Sermon on the commemoration of the Holy Prophet Iliu Tesvitis [July 20, 2025]

 My beloveds[1],

in comparison with those from the Danube Delta or from the Black Sea, who immediately jump into the water, we, who are far from water, ask God for water when drought surrounds us. And we ask Him for water, because the drought is for our sins. And that is precisely why we ask for water in our prayers, we ask for it with pain and great need, because water is our life, for all of us[2].

The heat of the summer immediately gives birth to fires. The soul full of God’s love is a consuming fire, an unquenchable fire. The zeal of love makes you an embrace for all, while the passions make you burn with evil fire. And when I see how the barns burning ready for harvest, I have in me a vivid image of evil passions. Because the passions destroy all the good fruit in us, our entire person, because they bring it down to Hell[3].

And we pray, in the time of drought, to Saint Iliu Tesvitis [Ηλιου Θεσβίτης][I Emp. 17, 1, LXX], to our Father, because he, who sent down rain from the sky with his prayer, can send down rain from the sky also on us, those who recognize our sins and repent for them unceasingly. Because his prayer is powerful before the Lord, according to his great love for Him. For the Lord hears the prayer of those who love Him with great zeal[4].

And the rain is born just like our tears in prayer: out of love for us. God loves us with His rain, which is the expression of His mercy, just as we, in prayer, cry out of love for the Lord. For when we see our sins, when we see what our sins have made of us, the good, ghostual cry, the cry of repentance, is love for God. For we repent out of love for Him, out of the desire to be our own to the love with which He loves us eternally[5].

Saint Iliu, the one who was raised bodily to heaven [II Emp. 2, 11, LXX], is called „the forerunner of the second coming of Hristos”[6] in the Romanian Akathist. Because he will return to earth, with the grace of God, to preach to people. Together with Saint Enoh [Ἑνώχ][7], who was also moved from earth to heaven [Gen. 5, 24, LXX]. But, before the second coming of the Lord, the Saint Iliu, returned to earth, will be martyred by the Antihristos [Ἀντίχριστος][8]. For he, the one deified in Paradise, but who has not tasted death, will then be martyred for the right faith[9].

And so, the Saint Iliu, through his person, tells us that man can become deified and can enter Paradise without dying, and, on the other hand, that his preaching in the Old Testament, as well as then, before the coming of the Lord, is the same. Because he served God, the One who before and after the incarnation of the Lord wanted the same thing for people: their salvation[10].

Saint Iliu, full of zeal for the Lord, preached against the idolatry of his time. But our time is also full of idolatry! And, first of all, it is full of the idolatry of egocentrism. Because, most often, people make themselves their own idol, which they serve every day, not fearing God. Because they do their own lusts and are indifferent to the will of God with them[11].

The emperors of the time were idolaters, the drought was the punishment for idolatry, but the punishments of our time are also for the idolatry indifferent to the will of God. And he, the Prophet of the Lord, prayed for their rain, enlightened them in their faith, showed them that the life with God is a holy life, because a holy life is a life in obedience to God[12].

And the prophetic voice is the voice of truth. Whenever we speak the truth, we speak the truth of God. Because the truth is one, and lies are multiple, but all have nothing to do with the truth. Because lies fight with the truth of God, with the one truth, fight with holiness, fight with our life with God[13].

The pagan false „prophets„ „shouted with a loud voice and cut themselves, according to their custom, with swords and [with] barbed lances, until the blood flowed over them” [I Emp. 18, 28, LXX]. They prayed inhumanly, hurting themselves. Whereas Saint Iliu, after making all kinds of mystical gestures before sacrificing to the Lord, prays simply, explicitly, with all confidence and asks that the Lord listen to him with fire [ἐν πυρί][I Emp. 18, 36, LXX]. And when he asked for fire, „the fire fell from the Lord [ἔπεσεν πῦρ παρὰ κυρίου], from heaven [ἐκ τοῦ οὐρανοῦ ]” [I Emp. 18, 38, LXX][14].

The true prayers are those that immediately receive their answer from the Lord. Because the true prayer is that made according to the will of God. For when we ask for something according to the will of God, He listens to us immediately, entrusting us in our heart, so that we know that this is His will. And His entrustment makes us very happy, because we know, together with it, that we humbly serve the Lord[15].

