Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [14]
Asemenea, în celelalte două poezii menționate, încearcă să exprime poetic starea de bucurie copleșitoare, nepământească, care l-a cuprins atunci când a trăit această ieșire din sine, în lumina dumnezeiască:
Că mă iubești iubita mea iubire,
Că te iubesc eu nu mai știu.
Iubirea mă numește Mire
Înger târziu și străveziu.
În timpul extazului duhovnicesc e doar plin de iubire și contemplativ, absorbit de ceea ce vede și simte, nu stă să raționeze: „Că mă iubești iubita mea iubire,/ Că te iubesc eu nu mai știu”. Ceea ce simte este esențial, anume că „Iubirea [Dumnezeu] mă numește Mire/ Înger târziu și străveziu”. Se vede chemat la nunta cu Iubirea însăși, mire al Iubirii, transfigurat în „înger târziu” – nu dintre Îngerii dintâi, nematerialnici, ci preschimbat în istorie (la peste 7000 de ani după crearea Îngerilor), prin har, astfel încât să fie asemenea lor – „și străveziu”: a cărui ființă devine limpede, curată, transparentă pentru a fi străbătută de har, de lumina dumnezeiască.
Aprins-am candelă în crini
Crinii albaștri în lumină
Și-am început să cânt încet
În noaptea limpede și lină.
Metafore poetice care descriu starea lui duhovnicească. Posibil să fie și parte din vedenie.
Cântă pământul nou și el
Văzduhul cântă și se lasă
Pe trupul meu înveșmântat
În straie roșii de mireasă.
Prin har simte înnoirea creației. Sau, ieșit din sine, vede „pământul nou”, o altă creație, duhovnicească, în Duhul Sfânt, lumea spirituală, aude cântări și cunoaște un alt văzduh și se vede pe sine sub o anumită formă duhovnicească, „înveșmântat/ În straie roșii de mireasă” a Mirelui ceresc.
Pieri-voi înecat în crini
În urne mari de sărbătoare
Un roi de fluturi palizi vor purta
Sicriul meu de lacrimi lângă mare.
Lacrimile de pocăință nasc lacrimi de iubire pentru Dumnezeu. În „sicriul” acestor lacrimi ar vrea să fie purtat lângă marea de lacrimi a altor Sfinți sau lângă marea de har dumnezeiesc.
(Iubire)
*
Mă umplu de miresme și de har
Privindu-te iubita mea minune
Sunt răstignit în mine în extaz
Pătruns de-un Imn fără de nume.
Să cânt nu pot, mi-e graiul plin
De crini curați și miruire,
Să tac nu-i vreme de tăcut
Când toate cântă pentru Mire.
Cântă abisu-ntinerit
Cântă pădurile cu toate
Mările cântă în furtuni
Prin nopțile transfigurate,
Popoare mari de Imne glăsuiesc
Cu valuri uriașe în neștire
Fructele lor împrăștie-n Ether
Văzduhuri grele de iubire.
(Extaz)
Și înțelegem de aici de ce a scris, de acum înainte, numai imne: pentru că a avut revelația imnificării cosmice a lui Dumnezeu, a felului în care întreg universul, spiritual și material, Îi cântă neîncetat lui Dumnezeu, Creatorului, Preasfintei Treimi: „Popoare mari de Imne glăsuiesc”… De aceea a renunțat la orice alt fel de poezie și a continuat să compună numai imne.
În extazul duhovnicesc, care a determinat preschimbarea sa lirică, s-a umplut „de miresme și de har”, dar mai ales a auzit, cu auzul duhului său, mai presus de simțurile pământești, cântecul întregii firi de slăvire a lui Dumnezeu.
După Sfântul Ilie Văzătorul de Dumnezeu, care și-a transpus în poezie o parte din vederile dumnezeiești, Ioan Alexandru este a doua personalitate poetică care creează poeme în urma unor descoperiri extatice.
Dacă deschidem o paranteză și încercăm să ne amintim câte astfel de exemple avem în lirica noastră, vom vedea că primul a fost Eminescu, care a mărturisit vederea Maicii Domnului și a unui Înger în vise extatice, în copilărie (după cum am arătat în comentariile mele anterioare[1]: „Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze,/ Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,/ Încins cu o haină de umbră și raze,/ C-asupră-mi c-un zâmbet aripele-a-ntins” (Înger de pază); „Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc d-odinioară /…/ Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința/ Și reapari din cerul tău de stele:/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!” (Răsai asupra mea…)).
