Sermon on All Saints Sunday [2025]
My beloveds[1],
Η Εκκλησία που γεννήθηκε την Πεντηκοστή είναι η Εκκλησία όλων των Αγίων του Θεού. Γιατί οι Άγιοι γεννιούνται εδώ, στην Εκκλησία του Θεού. Και οι Άγιοι είναι μια υπέροχη συμπαραγωγή μεταξύ του θελήματός τους και του θελήματος του Θεού, επειδή η αγιότητα είναι μια συνεχής συνειδητή πρόοδος στη ζωή με τον Θεό. And we are talking about the awareness of personal holiness, because the holiness is the presence of the glory of God in us, and it continues to work together with the glory of God descended by Him in us, just like in His Apostles, but at our Baptism from infancy. For then, in a wonderful and mysterious way, we made ourselves the rational dwellings of God, because He came to dwell in us[2].
Αν βλέπαμε την Εκκλησία του Θεού πνευματικά και όχι σαρκικά, θα την βλέπαμε γεμάτη από τη δόξα του Θεού. Κάθε Θείο Μυστήριο και Ακολουθία της Εκκλησίας είναι γεμάτο από τη δόξα Του. Οι χριστιανοί της Εκκλησίας έχουν μέσα τους τη δόξα Του, που είναι το φως του κόσμου, αλλά αυτό το φως του κόσμου πρέπει να ενισχυθεί μέσα τους σε πολύ προσωπικά επίπεδα. Διότι αγιότητα σημαίνει ότι η δόξα του Θεού λάμπει μέσα μας, επειδή έχουμε ενωθεί μέσα μας με τον Θεό της σωτηρίας μας. Και το να είσαι ενωμένος με τον Θεό σημαίνει να έχεις μια σοβαρή σχέση μαζί Του κάθε στιγμή[3].
The theatrical relationship with God, in which on the outside we appear to be christians, is like a marriage in which we pretend to be happy. But the inner inconsistency of our lives betrays us! Because the happiness is not a minor thing, it is not something that can be hidden, but it is a river that bursts out of you. It is what always springs from you. And the ghostual happiness is the sign that you have the life with God in you, that you have His glory in you, because it attests that the holiness is the reality of your life and not just a theological theme[4].
The postmodernity is the world of personal rights. You can choose what you want to look like and how you want to be considered. But the rights don’t give you inner consistency, but only a social status. You, the real you, are beyond the social labels, the names you or others give you. Because our real fulfillment lies in the life with God and with people. If you feel the love of God and the love of people within you, then you are fulfilled. Until then, you are miming the happiness[5].
And what is evident about God’s Saints is that they did not seek to conform to the world’s standards, but to God’s way of being. Pulchritudo Sanctorum interior est. Pulchritudo eorum est puritas vitae eorum, est simplicitas vitae eorum, est sanctitas eorum. Si signa externa pulchritudinis quaeris, cor tuum gratia vacuum est, quia pulchritudo gloria Dei est. And anyone who looks outside of themselves for happiness, looks outside of real relationship. Because the relationship is of interiority, it is of the fullness of personal life[6].
אלוהי לבך הוא אהבתך. Tanrı sizin için bir hikaye değil, bir gerçekliktir. E la realtà del tuo amore è questa: che Lui è in te attraverso la Sua gloria, perché è con te in ogni momento. E non hai bisogno di spiegare cos’è l’amore, perché l’amore è la tua realizzazione. Sancti non pacem interiorem suam explicare quaerunt, sed suam cum aliis pacem communicant, quae est pax trini Dei. And when we too live the love and peace of the Saints, we no longer need explanations, because living them means having them[7].
The right to personal happiness is an aspiration, but the reality of happiness is a heart which gives out. Other people’s love stories are their stories, your love story is the fulfillment of your life. Our relationship with God is the foundation on which we build every relationship with others. Because the source of our fulfillment is God’s love, the one that fills us with love for the entire world[8].