Some think that the zeal means revenge, but the zeal for the Lord means great holiness. The great love has zeal, while the resentments, the revenges, the loveless justices belong to those with evil, unfaithful zeal. The Saint Iliu, the one who stabbed the false „prophets” at the Chison brook [Κισων] [I Emp. 18, 40, LXX], was the seer of God from the mountain and the one who was raised by the Lord to heaven. Because the stabbing of the liars started from his love for God and not from the passion of revenge. And this is the capital difference between zeal and religious extremism: the zeal of the Saints builds the Church, while religious fanaticism is a waste of time[16].

But how does a believer become an extremist, a man with a bad zeal? Because he channels all his attention not on his passions, on the fight with him, but on the fight with others, with those outside of him. When your „enemies” are no longer your passions, but your confreres or heretics and heathens, then you fight exclusively with others, but not at all with yourself. And you end up arguing with everyone, but not with yourself, because your passions are alive. And they are alive, because you do not care about killing them, but want to change others by force[17].

The religious dialogue with others is one thing, while the religious extremism is the imposition of your opinions by force. I advocate for dialogue with all, of any faith, but not forcing them to believe and live as I believe and live. Because the faith is enlightenment from God and a follower of His will, and not a forced imposition of a way of thinking and living. True faith is a total reconsideration of our life, a radical change, because it is real obedience to God, to the One who enlightens us to do His will[18].

The true faith is mystical, it is full of the glory of God and divine charisms. He who believes in God and serves Him is sufficiently full of His glory and His entrustments. That is why the man of God testifies by everything he does to the will of God, but he does not fight with anyone, he does not force anyone to live like him, because he knows that man is free to choose. And that only by choosing freely, you can live and serve God[19].

But to respect the freedom of others, you must be a humble man. And the humble man is the one who is full of the fear of God and all the zeal for his purification from passions. When you see how difficult your purification from passions is, you understand that you cannot change anyone by force. On the contrary, by embracing him and encouraging him with your love, a person can change, if you are the loving framework of his inner change[20].

And each of us has a season of our change! The change is a deep understanding, it is a fundamental decision of our life. And we make it when we truly understand what we need to change in ourselves and why. And what we need to change are our passions, because we need to plant virtues in their place, and the life with God is our fulfillment[21].

Saint Iliu, my beloveds, left himself completely in the hand of God and He filled him with His glory. He made him divine. And we can be amazed daily by God’s mercy with us, if we do His will. If we leave ourselves in His hand, we too can be deified incessantly. Because the holiness is the real life of man, his real fulfillment and happiness. Amin[22]!

---

[1] Started at 10.36, in day of wednesday, on 9 july 2025. Sun, 29 degrees, wind of 2 km/h.

[2] Iubiții mei, în comparație cu cei din Delta Dunării sau de la Marea Neagră, care sar imediat în apă, noi, cei care suntem departe de apă, cerem apă de la Dumnezeu când ne împresoară seceta. Și cerem apă de la El, pentru că seceta e pentru păcatele noastre. Și tocmai de aceea cerem apa în rugăciunile noastre, o cerem cu durere și cu nevoie mare, pentru că apa e viața noastră, a tuturor.

[3] Dogoarea verii naște imediat incendii. Sufletul plin de dragostea lui Dumnezeu e un foc mistuitor, un foc nestins. Râvna iubirii te face o îmbrățișare a tuturor, pe când patimile te fac să arzi cu foc rău. Și când văd cum ard holdele gata de secerat, am în mine imaginea vie a patimilor rele. Pentru că patimile distrug tot rodul bun din noi, toată persoana noastră, pentru că o coboară în Iad.

[4] Și ne rugăm, la vreme de secetă, Sfântului Iliu Tesvitis [Ηλιου Θεσβίτης][I Împ. 17, 1, LXX], Părintelui nostru, pentru că el, cel care a coborât ploaie din cer cu rugăciunea sa, poate să coboare ploaie din cer și peste noi, cei care ne recunoaștem păcatele noastre și ne pocăim pentru ele neîncetat. Pentru că rugăciunea sa e puternică înaintea Domnului, pe măsura iubirii sale celei multe pentru El. Căci Domnul ascultă rugăciunea celor care Îl iubesc pe El cu râvnă mare.

