentru că ar fi pur umană. Dar Biserica e coborârea lui Dumnezeu, prin slava Lui, în oameni, începând cu Cincizecimea secolului I, și e o continuă coborâre și locuire a Lui în noi prin slava Lui. De aceea, Biserica e divino-umană, pentru că e Dumnezeu care locuiește în noi, oamenii cei credincioși Lui și înfiați de El prin har.
[11] Taina Bisericii trebuie cunoscută și trăită. Teologia Bisericii ne vorbește despre taina Bisericii, despre adâncul ei copleșitor. Și adâncul ei este oceanul de slavă dumnezeiască în care trăim și ne mișcăm și suntem. Căci trăim cu Dumnezeu, trăim plini de slava Lui în Biserica Sa, și viața noastră cu El e bucuria noastră cea veșnică. Și noi, întregii lumi din afara Bisericii, asta îi vestim în această noapte sfântă: că îi așteptăm pe toți aici, în Biserica Lui, pentru ca toți să fim plini de slava Lui. De aceea, am început Slujba afară, în fața Bisericii, pentru că Învierea Domnului e pentru toți oamenii și pentru întreaga creație.
[12] Să fiți bucuroși! Să aveți zile sfinte în praznicul Învierii Domnului! Să fiți Sfinți, precum și Dumnezeu nostru este și ne cere să fim! Căci numai plini de sfințenia Lui convingem că suntem fiii Lui, că suntem înviați din morți și nu niște fețe acre. Fețele triste sunt neînviate din moarte. Fețele triste sunt fețe nespovedite. Dar dacă ești cu Domnul în tine, atunci ești plin de bucurie, de bunătate, de pace, de ospitalitate, pentru că dărui mereu din cele ale Sale. Amin!