At Pentecost, His Holy Apostles received the charism of speaking in tongues, so that every nation of the world could enter the Church. Therefore, the Saint Apostle Pavlos called speaking in tongues a sign for unbelievers [I Cor. 14, 22, BYZ]. And this, so that the unbeliever can hear the word of God, believe it and receive to live life with God. With other words, the real meaning of philology is to bring everyone closer to God. For, if you believe in His words, you receive the One who has true words, because He Himself is the Truth. God’s revelation is not the dispute of people, but their faith. Because God asks you to believe in Him, so that you may live with Him and, being enlightened by Him, to understand His things[9].
Textus revelationis est amplexus Dei. He cannot be read as if he were torn from God. Because the text leads us to God and it is not empty philology. And the man of faith is a lover of God, he is a man who is full of His glory, and he receives the words of God as His love towards himself. So how, a lover from the present day, he reads his girlfriend’s phone messages as on his quietness[10].
Gott hat für jeden menschen worte. Die worte Gottes sind für jeden menschen lebendig. Therefore, we do not have the problem of words, but the problem of faith in the One who told us all the words of love. And He fully confessed His love to us, because He loved us before He brought us at existence. Fact for which, His revelation is not just confidence in His existence, but it is perfect love for us, because He shows us His love for us through deeds[11].
Therefore, my beloveds, the Saints overcame the world because they overcame themselves, and they overcame themselves because they were filled with God’s love. Their love for Him was their fulfillment and victory. And for this they are full of the fragrance of life and not of death, making us also alive through their holy prayers. Amin[12]!
[1] Starting at 16.17, in day of saturday, on 7 june 2025. Sun, 31 degrees, wind of 7 km/h.
[2] Iubiții mei, Biserica ce s-a născut la Cincizecime este Biserica tuturor Sfinților lui Dumnezeu. Pentru că Sfinții se nasc aici, în Biserica lui Dumnezeu. Și Sfinții sunt o coproducție minunată între voia lor și voia lui Dumnezeu, pentru că sfințenia este o continuă înaintare conștientă în viața cu Dumnezeu. Și vorbim despre conștientizarea sfințeniei personale, pentru că sfințenia este prezența slavei lui Dumnezeu în noi și continua împreună lucrare cu slava lui Dumnezeu coborâtă de El în noi, la fel ca în Apostolii Lui, dar la Botezul nostru din pruncie. Căci atunci, în mod minunat și tainic, ne-am făcut locașurile cele raționale ale lui Dumnezeu, pentru că El a venit să locuiască în noi.
[3] Dacă am vedea duhovnicește și nu trupește Biserica lui Dumnezeu, am vedea-o plină de slava lui Dumnezeu. Fiecare Dumnezeiască Taină și Slujbă a Bisericii e plină de slava Lui. Creștinii Bisericii au în ei slava Lui, care e lumina lumii, dar această lumină a lumii trebuie să fie întărită în ei la cote foarte personale. Căci sfințenia înseamnă că slava lui Dumnezeu strălucește în noi, pentru că am fost uniți în noi înșine cu Dumnezeul mântuirii noastre. Iar a fi unit cu Dumnezeu înseamnă a avea o relație serioasă cu El în fiecare clipă.
[4] Relația teatrală cu Dumnezeu, în care pe dinafară părem a fi creștini, este ca o căsătorie în care ne prefacem fericiți. Dar inconsistența interioară a vieții noastre ne trădează! Căci fericirea nu e un lucru minor, nu e ceva ce poate fi ascuns, ci ea este un fluviu care izbucnește din tine. E ceea ce izvorăște mereu din tine. Și fericirea duhovnicească e semnul că ai în tine viața cu Dumnezeu, că ai în tine slava Lui, pentru că ea atestă că sfințenia e realitatea vieții tale și nu doar o temă teologică.
[5] Postmodernitatea e lumea drepturilor personale. Poți să alegi cum vrei să arăți și cum vrei să fii luat în considerare. Dar drepturile nu îți dau consistență interioară, ci doar un statut social. Tu, cel real, ești dincolo de etichetele sociale, de numele pe care ți le dai tu sau alții. Pentru că împlinirea noastră reală stă în viața cu Dumnezeu și cu oamenii. Dacă simți iubirea lui Dumnezeu și iubirea oamenilor în tine, atunci ești împlinit. Până atunci, mimezi fericirea.