[5] Iar ploaia se naște la fel ca lacrimile noastre la rugăciune: din iubire pentru noi. Dumnezeu ne iubește cu ploaia Lui, care este expresia milei Sale, după cum noi, în rugăciune, plângem din iubire pentru Domnul. Căci atunci când ne vedem păcatele, când vedem ce au făcut din noi păcatele noastre, plânsul cel bun, cel duhovnicesc, plânsul pocăinței, e iubire pentru Dumnezeu. Căci ne pocăim din iubire pentru El, din dorința de a fi proprii iubirii cu care El ne iubește veșnic.

[6] Cf. https://doxologia.ro/acatistul-sfantului-proroc-ilie-tesviteanul.

[7] Cf. https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/theologica/sfantul-proroc-ilie-al-doilea-inaintemergator-al-venirii-lui-hristos-164177.html.

[8] Ibidem.

[9] Sfântul Iliu, cel înălțat cu trupul la cer [II Împ. 2, 11, LXX], e numit „înaintemergător al celei de a doua veniri a lui Hristos” în Acatistul românesc. Pentru că va reveni pe pământ, cu harul lui Dumnezeu, ca să propovăduiască oamenilor. Împreună cu Sfântul Enoh, care și el a fost mutat de pe pământ la cer [Fac. 5, 24, LXX]. Însă, înainte de a doua venire a Domnului, Sfântul Iliu, revenit pe pământ, va fi martirizat de către Antihristos [Ἀντίχριστος]. Căci el, cel îndumnezeit în Paradis, dar care n-a gustat moartea, va fi martirizat atunci pentru dreapta credință.

[10] Și astfel, Sfântul Iliu, prin persoana sa, ne spune că omul se poate îndumnezei și poate să intre în Paradis fără să moară, iar, pe de altă parte, că propovăduirea lui în Vechiul Testament, cât și atunci, înainte de venirea Domnului, e aceeași. Pentru că el I-a slujit lui Dumnezeu, Celui care înainte și după întruparea Domnului a vrut același lucru pentru oameni: mântuirea lor.

[11] Sfântul Iliu, plin de râvna Domnului, a propovăduit împotriva idolatriei din vremea sa. Dar și vremea noastră e plină de idolatrie! Și, în primul rând, e plină de idolatria egocentrismului. Pentru că, cel mai adesea, oamenii își fac din ei înșiși propriul idol, pe care îl slujesc în fiecare zi, netemându-se de Dumnezeu. Pentru că își fac poftele lor și sunt indiferenți față de voia lui Dumnezeu cu ei.

[12] Împărații vremii erau idolatri, seceta a fost pedeapsa pentru idolatrie, dar și pedepsele vremii noastre sunt tot pentru idolatria indiferentă la voia lui Dumnezeu. Iar el, Profetul Domnului, s-a rugat pentru ploaia lor, i-a luminat în credința lor, le-a arătat că viața cu Dumnezeu e o viață sfântă, pentru că viața sfântă e viața în ascultare de Dumnezeu.

[13] Iar glasul profetic este glasul adevărului. Oricând spunem adevărul, spunem adevărul lui Dumnezeu. Pentru că adevărul e unul, iar minciunile sunt multiple, dar toate n-au nimic de-a face cu adevărul. Pentru că minciunile luptă cu adevărul lui Dumnezeu, cu adevărul cel unul, luptă cu sfințenia, luptă cu viața noastră cu Dumnezeu.

[14] Falșii „profeți” păgâni „strigau cu glas mare și se tăiau, după obiceiul lor, cu săbii și [cu] lănci ghimpate [ἐν μαχαίραις καὶ σειρομάσταις], până la curgerea sângelui peste ei” [I Împ. 18, 28, LXX]. Se rugau inuman, rănindu-se pe ei înșiși. Pe când Sfântul Iliu, după ce face tot felul de gesturi mistice înainte de a-I jertfi Domnului, se roagă simplu, explicit, cu toată încrederea și cere ca Domnul să îl asculte pe el cu foc [ἐν πυρί] [I Împ. 18, 36, LXX]. Și când el a cerut foc, „a căzut focul de la Domnul [ἔπεσεν πῦρ παρὰ Κυρίου], din cer [ἐκ τοῦ οὐρανοῦ]” [I Împ. 18, 38, LXX].

