Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [15]

Ioan Alexandru introduce detalii și în alte poeme, dar o mărturie mult mai concretă o aflăm în Imnul luminii:

Cum să slăvesc, cum să te laud,
Cum să povestesc, în ce grai, în ce
Strai să îmbrac acum bucuria
Ce mi-a fost dat s-o privesc!
Căci am văzut lumina, căci
Iată sunt pe veci atins și
Bolnav [tânjind după ea]. Acest trup, ochiul
Acesta slăbănog, în acest vas
Mi-a fost dat să zăresc, să gust
Să contemplu toată slava ei
Fără chip. Acest om muritor,
Acest nume și cu această limbă
Am simțit, am vorbit, am încremenit
Într-o noapte și-o zi, de mai
Multe ori, am auzit și-am văzut,

Am fost ridicat, am fost scufundat
Umilit și slăvit să văd cu ochii
Mei, cu sufletul meu, cu mâinile
Mele s-ating nevăzutul slăvit
Pe cel ce este veșnic viață,
Să văd și să-nțeleg lumina.
Apoi a pierit, s-a retras
Ca o mare fără seamăn, ca
Un ocean supt de reflux.
S-a retras de pe zările mele
Și acum sunt aici năucit.
Știu că era adevărul întreg,
Că era cel după care-am
Vegheat și râvnit să-l
Presimt din aproape.

Venea încet și s-așeza deasupra mea
Ca la o mare depărtare; sta un fel
De roată uriașă plină și galbenă
De-un alb bolnav aș zice,
Aur străvechi lucind ascuns dogorâtor.
Din toate câte știu nimic nu semăna:
Nici soarele, nici altui semn
Ceresc și nici imaginației.
Apoi venea aproape și înfășura.
Ca un cântec mut, ca o putere
Dinamică și rotitoare, cuprinse
Întregul loc unde eram întins și apăsa

Pe ochi și pe ființă ca o povară
De nepurtat. Știam că-i ea Lumina
Și fără seamăn lăsam să o privesc
Cântând fără cuvânt și fără grai. Un
Imn ce-ncerc să mi-l aduc aminte
De slavă imn și nesfârșit.
Apoi se retrăgea în depărtare iarăși
Și se făcea lumină pământească
Și plecam cu cartea iar pe
Câmp pe banca din pădure și
Încercam să înțeleg din scris
Ce se-ntâmplase.
De când văzut-am nu mai am vedere,
Și toate-n jurul meu s-au ofilit
Caut cu deznădejde adesea și-n mare

Bucurie nu mai am stare, umblu
Și-am umblat prin toate graiurile după
Slava aceea ce mă cotropi atunci.
Adesea vine-n zori când după veghe
Deșteaptă-mă cântând, o simt că
s-a lăsat în trupul meu și cântă
cu sângele năvală slăvind iubitul
răsărit de zi.
A devenit ființa mea întreagă
O pândă de hapsân, sunt ca un hoț,
Sunt încordat ca arcul de războinic
Să-i văd slăvitul pas când va lovi
Din nou umila-mi așezare.
Să mi se smulgă limba de pe gât
Cu cleștele fierului de nu-i

Voi descoperi tăria și bătaia
Și prea sfânta miere
Din toate darurile ce mi se trimit.
Nicio dulceață nu-i în ea, căci
Mai presus de toate câte mi-s date aici
Spre bucurii; /…/

Dar ea Lumina nu e nicăieri
Nu o cunoaște graiul și focul
De-l întrebi n-au auzit de ea
Nici vulturul în rotocoale de-i spui
Să dea vestire, n-a priceput,
Nici roua raiului de primăvară
[a frumuseții pământului primăvara]
Nici slava crinului nu o cunosc.
De-ntrebi câmpia năvălită-n floare
Dă semn cântând că n-a trecut pe-aici. /…/

Pământul n-o cunoaște /…/
Și nici poetul n-o cunoaște. /…/
Nici gânditorul nu mai are harul
Acoperiș, vegherii lui.
Un semn slăvit cunoaște Văzătorul,

Necunoscutul nimănui,
Fără de neam și vatră pribeagul
Și umilul; evlavie se cheamă,
Pe-un tărâm trecându-și drumul
Nevăzut Nebunul. /…/
Ei nu sunt oameni ci gunoiul lumii
Ajunși batjocoră de râs … [etc.].