Apoi Vasile Voiculescu, în poezia Luminătorul, relatează o experiență care îmi pare mistic-extatică: „Ieșeam cu ciubărele minții goale, afară,/ În lumină și pară,/ Și când mi se părea că sunt pline,/ Intram, răsturnându-le-n mine./ Așa ani de-a rândul/ M-am canonit să car lumina cu gândul…/ Atunci ai trimis îngerul tău să-mi arate/ Izvorul luminii adevărate/ El a luat în mâini securea durerii/ Și-a izbit năprasnic, fără milă, pereții/ Au curs cărămizi și moloz puzderii,/ s-a zguduit din temelii clădirea vieții,/ au curs lacrimi multe și suspine,/ dar prin spărtura făcută-n mine,/ ca printr-un ochi de geam în zidul greu,/ soarele a năvălit înlăuntrul meu”: soarele harului dumnezeiesc. Nu se înțelege însă foarte bine dacă este vorba de un extaz, de vederea luminii dumnezeiești, sau doar de o bucurie harică aparte, ca o luminare sufletească pe care o numește „soare”[2]. Din păcate, Voiculescu nu a perseverat pe calea aceasta a umilinței și ascezei, iar lirica lui s-a îndreptat tot mai mult spre manierism, sfârșind într-o întrecere neduhovnicească cu Shakespeare.
Arghezi a avut multe experiențe duhovnicești, dar nu ne-a lăsat vreo mărturie a ieșirii sale în extaz, ci mai degrabă a tânjirii sale dureroase după această vedere a luminii dumnezeiești: „Săgeata nopții [a rugăciunii intense din timpul privegherilor de noapte] zilnic vârfu-și rupe/ Și zilnic se-ntregește cu metal[ul râvnei și mai puternice]./ Sufletul meu, deschis ca șapte cupe,/ Așteaptă o ivire din cristal,/ Pe un ștergar cu brâie de lumină” (Psalm)[3].
În schimb, la Sfântul Ilie Văzătorul de Dumnezeu avem multe poezii scrise aproape în întregime după vederile extatice ale autorului, din timpul detenției de 12 ani și jumătate în temnițele comuniste (în ultimii ani, mai precis) – despre care a scris și Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș[4] și eu[5]. După el, Ioan Alexandru confesează, iată, o ieșire din sine extatică care i-a schimbat în mod evident parcursul poetic și nu numai, făcând din el un om profund credincios și devotat menirii de a face cunoscut oamenilor mesajul Evangheliei. Pentru care a înfruntat pericole în timpul comunismului, ținând cursuri la Universitate despre Sfânta Scriptură. Ar fi de menționat și Nichita Stănescu, care de asemenea amintește, voalat, de unele experiențe duhovnicești, fără a fi vorba de extaz duhovnicesc[6].
[1] A se vedea: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 344-345, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.
Și: Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș, Istoria literaturii române (O perspectivă critică ortodoxă), vol. 6, Teologie pentru azi, București, 2021, p. 866-868, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2021/08/14/istoria-literaturii-romane-vol-6/.
[2] A se vedea: Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș, Istoria literaturii române (O perspectivă critică ortodoxă), vol. 9, Teologie pentru azi, București, 2023, p. 20, 79-82, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2023/02/06/istoria-literaturii-romane-vol-9/.
[3] A se vedea: Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș, Istoria literaturii române (O perspectivă critică ortodoxă), vol. 8, Teologie pentru azi, București, 2023, p. 584-586, cf.
https://www.teologiepentruazi.ro/2023/01/17/istoria-literaturii-romane-vol-8/.
[4] A se vedea aici:
https://www.teologiepentruazi.ro/2012/05/29/despre-omul-imparatiei/.
[5] A se vedea: Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș, Istoria literaturii române (O perspectivă critică ortodoxă), vol. 10, Teologie pentru azi, București, 2024, p. 334-507, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2024/02/01/istoria-literaturii-romane-vol-10/.
[6] A se vedea: Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș, Istoria literaturii române (O perspectivă critică ortodoxă), vol. 11, Teologie pentru azi, București, 2024, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2024/03/13/istoria-literaturii-romane-vol-11/.