[15] Adevăratele rugăciuni sunt cele care primesc imediat răspunsul lor de la Domnul. Pentru că adevărata rugăciune e cea făcută conform cu voia lui Dumnezeu. Căci atunci când cerem ceva după voia lui Dumnezeu, El ne ascultă imediat, încredințându-ne în inima noastră, pentru ca să știm că aceasta e voia Lui. Și încredințarea Lui ne bucură mult, pentru că știm, odată cu ea, că slujim cu smerenie Domnului.

[16] Unii cred că râvna înseamnă răzbunare, dar râvna pentru Domnul înseamnă sfințenie mare. Marea iubire are râvnă, pe când resentimentele, răzbunările, dreptățile fără dragoste sunt ale celor cu râvnă rea, necredincioasă. Sfântul Iliu, cel care i-a înjunghiat pe „profeții” cei falși la pârâul Chison [Κισων][I Împ. 18, 40, LXX], era văzătorul de Dumnezeu din munte și cel care a fost înălțat de Domnul la cer. Pentru că înjunghierea celor mincinoși a pornit din iubirea lui pentru Dumnezeu și nu din patima răzbunării. Și aceasta e diferența capitală dintre râvnă și extremism religios: râvna Sfinților zidește Biserica, pe când fanatismul religios e pierdere de timp.

[17] Însă, cum ajunge un credincios un extremist, un om cu o râvnă rea? Prin aceea că își canalizează toată atenția nu pe patimile sale, nu pe lupta cu el, ci pe lupta cu alții, cu cei din afara lui. Când „dușmanii” tăi nu mai sunt patimile tale, ci confrații tăi sau ereticii și păgânii, atunci te lupți exclusiv cu alții, dar deloc cu tine însuți. Și sfârșești prin a te certa cu toți, dar nu și cu tine însuți, pentru că patimile tale sunt vii. Și sunt vii, pentru că nu te îngrijești de omorârea lor, ci vrei să îi schimbi cu forța pe ceilalți.

[18] Dialogul religios cu alții e una, pe când extremismul religios e impunerea opiniilor tale cu forța. Eu pledez pentru dialogul cu toți, de orice credință, dar nu și pe forțarea lor să creadă și să trăiască precum cred și trăiesc eu. Pentru că credința e luminare de la Dumnezeu și urmare a voii Lui și nu o impunere cu forța a unui mod de a gândi și de a trăi. Adevărata credință e o reconsiderare totală a vieții noastre, o schimbare radicală, pentru că e ascultare reală de Dumnezeu, de Cel care ne luminează să facem voia Lui.

[19] Adevărata credință e una mistică, e plină de slava lui Dumnezeu și de harisme dumnezeiești. Cel care crede în Dumnezeu și Îi slujește Lui e plin din destul de slava Lui și de încredințările Sale. Tocmai de aceea, omul lui Dumnezeu mărturisește prin tot ceea ce face voia lui Dumnezeu, dar nu se luptă cu nimeni, nu forțează pe nimeni să trăiască precum el, pentru că el știe că omul e liber să aleagă. Și că numai alegând liber, poți să trăiești și să Îi slujești lui Dumnezeu.

[20] Dar ca să respecți libertatea altora, trebuie să fii un om smerit. Și omul smerit e cel plin de frica lui Dumnezeu și de toată râvna pentru curățirea sa de patimi. Când vezi cât de grea e curățirea ta de patimi, înțelegi că nu poți să schimbi pe nimeni cu forța. Ci, dimpotrivă, îmbrățișându-l și încurajându-l cu dragostea ta, omul se poate schimba, dacă tu ești cadrul iubitor al schimbării sale interioare.

[21] Și fiecare din noi avem un anotimp al schimbării noastre! Schimbarea e o înțelegere profundă, e o decizie fundamentală a vieții noastre. Și o luăm atunci când am înțeles cu adevărat ce trebuie să schimbăm în noi și de ce. Iar ce trebuie să schimbăm sunt patimile noastre, pentru că trebuie să sădim în locul lor virtuțile, iar viața cu Dumnezeu e împlinirea noastră.

[22] Sfântul Iliu, iubiții mei, s-a lăsat cu totul în mâna lui Dumnezeu și El l-a umplut de slava Lui. L-a făcut dumnezeiesc. Și noi putem fi uimiți zilnic de mila lui Dumnezeu cu noi, dacă facem voia Lui. Dacă ne lăsăm în mâna Lui și noi putem fi îndumnezeiți neîncetat. Pentru că sfințenia e reala viață a omului, reala lui împlinire și fericire. Amin!