Remarc faptul că limbajul imnic, aici, se apropie de cel al Sfântului Simeon Noul Teolog. Nu mă îndoiesc că Ioan Alexandru citise Filocalia tradusă de Sfântul Dumitru Stăniloae (am văzut că, în volumul anterior, primul poem îi era dedicat) și foarte probabil și alte cărți duhovnicești, în română și în alte limbi. Sfântul Ilie Văzătorul de Dumnezeu nu a folosit acest tip de prozodie sau de limbaj poetic, pentru că el a citit Filocaliile mult mai târziu, după ce a ieșit din închisoare, acolo unde a scris cea mai mare parte din poeme, apelând la această manieră pentru a putea reține mai ușor ceea ce a văzut în lumina dumnezeiască și folosind, din punct de vedere stilistic, modele romantic-simbolist-moderniste, asimilate anterior întemnițării sale.

Pe mine, acest poem mă face să mă gândesc că Ioan Alexandru poate citise imnele Sfântului Simeon Noul Teolog sau alte imne (în alte limbi, pentru că în română nu erau încă publicate). Sau poate a fost inspirat să scrie în felul acesta, care seamănă oarecum cu vechea prozodie. Poetul a mai apelat și altădată la această grafică poetică.

Deși lumina dumnezeiască se revelează în mod particular fiecărui văzător al ei, există câteva semnalmente pe care le consemnează toți cei care au trăit această revelație minunată: este uimitoare, copleșitoare, se pogoară pe neașteptate, umple sufletul de bucurie negrăită dar și de smerenie, e ca un ocean de lumină, strălucește nemărginit. Trăitorul extazului dumnezeiesc vede culori și diferite forme, simte miresme negrăite și aude cântări, imne (adică e implicat cu toate simțurile), se simte îmbrăcat în lumină. Ea e mai presus de tot ce a văzut și a cunoscut vreodată pe pământ. Iar după ce se retrage lasă sufletul îmbătat de bucurie, dar și foarte doritor să o vadă din nou, să o caute cu râvnă. Este ceea ce spune și Ioan Alexandru în poemul acesta.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune, în Capetele teologice și practice din Filocalia 6, tradusă de Sfântul Dumitru Stăniloae, că trebuie să ajungem la cunoștința dumnezeiască prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu și lucrarea virtuților creștine. Există foarte multe trepte ale înduhovnicirii și sfințirii. Fără cunoștința dumnezeiască nu se poate ajunge la lumina dumnezeiască și fără lumina dumnezeiască nu avem adevărata cunoștință. Harul Duhului Sfânt este arvuna mântuirii, fără de care suntem în întuneric și în nesiguranță cu privire la mântuirea noastră. Coborârea în smerenie adâncă este cea care sălășluiește harul în sufletele noastre. Lacrimile de pocăință curățesc mintea și inima. Cel ce vede pe Dumnezeu în lumina dumnezeiască, „oceanul nesfârșit al slavei lui Dumnezeu”[1], înțelege toate lucrurile. Înaintarea în cunoștința dumnezeiască te face însă, paradoxal, mai necunoscător, pentru că vezi ceea ce nu are limite. „Și mărimea luminii Lui e o nevedere desăvârșită”[2]…

Cum spuneam, detalii ale experienței sau experiențelor extatice ale lui Ioan Alexandru întâlnim și în alte poeme:

Cunosc un înger nevăzut
Ce stă acolo în lumină,
Și cântă singur bucuros
Un imn ce nu se mai termină.

Cântă atât de tare că n-auzim nimic,
Doar înghețăm pe drum de bucurie.
Cad scorburi mari de aur peste noi
Și bolovani greoi de nebunie.

Cântă un înger și-i de-ajuns
Pentru întreaga stinsă omenire
Din șase aripi zguduind
Planeta asta șubredă-n neștire.

