Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [13]
În 1973 începe seria de volume intitulate imne – prin care poetul caută să se introducă în tradiția ortodoxă, bizantină și românească a imnelor liturgice și teologice, a marilor Sfinți poeți imnografi din literatura ortodoxă. Ca în cărțile liturgice de cântări, multe imne ale lui Ioan Alexandru sunt dedicate oamenilor sfinți sau eroi martiri care au marcat istoria noastră (canonizați sau nu). Sau altor figuri trăind în umbra Sfintelor Icoane sau care merită aprecierea urmașilor. Stilistic, poetul nu imită prozodia bizantină, ci pe cea modernă, adaptându-se vremii (adaptare pe care a inițiat-o Sfântul Dosoftei în literatura noastră) – deși adesea renunță la prozodie, apropiindu-se, paradoxal, de forma imnografică a traducerilor liturgice în românește.
Primul volum al convertirii definitive a lui Ioan Alexandru în poet creștin poartă titlul Imnele bucuriei (1973)[1]. Seria va continua cu Imnele Transilvaniei (1976), Imnele Moldovei (1980), Imnele Țării Românești (1981), Pământ transfigurat (1982), Imnele iubirii (1983), Imnele Putnei (1985), Imnele Maramureșului (1988). Apar și antologii între ele sau după. Dar important este că poetul a schimbat radical direcția liricii sale, convertind-o în poezie sacră creștină, esențialmente ortodoxă. Până la sfârșitul vieții a rămas fidel acestui ideal și nu a mai scris altfel de poezie, această lirică devenindu-i identitară.
Este primul mare poet din literatura română a cărui convertire lăuntrică (pentru că, altfel, a fost creștin-ortodox de la Botez până la moarte), tradusă inclusiv pe plan liric, este categorică și definitivă. Îl vor urma și alții, tot mai mulți, iar unii vor alege chiar calea Mănăstirii, devenind Monahi. Un fenomen pe care critica literară oficială încearcă să îl minimalizeze sau să îl oculteze cu o aversiune greu de definit, într-o lume pretins liberă. De fapt, critica literară românească a manifestat dintotdeauna, cu puțin excepții, o ură grea (ca să-l parafrazez pe Cioran) la adresa Bisericii (Ortodoxe în mod deosebit) și tradiției sale și a Sfinților ei, în mod vădit sau viclean…
Revenind la Ioan Alexandru și la primul său volum de imne, Imnele bucuriei, observăm că titlul este justificat de câteva mărturisiri lirice ale poetului, el destăinuind înălțarea sa la experiențe duhovnicești mai presus de trăirile religioase obișnuite. În poezii precum: Foc ceresc, Iubire, Extaz etc. Reproducem primul poem, care este evocator:
Sunt numai râuri de iubire.
Sunt numai cel care va fi.
Cum aș putea opri această bucurie,
Această slavă și această zi.
„Sunt numai cel care va fi”: Dumnezeu i-a dat să simtă puțin din cum va arăta și cum se va simți când se va preschimba din om trecător în netrecător, cum va fi în veșnicie. Bucuria este a pogorârii harului lui Dumnezeu asupra sa.
N-a mai rămas nimic din mine.
S-au răsucit cu toate și mutat,
Iubire-ntreg am devenit, iubire
În fluviile ei sunt îngropat.
A simțit și el, ca și toți cei care au trăit revelația slavei lui Dumnezeu, că făptura sa de pământ aproape că s-a șters, din cauza harului revărsat.
Ruga mea zilnică-i să pier
Să încetez, să se oprească
Suflarea sufletului meu
Din țara asta omenească.
Cunoscând puțin, prin experiență, bucuria vieții veșnice, ar fi vrut să iasă cu totul din trup și să trăiască doar acea stare de fericire și iubire fără seamăn în „țara omenească”, adică pe acest pământ.
Cei patru îngeri sunt veniți
Și m-au cuprins cu totul și în toate
Nu mai încap de ei; nimic,
Duh pretutindeni peste ape.
Din nou despre pogorârea harului: „Duh pretutindeni peste ape”. Nu știu la ce se referă vorbind despre „cei patru îngeri”, dacă i-au apărut în vedenie duhovnicească sau a făcut o corelație cu Scriptura.
Nici crinul nu mai are loc
Nici viitor și amintire.
Acum, acum sunt preaslăvit
Iubirea m-a lovit, iubire.
„Nici crinul nu mai are loc/ Nici viitor și amintire”: nimic din frumusețea sau bucuria pământească, care pălește cu totul în fața celei duhovnicești.
Nu mă lăsa, nu te întoarce
Rămâi în veci fără cuvânt
Rămâi acolo-n nevedere
De-a pururi îngere preasfânt.
Ar fi vrut să nu se termine niciodată clipele de bucurie harică.
Căci nu-i nimic, căci nu-i decât
Iluminare orbitoare.
Focul ceresc m-a fost cuprins
Într-un amurg de sărbătoare.
E o încercare de a vorbi despre extazul trăit, de a-l descrie. Însă cuvintele omenești nu pot cuprinde decât paradoxuri: „iluminare orbitoare”.
(Foc ceresc)
Este prima poezie de acest fel din repertoriul lui Ioan Alexandru. Și nu avem motive să ne îndoim de sinceritatea lui.
[1] Ne vom referi la el utilizând o antologie intitulată Imne, Ed. Eminescu, București, 1975.