Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [17]
Într-un alt poem, intitulat Feciorie, nota elegiacă, tânguitoare, e dată de dorința de a muri acestei lumi, care s-a aprins în sufletul celui care a văzut lumea de dincolo, frumusețea și dulceața indescriptibilă a Împărăției veșnice:
Rămas-am Mire și virgin
De-aceea plâng fără-ncetare
N-am privegheat decât lângă un crin
Și-am rămas greu de-nmormântare.
Ieșirea în lumina dumnezeiască i-a dăruit conștiința purității virginale, feciorelnice. A privegheat „lângă un crin”, dorind din tot sufletul curăția de patimi și de păcate, „și-am rămas greu de-nmormântare”: și a primit darul de simți și a dori să moară lumii tot mai mult.
Mire-n sicriu fui așezat
Făclii lumini mă-nveșmântară
Și îngeri mii, plângând pustii
Veșnic mă duc în liniștea de seară.
Din nou a împrumutat cuvintele lui Eminescu, ale celui care își dorea ca: „În liniștea serii/ Să mă lăsați să mor/ la marginea mării” (Mai am un singur dor). Iar Îngerii plâng „pustii” de răutatea acestei lumi.
Drumul e totul, pururi neajuns
Să fim cu toții, mulții împreună
Și ei să fie cu un tânăr mort
Pe-o zare limpede și bună.
Mirose-a mir și a curat
Trupul lovit de Mire fără moarte
E ca și cum ai viețui în cer
Și să străvezi mireasa de departe.
Dorul de moarte e aici un dor sfânt, de înveșnicire, de mutare în Împărăția lui Dumnezeu.
Am remarcat două poeme mistice scrise pe ritmuri și cu sonorități lirice specifice lui Ștefan Petică (pe care le-a receptat în lirica sa, ne amintim, și Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, fapt necunoscut lui Ioan Alexandru, în acel moment):
Îngerul crin în lumânare
Lin arzând se mistui
Nu-l cunoaște decât ruga
Fecioriei ce înflori.
În albastra înserare
Zborul lui de mir curat
Presimțintu-l-a doar Maica[1]
Pruncul când l-a alăptat
Și-n mâniile furtunii
Trăznetele luminând
Îl privi mirat profetul
Din adâncul de pământ.
Dincolo de matca firii
Pe deasupra de izvor
Îngerele se străvede
Sieși har nemuritor[2].
(Vedenie)
Titlul poeziei este grăitor, indicând conținutul ei. Versurile scurte (măsura de 7-9 silabe) asigură o dublă încriptare, făcând poemul și mai tainic, dar conferindu-i și o melodie dulce, asociată imaginilor diafane, pline de puritate. Însă, ca întotdeauna când e vorba de vederi dumnezeiești, ilustrarea în cuvinte nu poate să fie decât relativă, palidă, în comparație cu experiența vederii.
S-ar părea că e vorba despre o descoperire dumnezeiască legată de întruparea și nașterea Domnului din Fecioară. Din nou, fiind vorba de simboluri dumnezeiești și nu de metafore construite rațional, îmi e greu mie să înțeleg sensul clar al acestor vederi tainice.
Mă opresc doar la al treilea catren: „Și-n mâniile furtunii/ Trăznetele luminând/ Îl privi mirat profetul/ Din adâncul de pământ”: Profetul (poate o metonimie, indicând pe toți Profeții care L-au vestit pe Hristos sau poate a fost un Profet anume, poate Sfântul Isaias…) vede, din latura și din umbra morții, din Șeol/ Iad, cu harul lui Dumnezeu, împlinirea profeției sale: Nașterea Domnului și alăptarea Lui de o Fecioară. Iar în ce privește „mâniile furtunii” și „trăznetele luminând”, îmi amintesc că și Sfântul Ilie scrisese în poemele sale despre furtuni sau viscole văzute în lumina dumnezeiască…
Sunt descoperiri și vederi „dincolo de matca firii”, mai presus de puterea firii omenești obișnuite.
