Dincolo de nisipuri [6]
Fănuș Neagu, Dincolo de nisipuri. Povestiri, Ed. Semne, București, 2002, 388 p.
*
„dădu coniacul pe gât dintr-o singură înghițitură”, p. 108, pentru că a băut de durere. Iar băutura la durere e vehementă, e plină de sfâșiere interioară; „măcinat de gânduri contradictorii”, p. 108, de gânduri de îndoială; ocnarul e cel care taie sarea în mină, p. 109; casa celui mort era scufundată „într-o liniște mâhnită”, p. 110, într-o liniște tristă; iar „frumusețea Majei îl tulbură pe Radu, întocmai ca mirosul grâului răspândit de Iova”, p. 111.
Hermeziu și bușbe, p. 114; „coniacul, vechi, tare, luneca în stomac ca o dâră de foc”, p. 115; Fogoroș fusese rujar, p. 115. Adică nivela grânele în vapoare[1]; bea vermut pe terasa Porumbelul de aur, p. 117; „zăpezile întunecă dragostea”, p. 117; în Nord, timp de 6 luni, „iarna se cățelește cu primăvara”, p. 117; pasărea bate-vânt se naște și moare zburând, p. 117.
Din p. 118 începe Vară buimacă. În prim-plan e baba Anica, care avea 80 de ani, și care „era slabă ca hârtia”, p. 118; „simțeai cum în gânduri îți plânge cineva și se vaită”, p. 118; „pelinul gonește puricii”, p. 119; pe Mihai Droc l-a chiorât dragostea, p. 120-121; când femeia măritată e îndrăgostită de altul: „ardea pământul sub ea până la trei stânjeni”, p. 121, dogorea; vântul secetos de început de iunie scârțâia afară „ca și cum ar fi mestecat praf în măsele”, p. 122; agud în loc de dud[2], p. 122; cum arăta luna plină: „atârna coaptă peste câmpie”, p. 122; „spicul se umflă cât coada vulpii”, p. 122, atunci când se coace.
Din p. 123 începe Luna ca o limbă de câine. În cea mai uscată lună a verii, în Bărăgan este „un cer de untură”, p. 123; unde dispare trenul de Constanța: „pe după o pădure de salcâmi”, p. 124, pentru că salcâmii sunt peste tot pe lângă Gări și linii de cale ferată; „liniștea trăgea obloane de vată”, p. 124. Petrea Panait era „subțire ca un maț de lup”, p. 125, nemâncat; coniacul Dunărea, p. 125; pădurea Camnița era pădurea în care prindea ciocănitori în copilărie, p. 126; barul Ambasador, p. 127.
Lido, p. 131; câinii i-au mâncat pe cei doi copii căzuți în puțul sec, pentru că erau „sălbăticiți de foame”, p. 132; imaginea din zare: „vânt fierbinte clătea gura soarelui la asfințit, căscată pe jumătate de zare”, p. 132; biciclistul: „pe fața lui încinsă și încordată, sudoarea se alungea în dâre de praf”, p. 132; țistari, p. 132, în loc de țiștari, adică popândăi[3]; avea „gura săgetată de sete”, p. 137; iar soarele, atunci când a răsărit, și el nu putea să-i spună Doinei că i-a murit copila, „atârna pe cer ca o limbă de câine”, p. 140.
[1] Cf. https://dexonline.ro/definitie/rujare.