Sermon at the 4th Sunday after the Resurrection of the Lord [2025]

Hristos is risen!

My beloveds[1],

The problem of the healed man from today’s Evangel [Ioannis 5, 1-15, BYZ] is also our problem: we don’t have people to talk to, to serve the Lord with, to write books with, to be saved with. It’s a hard thing until we find a friend, a lover, a collaborator, a fellow-servant before the Lord. Because it’s hard to find the honest man, the dedicated man, the man capable of doing great things. For, for sins, you immediately find people, all kinds of people, but to do great and holy things you find extremely rarely[2].

That is why exceptional collaborations are rare: because we hardly find one, two or three people with whom to do large, far-reaching theological projects. And, when you don’t find collaborators, you have to work alone, make yourself, alone, as much as an institution, because no one comes to work ghostually alongside you. They look at you, they laugh in the nose, they do their little chores, their ordinary business, but not the work of the Lord. Because the work of the Lord has become a joke for many[3].

But the lack of union among us speaks powerfully about our inner ghostual inconsistency. If you don’t know how to be communional, it’s a sign that you don’t have a real relationship with God, because from the relationship with God springs the relationship with each individual person. And being communional means welcoming the other into your heart, speaking openly with him, sharing your experience honestly, in order to use him in a real way. Because the role of our meetings is the ghostual benefit, it is strengthening in faith, it is mutual comfort[4].

Every meeting of the Lord with people was a healing for them, because He was sharing them out of his glory. He healed them through word and through deed, He healed them and gave them life, He filled them with faith, He made them very happy, He filled them with joy, because He gave Himself to everyone. Following His ultra-dynamic example, to do something for someone means to give them from your peace, from your love, from your prayer. To do something for another means to touch them ghostually, to leave yourself in their heart as a very beautiful memory[5].

Because giving a penny is not enough. Giving a piece of bread is not enough. Giving a coat is not enough. But, for a man to truly enjoy you, you have to become his friend. His constant friend. With whom to talk from time to time, with whom to rejoice, to whom to confess, in whom to trust[6].

When the TV camera hovers over a crowd at the Service, it gives the false impression that everyone there is friends, that they know each other. But they are, most often, strangers to other strangers. The same goes for pilgrimage: you see photos from the pilgrimage, you see them side by side and you have the false impression that everyone knows each other, that everyone is friends. But for friendship, real communication is needed! For us to all be one, we need to talk to each other, to keep talking and to love each other and to give each other priority, because this is the communion to which God calls us[7].

The fake smile, the oily speech, the lack of theological and ghostual experience, the fake life does not create anything good in people. The more we hide the garbage under the rug, the more death spreads in the Church. Because people sense the falsity, have an aversion to it, and sooner or later will tax it in a terrible way[8].

The man had been ill for 38 years and no one had noticed him until the Lord [In. 5, 5-8, BYZ]. Some had friends, relatives, acquaintances, they helped each other, but he had no one. And here the Lord rebukes us all, rebukes our blindness, everyone’s. Because we only help each other and exclude those who really need it. And if we exclude, then it means that we are not in His light, in the light of His resurrection, because He has eyes for all[9].

The believers of Israel thought they were fulfilling the law, that they were truly believers. But the Lord comes and tells them that they are truly blind, because they do not see the people who need help. And what He said to them, He also tells us. Because we are as blind as they are in terms of friendship. Our friendship is of facade, it is of the eyes of the world and not real. That is why we do not see those who really need us[10].

When the Lord sends us a friend or disciple, He sends us ghostual sight. Because He increases our soul’s sight more and more in communion with that person. The real communion is ghostual awakening, it is self-deepening, it is ghostual progress. You don’t waste your time in the relationship, but you learn all the time. Even when the one in front of you has doubts, when he is upset by some gesture of yours, when he has doubts, even then the relationship takes you forward. Because being in a relationship means being in change, in a continuous inner change[11].

But the one who monologues in dialogue, who never truly listens to the other, does not grow in the relationship, because he believes himself superior to the relationship. He likes to talk, to hear himself, but precisely because of this he never hears the other. Because he believes he has nothing to learn from others. And when you don’t learn from everyone, you don’t learn from anyone[12].

