Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [16]
Vedeniile pe care le-a trăit Ioan Alexandru au particularități specifice: în afară de imne auzite, miresme simțite și de oceanul văzut al luminii dumnezeiești (toate fiind simțuri duhovnicești, ale sufletului, nu trupești), el vorbește despre fluturi (care ar putea fi Sfinți Îngeri), crini și garoafe, pe care le-a contemplat în revelațiile sale, în vederile sale mistice. Reamintesc anumite aspecte pe care le-am specificat și discutat când am vorbit despre imnele și poemele Sfântului Ilie Văzătorul de Dumnezeu: văzătorul luminii dumnezeiești și al descoperirilor tainice în extaz înțelege doar în parte simbolurile care i se dezvăluie mistic. Iar analiza și interpretarea acestor vederi se produce după terminarea extazului.
Și cred că Ioan Alexandru a procedat într-un mod asemănător Sfântului Ilie[1], recurgând la poezie ca la o formă de exprimare care i-a permis, pe de-o parte, să încerce să explice sau să descrie ceea ce a văzut și simțit duhovnicește, iar pe de altă parte să păstreze taina și să o încrusteze metaforic și simbolic, așa după cum și lui i s-a descoperit. Vom vorbi mai departe despre aceste detalii mistice care apar în poemele sale, de modul particular în care i s-au descoperit tainele Împărăției cerurilor.
Poemele acestea, care exprimă vederi mistice, nu sunt neapărat expuse într-o ordine cronologică, ba chiar apar în volum după alte poezii care pot părea unui lector superficial doar „patriotice”: Graiul Patriei, Imnul Carpaților…(parte a strategiei de a nu atrage excesiv atenția cenzurii comuniste – care, în mod evident, s-a înecat în metafore și n-a observat esențialul – și de a nu face volumul nepublicabil). Chiar și Lumină lină e greu de identificat ca poem mistic – doar în contextul volumului se înțelege că autorul laudă lumina dumnezeiască văzută în extaz. Vom reveni…
Remarc recurența unor simboluri florale, în anumite poeme, dintre care floarea neagră sau garoafa e ceva nemaiîntâlnit de mine în imnele mistice, un simbol particular care e posibil să-i fi apărut în vedenie lui Ioan Alexandru (discutăm poemele Floare neagră și Imnul garoafei):
Cui să o dărui, unde s-o închid!
De două zile nu mai am putere,
Ochiul ei negru s-a deschis
Și mă privește lacom în tăcere.
Cui să spună taina? Cum ar putea să o ascundă? „De două zile”, de când a trăit revelația mistică, se simte epuizat de măreția descoperii dumnezeiești. „Ochiul negru” al slavei dumnezeiești i s-a deschis și a rămas cucerit de vederea mai presus de lume.
Voi fi de bună seamă devorat,
Voi fi sorbit de-adâncurile-aceste,
În care toți pieiră până-acum
Ademeniți de lirica poveste.
Pare o exprimare negativă, dar nu este: va fi atras în iubirea dumnezeiască, în adâncul ei, în care toți Sfinții și iubiții Domnului „pieiră”, căutându-L și murind pentru El, „ademeniți de lirica poveste” a lui Hristos. De cea mai „lirică poveste” a lumii!
Nu trebuia să plec, să vin,
Să mă opresc întruna cu mirare.
Acum e prea târziu, floarea-nflori
Și iat-o crește fără încetare.
Nu trebuia nicicum, n-a trebuit
Să-ncep această grea călătorie
Prea scump plăti-voi lume, drum
De-a lungul mării prin pustie.
Credeam că voi ajunge și voi fi
Și povestind se va sfârși cu bine.
Și iată-mă într-un potir închis
Și bolta se coboară peste mine.
E conștientizarea sau simțirea duhovnicească a chemării la un destin dureros, pentru că Dumnezeu nu-i cheamă niciodată la plăceri și desfătări lumești pe aleșii Săi, ci la mărturisire și dureri. Iar revelația Împărăției Sale ca o floare care „crește fără încetare” nu îi mai lasă pe văzătorii ei să se mai întoarcă la cele trecătoare. Va merge prin pustia acestei lumi, „de-a lungul mării” de slavă pe care a văzut-o duhovnicește. Credea că viața de creștin înseamnă mărturisire verbală, dar a ajuns la extaz, la cunoașterea duhovnicească, „într-un potir închis”, cunoscând prin experiență: „bolta se coboară peste mine”.