Învecinat cu acest text, în volum, este un alt poem, care vorbește despre aceeași perioadă (nu știu dacă se referă la același eveniment sau la altul): „Din câte lumânări au ars/ Una singură-a rămas [poetul care a rămas treaz și priveghează în rugăciune]./ O cheamă Ion, Milă, Ioan [aluzie la faptul că numele său, Ioan, înseamnă „Dumnezeu S-a milostivit”, în ebraică, și la faptul că a fost miluit ca să aibă revelația luminii dumnezeiești]/ Și-i noapte de sfârșit de an./ Lupi nevăzuți la geam nemțesc/ Urlă flămânzi și jeluiesc/ Nu mai sunt prieteni, nu mai sunt/ E totul pleavă și pământ [Lupii se jeluiesc astfel? E posibil să se refere la o ispită demonică, care să fi încercat să-i zdruncine încrederea în oameni și să-l arunce în deznădejde.]/ Oglinda pâlpâie-n afară/ Un chip de Înger și Fecioară[3] [„oglinda” răpirii lui în extaz: vederea „în oglindă” despre care vorbea Sfântul Pavlos],/ Vinul în cană s-a-nroșit,/ Se-aud colinzi din Răsărit,/ Noapte senină, sfântă noapte/ Colindă clopote departe/ E-o liniște fără de nume,/ Acum coboară ceru-n lume” (Noapte). E posibil, cum spuneam, să se refere la același eveniment…
Al doilea poem la care ne-am referit mai sus se numește Izvorul și este o laudă adusă Preasfintei Treimi, Izvorul vieții, al întregii existențe. Iar aici ritmul e petician, dar sonoritatea lirică e mai mult eminesciană:
Trei izvoare cresc pe cale,
De departe zarea lor
E o singură lumină
Străjuită de-un izvor.
Și te-apropii – trei sunt iarăși
Fiecare-n matca sa,
Pâlpâie-n păienjenișuri
Nu le vede nimenea.
Se referă la taina Sfintei Treimi, exprimată simbolic prin cele trei izvoare: trei persoane dumnezeiești care au o singură ființă, sunt un singur Dumnezeu.
Doar răcoarea lor spre seară
O presimte călătorul,
Când pe cer fulgeră frica
Și-n garoafe arde dorul.
„Răcoarea” descoperirii Lor mistice, tainice, în lumina dumnezeiască.
Calci pe țărnă dedesubtul
E-a izvorului poveste,
Trei în unul veșnic susur
Ce va fi a fost și este
Dumnezeul nostru este unul singur, dar în trei persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, care există din veșnicie.
Trei izvoare trinitare
Ard departele-n aproape.
Duhul le veghează cursul
Născătoarelor din ape
Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt au o singură voință, lucrează împreună și fac ca Împărăția cerurilor, cea care este „departe”, transcendentă, să ardă și să lumineze „aproape”, în om. Iar sufletele curate, care se limpezesc prin pocăință și prin lucrarea poruncilor și a virtuților, sunt „născătoarele din ape”, din apele Botezului și din izvoarele harului Duhului Sfânt, primind vederi și luminări dumnezeiești.
Curg întruna, plâng și tac
Și rămân în veșnicie
Trei aripe într-un zbor
La un trup ce va să fie.
…trupul lui Hristos și al Bisericii, care se întregește neîncetat cu Sfinții care se nasc mereu, până la sfârșitul veacului.
[1] În poezie, cuvântul e scris cu minusculă. Însă cred că e vorba de Maica Domnului și că poetul a scris astfel ca măsură de precauție, la care putem să renunțăm acum. Sau poate cenzorii interveneau înainte de publicare…
[2] Reamintesc câteva fragmente din opera lui Petică:
Peste toți s-abate clipa
Albelor înfiorări,
Ruga-și tremură aripa
Blândelor înduioșări.
Stinsă-i flacăra de vise
Din trecutul greu și-amar,
Crini cu florile deschise
Plâng la umbră de altar.
(Fecioara în alb, I)
*
Fața pală ca petala
Rozelor de primăvară
Se-nclină cu ideala
Rafaelică fecioară. /…/
De-al său zâmbet, ca și blândul
Suflet îmbătat de rouă,
Înflorea extatic gândul
Fermecat de viața nouă.
(Fecioara în alb, II)
*
Plin de grația tristeței
Feciorelnice mă-nchin
Albei flori a tinereței
Ca vestitul florentin.
(Fecioara în alb, III)
*
La poarta alb-a fericirei
Acuma bat ca-n aiurare,
Doritul ceas al mântuirei
L-aștept în calda tremurare.
(Fecioara în alb, IV)
*
Peste balconul de ghirlande
Te-apleci și stai pierdută-n vis
Ca o coloană de lumină
Într-un amurg de paradis.
(Fecioara în alb, XIV)
Spuneam, în volumul 8 al Istoriei de față, că: „Melodia versurilor e lină, dulce, ca o litanie. Cântecul plin de jale este cel al imnelor bisericești, bizantine. Iar adierea parfumată e, de asemenea, cea a miresmelor liturgice” (am regăsit aceste valențe în poemele lui Ioan Alexandru). A se vedea cartea mea, Istoria literaturii române (O perspectivă critică ortodoxă), vol. 8, Teologie pentru azi, București, 2023, p. 134, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2023/01/17/istoria-literaturii-romane-vol-8/.
Ștefan Petică mărturisise idealul mistic de a se ruga isihast, cu rugăciunea curată care atrage după sine descoperiri dumnezeiești: „O, de-aș putea cunoaște-odată,/ Pierdut în dulcea pocăință,/ Misterul rugei fără pată” (Fecioara în alb, VI).
[3] Din nou, majusculele sunt de la mine.