The Lord commands us all to take up our bed and walk through the world [In. 5, 8, BYZ]. I.e. to walk through the world as those who rest in relation to people and who rest those who meet us. For the bed is rest, it is self-rest. And when you draw from the prayer of your heart, from the charity of your heart, from your living faith rest, then your rest gives rest to many[13].

But God’s healed man meets with the false theologians on the way, and they did not rejoice in his healing. They masked their unlove with their concern for the sabbath [In. 5, 10, BYZ]. But if you are hurt by the sabbath, you are hurt by man, because God gave the sabbath for man, for his rest, for his healing. And when God makes man good on the sabbath, on the holiday, then He truly rests him and we all must enjoy God’s mercy with people[14].

What does it mean to be a false theologian? A man who does not love people! Because, based on Scripture and the Fathers, he finds all kinds of arguments to minimalize and imbrute man, instead of comforting him and strengthening him in the life with God. The false theology is that which attempts to exalt God while speaking inhumanly or non-theologically about man. And this when God humbled Himself and became a man, in order to raise man to Himself, to deify him[15].

God does not despise on man! Because He wants to have a real relationship with each person individually. He does not look at man from a distance! But He comes near man and wants to dwell in him through His glory! God is not jealous of man and his good! But, on the contrary, He wants to live eternally together with all people and His Angels[16].

And if God sees the future of humanity so positively, because He wants to be with us for eternity, how can we still be indifferent and cold towards people, as long as the future of humanity is the eternal communion? If the Church is the future communion of the world, how can we view the Church restrictively, as long as it is the Emperordom of God in eternal expansion? But God wants us to be open to all, attentive to all, communional, because He wants us to be His, He wants us to be like Him, like the One who is attentive to all[17].

And the Lord said to him in the temple: „See, you have become healthy! Sin no more, so that something worse [χεῖρόν] does not happen to you!” [In. 5, 14, BYZ]. And the worst thing, which is born from our daily sins, is the Hell. Because He always raises us from Hell, through His forgiveness, and we fall back into Hell through our sins. But to remain in Hell, in unrepentance, is the greatest evil of our life. Because the Hell is eternal [18].

Therefore, my beloveds, the true faith is the one that sees all people and excludes no one. Being with God means seeing and understanding people. And carrying them all in your prayer. Amin[19]!   

---

[1] Started at 11:00, in day of wednesday, on 7 may 2025. Sun, 19 degrees, wind of 11 km/h.

[2] Hristos a înviat! Iubiții mei, problema celui vindecat din Evanghelia de azi [Ioannis 5, 1-15, BYZ] e și problema noastră: nu avem oameni cu care să vorbim, cu care să slujim Domnului, cu care să scriem cărți, cu care să ne mântuim. E lucru greu până când ne găsim un prieten, o iubită, un colaborator, un împreună-slujitor înaintea Domnului. Pentru că e greu să găsești omul sincer, omul dedicat, omul capabil să facă lucruri mari. Căci, pentru păcate, găsești imediat oameni, tot felul de oameni, dar pentru a face lucruri mari și sfinte găsești extrem de rar.

[3] De aceea sunt rare colaborările de excepție: pentru că cu greu găsim unu, doi sau trei oameni cu care să facem proiecte teologice mari, de anvergură. Și, când nu găsești colaboratori, trebuie să muncești de unul singur, să faci tu, de unul singur, cât o instituție, că nu vine niciunul să muncească duhovnicește alături de tine. Te privesc, îți râd în nas, își fac treburile lor mărunte, afacerile de duzină, dar nu și lucrul Domnului. Pentru că lucrul Domnului a ajuns o glumă pentru mulți.