Măcar o veste blândă pot lăsa
Nopții ce vine, buna mea vestire
Eram prea prunc și prea m-am dăruit
Și-am devenit o lacrimă de Mire.
Știe și simte că pentru sinceritatea inimii, pentru dragostea și dăruirea lui a primit acest mare dar dumnezeiesc.
Florile, nunta și un crin
Și clopote garoafe mă-ngropară
Și dus am fost în ceruri minunat
De-un înger tânăr către seară.
Aici sunt detalii extatice: a fost purtat de un Sfânt Înger și ceea ce a văzut a fost o nuntă, de la care a reținut în mod deosebit prezența florilor, a unui crin și a unor garoafe ca niște clopote. Dacă mă gândesc la explicațiile pe care ni le-a oferit Sfântul Ilie în legătură cu propriile sale vederi mistice, aș putea considera acestea, despre care vorbește Ioan Alexandru, ca pe niște simboluri adânci și preatainice.
Candele plângă în pustii,
Izvoare pururi jeluiască
Și fluturi mii pe urma mea
Din vămi în vămi înalbăstrească.
Aici cred că se roagă ca să se nască noi generații de pustnici, Sfinți trăitori în pustie (sau în pustia lumii) care să fie care niște candele aprinse, fecioare curate ale Mirelui care să plângă pentru ei și pentru lume, izvoare de lacrimi. Și „fluturi mii”, oameni sfințiți prin pocăință, înaripați duhovnicește, să treacă vămile pe urmele răpirii sale la Cer.
O floare neagră mă sorbi
Într-un amurg fierbinte de pe lume,
Iubeam prea mult și fost-am prea iubit
Și Mirele mă-nvrednici pe nume.
„O floare neagră”: întunericul supraluminos al slavei Preasfintei Treimi, despre care vorbește Sfântul Dionisios Areopaghitis și Teologia mistică ortodoxă.
„Într-un amurg fierbinte”, într-o seară în care era plin de iubire pentru Dumnezeu, pregătit pentru această descoperire minunată. „Iubeam prea mult” pe Dumnezeu „și fost-am prea iubit” de către El „și Mirele mă-nvrednici pe nume”: și s-a învrednicit de a fi chemat de Hristos la vederea luminii Sale dumnezeiești, la răpirea în slava Sa, pe care El Însuși o numește „nuntă”.
Inel de aur, graiul meu
E logodit cu lirele luminii.
Purpura sfântă mă va ocroti
Și slavă frunții mi-or aduce spinii.
De aici înainte, graiul său poetic este închinat Mirelui ceresc care i S-a descoperit, mărturisind despre „lirele luminii” văzute și simțite duhovnicește. Mărturisire care aduce după sine „purpura” mantiei de batjocură pe care a purtat-o Hristos și „spinii frunții”.
Poetul, floare fără chip
Mireasmă doar, devoratoare
De când pământul a-nflorit
E nunta iarăși la izvoare.
„De când pământul a-nflorit” în revelația pe care a trăit-o, în care a văzut pământ nou, o lume duhovnicească și transfigurată, el însuși s-a preschimbat, simțindu-se într-o oarecare măsură despovărat de greutatea trupului, a materiei, prin înduhovnicire: o „floare fără chip”, numai „mireasmă”. La nunta cu Hristos, care e „iarăși la izvoare”, la început. Căci Hristos vine de fiecare dată la nuntă cu fiecare dintre aleșii Săi.
Fiindcă întru Sfinți își arată Dumnezeu „mireasma cunoașterii Sale”, cum zice Sfântul Pavlos (II Cor. 2, 14). „Căci lui Dumnezeu, a lui Hristos bună mireasmă suntem între cei care sunt mântuiți și între cei care se pierd; unora miros de moarte spre moarte, iar altora miros de viață spre viață” (II Cor. 2, 15-16).
*
Garoafe albe, roșii, verzi
Garoafe mii cu toate înflorite
Pământu-i plin de voi, ori încotro
Cărnoase, mari pe zare împletite.
E-atât de limpede și lin
Văzduhul lor de cununie
Plouă cu fluturi, fulgeră cu crini
Pururi lumini și luminie
Pot fi și acestea vedenii duhovnicești, descoperiri cerești în lumina dumnezeiască. O vedere a Raiului. Cred că prin fluturi înțelege Îngeri și/ sau Sfinți sau chiar așa vedea.
