Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [163] (partea a doua)

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

IX. Cartea a noua a Exaimeronului
Aceasta este cartea a noua a aceluiași autor

9. De aceea, credincioșii să înțeleagă că aici, în a doua orânduire, pomii, pe care Dumnezeu i-a făcut să răsară frumoși, buni și purtând roade[1], și al doilea rând de fiare și păsări, pe care le-a plăsmuit însuși Dumnezeu[2], și acea pânză, pe care a văzut-o Petros în vedenia sa, având toate fiarele și dobitoacele și păsările cerului[3], și această femeie, pe care o numim „Viață”, ajutorul omului[4] – acestea sunt simboluri pentru nimic altceva decât Paradisul Bisericii.

Dumnezeu a adus neamurile [păgâne], ca pe niște fiare, în acest Paradis[5], unde le-a arătat pe ele lui Hristos, cel de-al doilea Adam[6], ca să vadă cum le va numi: pe fiecare după virtutea sa și după viața de fiecare zi [pe care a trăit-o][7]. De aceea, El i-a numit pe unii oi, pentru că ei vor sta la dreapta Sa[8]; dar pe alții i-a numit capre, pentru că ei vor sta la stânga. Pe unii miei, ca [cei ce sunt] urmând lui Hristos[9]; pe alții boi/ tauri, ca trăgând plugul crucii[10]. Pe unii cai, ca tulburând apa cea amară a necredinței[11]; iar pe alții vulturi, ca înălțând Teologia[12]; și iarăși pe alții porumbițe, pentru semnele harului Duhului din ei[13].

Iar dacă tu vrei să vezi fiare puternice în Grădină, ascultă-L pe El zicând: „Iată, v-am dat vouă puterea [de] a călca peste șerpi și [peste] scorpioni”[14].

În același chip, iudeii care au uneltit împotriva turmei sunt numiți „lupi”[15] și „pui de vipere”[16], iar alții „vulpi”[17].

10. „Și tot sufletul cel viu, care a fost numit el de Adam”, zice, „acesta [este] numele său”[18].

Adică: nimic întâmplător sau lipsit de rațiune. Hristos dă nume care sunt în armonie cu viața zilnică și cu virtutea fiecăruia. Dumnezeu a dat nume întregii creații și tuturor lucrurilor create[19]. Dar Adam a chemat nume numai acelor fiare și femeii[20]. Adică: Hristos dă nume poporului Său și Bisericii Sale.

Dar poate că iudeul este înfuriat să zică: „De ce Dumnezeu dă tuturor celorlalte făpturi numele lor potrivite, dar nici femeii și nici animalelor El nu le dă nume? Căci El, nu Adam, s-ar fi cuvenit să le fi dat propriile lor nume tuturor”.

Voi răspunde la aceasta: din același motive pentru care Dumnezeu, când a pomenit crearea femeii de către Sine, nu a numit-o pe ea „femeie”, ci „ajutor”[21] – și nu o dată, ci de două ori[22]. Dându-i bărbatului numele Adam[23], de ce nu i-a dat El însuși nume femeii? În mod drept și potrivit, bărbatul ei, Iisus însuși, o numește pe femeia Sa și pe copiii Săi. El este Tatăl și Capul Casei, și aceasta este [o face] pentru a păzi legea tuturor capetelor familiilor, care își conduc soțiile și copiii. De aceea, El, care botează cu adevărat, a zis că El însuși este „Păstorul cel bun”[24] „și oile ascultă glasul Lui și pe oile Sale [El] le cheamă pe nume”[25]. Adică: le dă lor nume. El a zis aceasta pentru că Dumnezeu le-a adus pe ele la El „[ca] să vadă cum le va numi pe ele”[26].

Când erau strânse la un loc, erau numite „fiare”[27]. Dar când ele, care s-au făcut asemenea Mielului Hristos[28], au fost aduse în Paradis și în curtea Păstorului cel bun[29], au fost îndată numite „oi”[30].

11. Cel care nu cugetă în felul acesta despre cele ale Paradisului și despre fiarele care au fost aduse acolo, trebuie atunci să fie de acord cu următoarele. Pe de-o parte era Adam, stând înăuntru ca un stăpân și un împărat, iar pe de altă parte era Dumnezeu cel Atotputernic, ajutându-l pe el ca o slugă, prin faptul de a-i aduce fiarele la el ca unui stăpân. Dar [a cugeta] aceasta este [un lucru] lipsit de evlavie și fără niciun sens.

---

[1] Cf. Fac. 2, 9.

[2] Cf. Fac. 2, 19.

[3] Cf. Fapt. Ap. 10, 10-12.

[4] Cf. Fac. 2, 18; 3, 20.

[5] Cf. Fac. 2, 19.

[6] Cf. I Cor. 15, 47.

[7] Cf. Fac. 2, 19-20; I Cor. 15-23.

[8] Cf. Mt. 25, 33.

[9] Cf. Apoc. 14, 4.

[10] Cf. I Cor. 9, 8-10.

[11] Cf. Amv. 3, 15.

[12] Cf. II Cor. 12, 3-4.

[13] Cf. Mt. 3, 16; Mc. 1, 10; Lc. 3, 22; In. 1, 32.

[14] Lc. 10, 19.

[15] Mt. 10, 16; Lc. 10, 3.

[16] Mt. 3, 7; 12, 34; 23, 33; Lc. 3, 7.

[17] Lc. 13, 32.

[18] Fac. 2, 19.

[19] Cf. Fac. 1: 8, 10.

[20] Cf. Fac. 2: 19-20, 23; 3, 20.

[21] Cf. Fac. 1, 27; 2, 18.

[22] Cf. Fac. 2: 18, 20.

[23] Cf. Fac. 2, 16.

[24] In. 10: 11, 14.

[25] In. 10, 3.

[26] Fac. 2, 19.

[27] Cf. Fac. 2, 19.

[28] Cf. In. 10, 1.

[29] Cf. Rom. 8, 29; Filip. 3, 21; In. 1: 29, 36.

[30] Cf. In. 10, 1-16.