[4] Dar lipsa de unire dintre noi vorbește cu putere despre inconsistența noastră duhovnicească interioară. Dacă nu știi să fii comunional e semn că nu ai o relație reală cu Dumnezeu, căci, din relația cu Dumnezeu țâșnește relația cu fiecare om în parte. Și a fi comunional înseamnă a-l primi pe celălalt în inima ta, a vorbi deschis cu el, a-i împărtăși în mod sincer din experiența ta, pentru ca să îl folosești în mod real. Pentru că rolul întâlnirilor dintre noi e folosul duhovnicesc, e întărirea în credință, e alinarea reciprocă.

[5] Orice întâlnire a Domnului cu oamenii era o vindecare a lor, pentru că le împărtășea din slava Lui. El îi vindeca prin cuvânt și prin faptă, îi vindeca și le dădea viață, îi umplea de credință, îi bucura mult, îi umplea de veselie, pentru că El Se dăruia tuturor. Urmând exemplul Lui cel ultra-dinamic, a face ceva pentru cineva înseamnă a-i dărui din pacea ta, din iubirea ta, din rugăciunea ta. A face ceva pentru altul înseamnă a-l atinge duhovnicește, a te lăsa în inima lui ca o amintire foarte frumoasă.

[6] Pentru că a da un ban nu e de ajuns. A da o bucată de pâine nu e de ajuns. A da o haină nu e de ajuns. Ci, pentru ca omul să se bucure cu adevărat de tine, trebuie să te faci prietenul lui. Prietenul lui constant. Cu care să vorbească din când în când, cu care să se bucure, căruia să i se confeseze, în care să aibă încredere.

[7] Când camera TV survolează deasupra unei mulțimi care se află la Slujbă, dă impresia falsă că toți de acolo sunt prieteni, că se cunosc unii pe alții. Dar ei, cel mai adesea, sunt niște străini pe lângă alți străini. La pelerinaj la fel: vezi fotografii de la pelerinaj, îi vezi pe unii lângă alții și ai impresia falsă că toți se cunosc, că toți sunt prieteni. Dar pentru prietenie e nevoie de comunicare reală! Pentru ca toți să fim una e nevoie să vorbim unii cu alții, să tot vorbim și să ne iubim unii pe alții și să ne dăm unii altora întâietate, pentru că asta e comuniunea la care ne cheamă Dumnezeu.

[8] Zâmbetul fals, vorba mieroasă, lipsa de experiență teologică și duhovnicească, viața falsă nu creează nimic bun în oameni. Cu cât ascundem gunoiul sub preș, cu atât se lărgește moartea în Biserică. Pentru că oamenii simt falsitatea, au repulsie față de ea și, mai devreme sau mai târziu, o vor taxa la modul groaznic.

[9] Omul era bolnav de 38 de ani și nimeni nu îl băgase în seamă până la Domnul [In. 5, 5-8, BYZ]. Unii aveau prieteni, rude, cunoscuți, se ajutau unul pe altul, dar el nu avea pe nimeni. Și aici Domnul ne mustră pe toți, mustră orbirea noastră, a tuturor. Pentru că ne ajutăm numai între noi și îi excludem pe cei care realmente au nevoie. Și dacă excludem, atunci înseamnă că nu suntem în lumina Lui, în lumina învierii Sale, pentru că El are ochi pentru toți.

[10] Credincioșii lui Israil credeau că împlinesc legea, că sunt credincioși cu adevărat. Dar Domnul vine și le spune că sunt orbi cu adevărat, pentru că nu văd oamenii care au nevoie de ajutor. Și ce le-a spus lor, ne spune și nouă. Pentru că suntem la fel de orbi ca ei în materie de prietenie. Prietenia noastră e de fațadă, e de ochii lumii și nu reală. De aceea nu îi vedem pe cei care au nevoie reală de noi.

[11] Când Domnul ne trimite un prieten sau un ucenic, El ne trimite vedere duhovnicească. Pentru că ne sporește tot mai mult vederea sufletului în comuniunea cu acela. Comuniunea reală e trezire spirituală, e adâncire de sine, e înaintare duhovnicească. Nu pierzi timpul în relație, ci înveți tot timpul. Chiar și atunci când cel din fața ta are îndoieli, când se smintește de vreun gest al tău, când are nelămuriri, chiar și atunci relația te duce înainte. Pentru că a fi în relație înseamnă a fi în schimbare, într-o continuă schimbare interioară.