Mireasa tânără plângea
Mereu într-un sicriu în floare
Mereu e jale între flori
Și plâns cumplit fără-ncetare
Mereu e-atât de-ntunecat
Și-atât de pregătit de moarte
Un Mire singur și uitat
Vine garoafă de departe.
Cred că este o imagine simbolică pentru plânsul Bisericii-Mireasă de pe pământ și plânsul Sfinților-flori ale Bisericii. Iar Mirele Hristos este mereu în stare de jertfă. Nu știu dacă această notă de tânguire este proprie unei vedenii sau a fost introdusă ulterior de poet (sau poate fi o interpretare a poetului ca urmare a unei vedenii). Din punct de vedere poetic, Ioan Alexandru împrumută în aceste două strofe un ton elegiac romantic și neoromantic (de la Octavian Goga, Ștefan Petică și Dimitrie Anghel – mă refer la sonoritatea lirică, dar chiar și imagistic există o apropiere incontestabilă, deși conținutul versurilor lui Ioan Alexandru este altul, ca semnificație).
Carnea lor roșie în foc
Cu miezul negru de tăciune
Un răsărit mereu mai greu
Într-un apus ce nu va mai apune.
Se referă, cred, la cei chinuiți și muceniciți de prigoana comunistă – garoafele ca simboluri ale Mărturisitorilor și Martirilor –, care răsar în lumina lină a apusului „ce nu va mai apune”, a luminii neînserate a slavei veșnice a Sfintei Treimi. Și strofele următoare au în vedere același lucru:
Izvorul nu mai izvora
Decât garoafe și durere
Întunecate flori pe morți
Miresme jeluite [în] tăcere.
Nu se aud pe văi și culmi
Decât întunecimi primare,
De flori cohorte coborând
Din mormântare-n mormântare.
Mirii toți plâng mirese nu mai sunt
Ceremonie doar neîntreruptă.
Garoafe uriașe cu miezu-ntunecat
Pe zarea tânără și sfântă.
Crinul tot crește, e crescut.
Cine-l adapă-ntruna cu tărie,
Mai gros ca universul s-a lățit
Și-atârnă-n el întreaga-mpărăție
Crinul-Hristos crește și trupul Său, Biserica, se lățește tot mai mult cu Sfinții care se adaugă în Împărăția cerurilor.
Nu mai sunt oameni, pe pământ
Cu toți au fost loviți în floare
Și-n locul lor a răsărit
Garoafa asta orbitoare.
Sfinții care au suferit persecuție și torturi, care au fost zdrobiți și au sângerat, devin un singur trup, al lui Hristos, în Împărăția Sa, o „garoafă orbitoare”.
Ioan Alexandru vorbește tainic despre suferințele îndurate de cei persecutați și închiși în temnițele comuniste. Regimul nu s-a prins, n-a bănuit ce ascunde obscuritatea metaforelor sale. Limbajul criptic l-a ferit de interdicție și de multe alte consecințe, și mai grave.
[1] Cu toate că cei doi au fost contemporani, nu și-au cunoscut reciproc experiențele duhovnicești: poezia Sfântului Ilie, până la adormirea lui Ioan Alexandru, a fost publicată în condiții grafice foarte modeste și în foarte puține exemplare – la București nu a cumpărat-o nimeni. Iar în ceea ce îl privește pe Sfântul Ilie, mă îndoiesc că a cunoscut acest volum al lui Ioan Alexandru, pentru că sunt convinsă că l-ar fi menționat în convorbirile cu noi, dacă ar fi avut cunoștință de el – eu cel puțin nu îmi amintesc. E foarte posibil să nu fi ajuns la Turnu Măgurele. Nici eu, acum, căutându-l pentru a-l achiziționa din anticariate, nu l-am găsit, decât în această antologie pe care am menționat-o la subsol, undeva mai sus (de asemenea, necunoscută Sfântului Ilie, după cum cred). Poetul, cu smerenie, nu a căutat să îl popularizeze după Revoluție. Iar exegeza literară nu l-a scos în evidență nici atât. Critica literară „s-a blocat” la Infernul discutabil, volumul subversiv al poetului, singurul pe care îl apreciază din opera sa, pentru că imnele religioase nu sunt pe placul ei.