Sermon on the 4th Sunday after Pentecost [2025]
My beloveds[1],
the roman centurion’s servant was paralyzed, and he lived „being terribly tormented [δεινῶς βασανιζόμενος]” [Mt. 8, 6, BYZ] by his illness. But his illness is far from us, because it was two millennia ago and not today! Today’s torments are mediatized, we see the bombardments on the phone, but they are far from us! Because at home, it’s quiet and good, we have everything and we don’t care, we don’t compassionate with the pain of others. The pain is only real when it’s at us in our heart, in our foot, in our head, in our finger. If it’s far away, then it doesn’t belong to us, and to belong to us, we must have a big, sensitive heart, not a cold one[2].
The mediatization of pain turns it in news, i.e. it removes it from us. Precisely for this motive, the Lord sends us where there is suffering, where we are needed, where there is much uncertainty, so that, through our presence, we can give people hope, to truly comfort them. Getting close to people allows us to see their pain. The discussion with them reveals their fears. Therefore, if we go to people’s homes, if we go where they work, we see what their life is like, what their real hopes are[3].
The ecatontarhos [ἑκατόνταρχος][Mt. 8, 5, BYZ] tells us about what he had at home, about the reality of a man from his home. The man must call you to his home or God must send you to him. Only in this way do you find out the reality of man. Because the man must ask for your help or God must reveal his life to you and you go towards him. Because the hidden pain, the pain experienced at home or in the Hospital, is the pain known to you and your loved ones. But, sometimes, you need the help of many people to heal[4].
Who puts a good word about you? Who jumps to your aid? The one who knows you, who learns about your problem, and who is kind to heart! Because the indifferent one, even if he learns about your need, makes of it a certain word and only that. A good disposition of the heart is born from continuous attention to people. The sensibility to people’s needs is a reality in the good man, because he deals with people’s needs every day. And, first of all, in his prayer for all people[5].
You wouldn’t expect a military man to be sensitive to a subordinate of his. And, behold, he is attentive to the pain of that one! And, in addition to caring for him, the centurion proves that he has great faith. In so much that the Lord says: „Amen I say to you [Ἀμὴν λέγω ὑμῖν], even in Israil I have not found so much faith [οὐδὲ ἐν τῷ Ἰσραὴλ τοσαύτην πίστιν εὗρον]”[Mat. 8, 10, BYZ]. And the living faith is that which trusts completely in God to help people. It is the faith which wants the good of others, because it is fulfilled by their good[6].
The pain on television is the pain we don’t feel. The pain we feel is the pain that is next to us and inside us. The mediatized fears catch our ears because they enter in our heart. The price of electric light, of gasoline, the increase of taxes are real fears because they have to do with us. When we hear them on television, they immediately disturb us. But if they are other people’s problems, which have nothing to do with us, they are commonplace problems. And this, because only our problems are „real” to us[7].
The postmodern insensibility is the consequence of too much. We see a lot of disasters, but in reality, none. Because the mediatizing of disasters of all kinds destroys our connection to reality. Only when the disaster happens in our lives do we understand that we were saturated with images, that we had no awareness of pain, and that now we do. Now, when we experience it[8].
Why will others come from afar to know God in His Church, and we are no longer in the mood for Him? Because we believe that we are bored with so much religiosity. Filling ourselves with laziness and indifference to the ascesis of the Church, it seems to us that our God „does not satisfy our expectations”. But our God fulfills all our expectations, only we no longer have expectations from Him! For if we were with Him, we would lack nothing and would have nothing to re- proach Him with. But our reproaches are our own impotence, they are our own lack of care for our life with God[9].
For we like to hide our sins are godly appearances. We exclude the one who wakes us up and appreciate the one who lulls our consciousness to sleep. And he who justifies his sins is the one who rebukes others’ sins, but not his own. But the Lord always urges us to get closer to people’s realities and to assume their weaknesses in our prayers. The Lord asks us to make their needs our own needs, because we must help them effectively[10].
The Saints will sit at the table in the Emperordom of God, because they will live in communion, while the sinners will be in the outermost darkness, in the lack of communion [Mat. 8, 11-12, BYZ]. And we donʼt like people because we haven’t approached them, we havenʼt loved them, we havenʼt prayed for them. Because the Hell wonʼt be an evil that we donʼt know, but itʼs the evil that we know all too well, because weʼve done it all our lives: weʼve been indifferent to everyone. Amin[11]!
[1] Started at 12.59, in day of wednesday, on 25 june 2025. Sun, 32 degrees, wind of 8 km/h.
[2] Iubiții mei, slujitorul centurionului roman era paralizat, și el trăia „fiind chinuit îngrozitor [δεινῶς βασανιζόμενος]” [Mt. 8, 6, BYZ] de boala lui. Dar boala lui e departe de noi, pentru că a fost acum două milenii și nu azi! Chinurile de azi sunt mediatizate, vedem bombardamentele pe telefon, dar ele sunt departe de noi! Pentru că la noi, în casă, e liniște și bine, avem de toate și nu ne pasă, nu compătimim cu durerile altora. Durerea e reală doar când e la noi în inimă, în picior, în cap, în deget. Dacă e departe, atunci ea nu ne aparține și, pentru a ne aparține, trebuie să avem inimă mare, simțitoare, și nu rece.