[6] Și ceea ce este evident la Sfinții lui Dumnezeu este că ei nu au căutat să se alinieze la standardele lumii, ci la modul de a fi al lui Dumnezeu. Frumusețea Sfinților este interioară. Frumusețea lor este curăția vieții lor, este simplitatea vieții lor, este sfințenia lor. Dacă cauți semne exterioare ale frumuseții, inima ta este goală de har, pentru că frumusețea este slava lui Dumnezeu. Și oricine caută în afară de sine fericirea, o caută în afara relației reale. Pentru că relația este a interiorității, este a plinătății vieții personale.
[7] Dumnezeul inimii tale este iubirea ta. Dumnezeu nu e o poveste pentru tine, este o realitate. Și realitatea iubirii tale e aceasta: că El e în tine prin slava Lui, pentru că este cu tine în fiecare clipă. Și nu ai nevoie să explici ce este iubirea, pentru că iubirea este împlinirea ta. Sfinții nu caută să-și explice pacea interioară, ci își împărtășesc propria pace cu ceilalți, care e pacea Dumnezeului treimic. Și când trăim și noi iubirea și pacea Sfinților nu mai avem nevoie de explicații, pentru că a le trăi înseamnă a le avea.
[8] Dreptul la fericire personală e o aspirație, dar realitatea fericirii e o inimă care dă pe-afară. Poveștile altora de dragoste sunt poveștile lor, povestea ta de dragoste e împlinirea vieții tale. Relația noastră cu Dumnezeu este fundamentul pe care zidim orice relație cu alții. Pentru că izvorul împlinirii noastre este iubirea lui Dumnezeu, cea care ne umple de iubirea pentru întreaga lume.
[9] La Cincizecime, Sfinții Lui Apostoli au primit harisma vorbirii în limbi, pentru ca orice neam al lumii să poată intra în Biserică. De aceea, Sfântul Apostol Pavlos numea vorbirea în limbi un semn pentru necredincioși [I Cor. 14, 22, BYZ]. Și aceasta, pentru ca cel necredincios să audă cuvântul lui Dumnezeu, să-l creadă și să primească a trăi viața cu Dumnezeu. Cu alte cuvine, sensul real al filologiei este să-i apropie pe toți de Dumnezeu. Căci, dacă crezi în cuvintele Lui, Îl primești pe Cel care are cuvinte adevărate, pentru că El Însuși este Adevărul. Revelarea lui Dumnezeu nu e disputa oamenilor, ci e credința lor. Pentru că Dumnezeu îți cere să crezi în El, pentru ca să trăiești cu El și, luminat fiind de El, să înțelegi cele ale Sale.
[10] Textul revelației este îmbrățișarea lui Dumnezeu. El nu poate fi citit ca și când ar fi rupt de Dumnezeu. Pentru că textul ne duce la Dumnezeu și nu e filologie goală. Și omul credinței e un iubitor de Dumnezeu, e un om care e plin de slava Lui, și el receptează cuvintele lui Dumnezeu ca pe iubirea Lui față de sine însuși. Așa cum, un îndrăgostit din ziua de azi, citește mesajele telefonice ale iubitei sale ca pe liniștea lui.
[11] Dumnezeu are cuvinte pentru orice om. Cuvintele lui Dumnezeu sunt vii pentru fiecare om. De aceea, nu avem problema cuvintelor, ci problema credinței în Cel care ne-a spus toate cuvintele de dragoste. Și ne-a mărturisit dragostea Lui în mod deplin, pentru că ne-a iubit mai înainte de a ne aduce la existență. Fapt pentru care, revelația Lui nu e doar încredințare față de existența Lui, ci e iubire desăvârșită față de noi, pentru că ne arată prin fapte iubirea Lui față de noi.
[12] De aceea, iubiții mei, Sfinții au biruit lumea prin aceea că s-au biruit pe ei înșiși și s-au biruit pe ei înșiși pentru că erau plini de dragostea lui Dumnezeu. Iubirea lor pentru El a fost împlinirea și biruința lor. Și pentru aceasta sunt plini de mirosul vieții și nu de cel al morții, făcându-ne și pe noi vii prin sfintele lor rugăciuni. Amin!