Trisaghion Trisaghion Trisaghion
Podeaua cerurilor crapă
Și năvălesc corăbii din Ether
Pe-ntunecimea vămilor de apă.

Cântă un înger singur nevăzut
Fără de trup e, numai străvezime
Popoare mari de lacrimi în el s-au ghemuit
Venind puhoi din pustiime.

Nu spune răspicat nimic,
Doar cântă miriade dintr-o dată
În jurul unui tron de foc
Pe care arde Mirele în Tată.

Valuri oceane se repet
Să-nghită Îngerul lumină,
Dar nimbul unui prunc în zori
Aleargă după fluturi pe colină. /…/

O, dimineață, liniște în veac
E atâta bucurie-n mine
Că am orbit nainte de a fi
Și cu orbirea intru în lumine.

Ce văd e demn de nevăzut
Căci nevăzutu-n mine guvernează
Icoana unui șarpe mort
Cade din soare la amiază.

(Trisaghion)

*

Tu ești văpaie fără grai
De dincolo de matca mumii.
Ceea ce îngerii stârnesc
Când se lovesc de marginile lumii.

O, dă-mi putere să rămân
De-a pururi în această zare
Pe unde negre trec pierind
Zădărnicii pustiitoare.

Nu-i veac, nu-i ochi să poată ști
Cât de adânc – și de departe
Un fluture de foc m-a dus
În cuibul meu de după moarte.

(Logos)

Alt poem vorbește de o altă răpire în duh:

Treptat luminile s-au stins
Și noaptea răsări fierbinte
Și-am fost din nou răpit și dus
Pe aripi tinere și sfinte.

Unde-am ajuns nu cunoșteam.
Trecurăm dincolo de ape
Și-am pogorât într-un târziu
Pe țărmul marilor garoafe.

Fluturi de aur străbăteau
Plăpânda mea alcătuire
Și iar am început să plâng
Lovit de milă și iubire.

Ochi blânzi veneau în jurul meu
Cu candele de mir ușoare
Și-ncet se închega un Imn
Țesut din lacrimi și-ndurare.

Cuvânt nu mai era – șopteau
Doar adâncimi fără de nume
Cu roua umbrei luminând
Curat de dincolo de lume.

(Zborul curat)

„Cuvânt nu mai era – șopteau/ Doar adâncimi fără de nume” – pentru că ceea ce vedea era dincolo de rațiunea omenească și de posibilitatea de a cuvânta, de a povesti. Dar și pentru că această contemplație dumnezeiască e mai presus de rugăciune și de înțelegerea discursivă.

Vedenia aceasta are particularitățile ei, pe care, de asemenea, noi nu le putem explica rațional. Nu știu dacă este exact ce a văzut poetul în extaz sau a apelat la simboluri și realități cât de cât similare pentru a descrie întrucâtva ceea ce a văzut.

Ioan Alexandru consideră că nu are voie să tacă despre aceste revelații, ci trebuie să mărturisească. Se produce, evident, și o schimbare a crezului său poetic: „Din milă sunt ceea ce sunt/ Iată cum cele noi cer nouă limbă/ Intrăm în zorii altui grai/ Pământ și cer și noapte se preschimbă. /…/ Ceea ce știm și am văzut/ Sunt strâns de gât de nu voi spune/ Și mărturia mea va fi/ Că cel ce este veșnic va rămâne. /…/ Grai nou și nouă altă limbă/ Nu omenesc, duhovnicească!/ În vasele acestea de pământ/ Să-nceapă focul să cunoască” (Cântare) – să cunoască prin focul harului, în vasele de pământ ale trupului. „Cel ce este” este Dumnezeu, așa cum El S-a revelat Sfântului Profet Moisis. Însă poetul nu folosește adesea majuscule, pentru a nu-i stârni pe cerberii cenzurii comuniste. Care, evident, n-au înțeles mare lucru din aceste versuri…

---

[1] Filocalia, volumul VI, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București, 1997, p. 52.

[2] Idem, p. 49.