[3] Mediatizarea durerii o transformă în știre, adică o îndepărtează de noi. Tocmai din acest motiv, Domnul ne trimite acolo unde se suferă, unde e nevoie de noi, unde e multă incertitudine, pentru ca, prin prezența noastră, să dăm speranță oamenilor, să îi mângâiem în mod real. Apropierea de oameni ne dă să vedem durerea lor. Discuția cu ei ne revelează fricile lor. De aceea, dacă mergem în casele oamenilor, dacă mergem unde ei muncesc, noi vedem care le e viața, care le sunt speranțele reale.
[4] Ecatontarhosul [ἑκατόνταρχος][Mt. 8, 5, BYZ] ne vorbește despre ce avea acasă, despre realitatea unui om din casa lui. Trebuie să te cheme omul la el acasă sau să te trimită Dumnezeu la el. Numai astfel afli realitatea omului. Pentru că omul trebuie să îți ceară ajutorul sau Dumnezeu să îți reveleze viața lui și să mergi spre el. Pentru că durerea ascunsă, durerea trăită acasă sau la Spital, e durerea știută de tine și de ai tăi. Dar, uneori, e nevoie de ajutorul multora pentru ca să te vindeci.
[5] Cine pune o vorbă bună despre tine? Cine îți sare în ajutor? Cel care te cunoaște, care află despre problema ta și care e bun la inimă! Pentru că cel indiferent, chiar dacă află despre nevoia ta, face din ea o vorbă oarecare și doar atât. Buna dispoziție a inimii se naște din atenția continuă față de oameni. Sensibilitatea față de nevoile oamenilor e o realitate în omul bun, pentru că el se ocupă zilnic de nevoile oamenilor. Și, în primul rând, în rugăciunea sa pentru toți oamenii.
[6] Nu te-ai fi așteptat de la un militar să fie sensibil față de un subordonat al său. Și, iată, că el e atent la durerea aceluia! Și, pe lângă grija pentru el, centurionul dovedește că are o mare credință. Într-atât de multă încât Domnul spune: „Amin vă zic vouă [Ἀμὴν λέγω ὑμῖν], nici în Israil nu am aflat atât de multă credință [οὐδὲ ἐν τῷ Ἰσραὴλ τοσαύτην πίστιν εὗρον]” [Mt. 8, 10, BYZ]. Iar credința cea vie e aceea care se încrede cu totul în Dumnezeu pentru a-i ajuta pe oameni. E credința care vrea binele altora, pentru că o împlinește binele lor.
[7] Durerea de la televizor e durerea pe care n-o simțim. Durerea pe care o simțim e cea care e lângă noi și în noi. Fricile mediatizate ne prind urechile pentru că ne intră în inimă. Scumpirile luminii electrice, ale benzinei, mărirea taxelor sunt frici reale pentru că au de-a face cu noi. Când le auzim la televizor, ele imediat ne perturbă. Dar dacă sunt problemele altora, care n-au de-a face cu noi, sunt probleme banale. Și aceasta, pentru că doar problemele noastre sunt „reale” pentru noi.
[8] Insensibilitatea postmodernă e consecința prea multului. Vedem foarte multe dezastre, dar, în mod real, niciunul. Pentru că mediatizarea dezastrelor de tot felul ne strică racordarea la realitate. Numai când dezastrul se petrece în viața noastră, înțelegem că noi eram saturați cu imagini, că n-avem conștiința durerii și că acum o avem. Acum, când o trăim.
[9] De ce vor veni alții de departe ca să Îl cunoască pe Dumnezeu în Biserica Sa, și noi nu mai avem chef de El? Pentru că noi credem că suntem plictisiți de atâta religiozitate. Umplându-ne de lene și de indiferența față de asceza Bisericii, ni se pare că Dumnezeul nostru „nu ne satisface așteptările”. Dar Dumnezeul nostru ne împlinește toate așteptările, numai noi nu mai avem așteptări de la El! Căci dacă am fi cu El, nu ne-ar lipsi nimic și n-am avea nimic să-I reproșăm.
[10] Căci nouă ne place să ne ascundem păcatele sunt aparențe evlavioase. Îl excludem pe cel care ne trezește și îl apreciem pe cel care ne adoarme conștiința. Și cel care își îndreptățește păcatele, acela este cel care le mustră pe ale altora, dar nu și pe ale sale. Însă Domnul ne îndeamnă mereu să ne apropiem de realitățile oamenilor și să ne asumăm în rugăciunile noastre neputințele lor. Domnul ne cere să facem din nevoile lor propriile noastre nevoi, pentru că trebuie să îi ajutăm în mod efectiv.
[11] Sfinții vor sta la masă în Împărăția lui Dumnezeu, pentru că vor trăi comunional, pe când păcătoșii vor fi în întunericul cel mai din afară, în lipsa comuniunii. Și lipsa comuniunii înseamnă lipsa atenției față de oameni. Și nu ne plac oamenii pentru că nu ne-am apropiat de ei, nu i-am iubit, nu ne-am rugat pentru ei. Căci Iadul nu va fi un rău pe care nu îl cunoaștem, ci e răul pe care îl cunoaștem prea bine, pentru că l-am făcut toată viața: am fost indiferenți față de toți. Amin!