[12] Dar cel care monologhează în dialog, care nu ascultă niciodată pe celălalt cu adevărat, nu crește în relație, pentru că el se crede superior relației. Îi place să vorbească, să se audă pe sine, dar tocmai prin aceasta nu aude niciodată pe celălalt. Pentru că el crede că n-are ce învăța de la alții. Și când nu înveți de la orice om, nu înveți de la nimeni.

[13] Domnul ne poruncește tuturor să ne luăm patul și să umblăm prin lume [In. 5, 8, BYZ]. Adică să umblăm prin lume ca unii care ne odihnim în relație cu oamenii și care îi odihnim pe cei care ne întâlnesc. Căci patul e odihnă, e odihnire de sine. Și când scoți din rugăciunea inimii tale, din milostenia inimii tale, din credința ta cea vie odihnă, atunci odihna ta îi odihnește pe mulți.

[14] Dar vindecatul lui Dumnezeu se întâlnește cu falșii teologi pe drum și nu s-au bucurat de vindecarea lui. Și-au mascat neiubirea lor cu grija lor pentru sabat [In. 5, 10, BYZ]. Dar dacă te doare de sabat, te doare de om, pentru că Dumnezeu a dat sabatul pentru om, pentru odihna lui, pentru vindecarea lui. Și când Dumnezeu îl face bine pe om de sabat, de sărbătoare, atunci îl odihnește cu adevărat și toți trebuie să ne bucurăm de mila lui Dumnezeu cu oamenii.

[15] Ce înseamnă să fii un fals teolog? Un om care nu iubește oamenii! Căci, pe baza Scripturii și a Părinților, el găsește tot felul de argumente ca să îl minimalizeze și să îl abrutizeze pe om, în loc să îl mângâie și să îl întărească în viața cu Dumnezeu. Falsa teologie e aceea care încearcă să Îl înalțe pe Dumnezeu pe măsură ce vorbește inuman sau neteologic despre om. Și asta când Dumnezeu S-a smerit pe Sine și S-a făcut om, pentru ca să îl înalțe la Sine pe om, să îl îndumnezeiască.

[16] Dumnezeu nu îl disprețuiește pe om! Pentru că El vrea să aibă o relație reală cu fiecare om în parte. El nu privește de la distanță la om! Ci El vine lângă om și vrea să locuiască în el prin slava Lui! Dumnezeu nu e gelos pe om și pe binele lui! Ci, dimpotrivă, El voiește să trăiască veșnic împreună cu toți oamenii și Îngerii Lui.

[17] Și dacă Dumnezeu vede viitorul umanității atât de pozitiv, pentru că vrea să fie cu noi pentru veșnicie, cum mai putem fi noi indiferenți și reci față de oameni, atâta timp cât viitorul umanității e comuniunea veșnică? Dacă Biserica e viitoarea comuniune a lumii, cum să privim Biserica restrictiv, atâta timp cât ea este Împărăția lui Dumnezeu în expansiune veșnică? Însă Dumnezeu ne vrea deschiși față de toți, atenți față de toți, comunionali, pentru că ne vrea ai Lui, ne vrea să fim ca El, ca Cel care e atent față de toți.

[18] Și Domnul i-a spus lui în templu: „Vezi, sănătos te-ai făcut! Să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ție ceva mai rău [χεῖρόν]!” [In. 5, 14, BYZ]. Și lucrul cel mai rău, care se naște din păcatele noastre de fiecare zi, e Iadul. Pentru că El ne ridică din Iad mereu, prin iertarea Sa, iar noi cădeam iarăși în Iad prin păcatele noastre. Dar a rămâne în Iad, în nepocăință, înseamnă cel mai mare rău al vieții noastre. Pentru că Iadul e veșnic.

[19] De aceea, iubiții mei, reala credință e cea care vede pe toți oamenii și nu exclude pe nimeni. A fi cu Dumnezeu înseamnă a vedea și a înțelege oamenii. Și a-i purta pe toți în rugăciunea ta. Amin!