Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [21]
Iarăși, un alt poem are un titlu inechivoc: Lumina neapropiată. Necunoscătorilor li se poate părea o metaforă oarecare. Dar este o exprimare mistică a Sfântului Apostol Pavlos, care spune că Dumnezeu este „Cel care singur are nemurire [și] locuiește [întru] lumină neapropiată, pe Care [nu] L-a văzut nimeni [dintre] oameni, nici [nu] poate să-L vadă” (I Tim. 6, 16). Adică: Dumnezeu este Singurul din veșnicie și este nevăzut Îngerilor și oamenilor. Ceea ce pot vedea ființele duhovnicești, atât Îngerii, cât și Sfinții, este lumina dumnezeiască, „lumina neapropiată” întru care locuiește El, harul sau energia Sa, viața Sa dumnezeiască. Căci Cine este Dumnezeu în El Însuși nu cunosc decât persoanele Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, care au aceeași ființă, pe care doar Ele o cunosc. Nu pot făpturile să vadă sau să cunoască ființa lui Dumnezeu. Creația rațională și duhovnicească poate vedea și se poate împărtăși doar de Lumina Sa cea necreată, care e nevăzută ființelor iraționale și oamenilor păcătoși, neînduhovniciți, care nu se străduiesc, prin asceză, să se smerească și să se spele prin pocăință.
Așadar, și acest poem, Lumina neapropiată, mărturisește despre experiențele extatice ale poetului:
Lumină te slăvesc și cânt
Fără să știu de ce lumină
Lumini tot vin și se depun
Lumină sunt răsfrântă din lumină
Unde sunt frații unde voi
Eu însumi parte în lumină
N-a mai rămas nimic din noi
Sorbiți cu toții în lumină
Unde sunt frații, unde voi
Iubite mari de altădată
Aveați în mersu-ntunecat
O gălăgie minunată.
Unde sunt pruncii, voi părinți
Și satele acelea spânzurate
De clopotul departe răstignit
Pe funii de cenușă luminate.
Lumini lumină mă-mpresor
Oriîncotro e Liniște lumină
Pe zare stoluri mari cobor
De păsări uriașe de lumină.
Prin crăpătura ușii curg
Țărâni albastre de lumină
Ferestrele sunt roase-n nopți
De valuri despletite de lumină.
Izbește tunet biciuind
Cu bice de văpaie luminoasă
Straturi se-aștern lumini lumini
Lumină lină luminoasă.
Calc pe morminte de lumini
Furtuni pe mări de veșnică lumină
Ninge cu crini și plouă neîntrerupt
Cu trupuri mari de îngeri de lumină
Semințe străvezii cât munții cresc
În glii de limpede lumină
Nu se mai poate tăinui nimic
Căci totul e o taină în lumină.
Pământul nu-i decât lumini
Aprins la sânul tău lumină
Oasele noastre luminând
În noaptea oarbă de lumină.
Cad fluturi mari cât lacurile grei
Pe umerele mele de lumină
Flămând mănânc din faguri de lumini
Și sângele în mine-i de lumină
Mierea luminii curge pe pereți
În cosmosul acesta de lumină
Lapte albastru clocotind
Lumină limpede lumină
E-atâta liniște lumini
E-atâta noapte de lumină
Că trupul meu a-nmărmurit
Și nu mai pot să umblu de lumină
Crengi grele de lumină lin
Foșnesc în veșnica lumină
Țesut e universu-ntreg
Din pânze groase de lumină.
Din fiece clipăt de ochi
Câte-o columbă cade luminoasă
În codrii înfloriți divini
Din noaptea asta luminoasă.
Orice-ndrăznesc a și-nflorit
În zarea ta de trandafir lumină
De-ajuns un roi să îl privesc
Și curg miresme groase de lumină
Lumină-i fiecare prunc
Ce trece luminos pe lângă tine
C-o lumânare tremurând
Spre cimitirul de lumine.
Lumină leagăn leac lumini
Lauri și luntre legământ lumină
Lacrimă limpede în leat
Lumină lină din lumină
Lumină lină luminie
Lumină nemailuminând
Lumina nu-i decât orbia
Ce leagă cerul de pământ.
A fost un om, a fost un an
Ioan lumină din pustie
El nu era lumina doar venea
Lumină lină-n luminie
Pe urma lui creșteau lumini
Și-n cale-i izvorau lumine
Și a pierit fiind sorbit
De nebunia din lumine
Remarcăm faptul că autorul vorbește tot despre o vedenie, o răpire în duh din timpul privegherii de noapte. Întregul poem (care poate părea multora redundant sau tautologic atâta timp cât se uită doar la estetică, dar nu au nici cea mai firavă idee despre ce vorbește poetul) insistă pe revelația copleșitoare a luminii dumnezeiești, care nu doar că îl îmbracă în lumină pe văzătorul ei, dar preschimbă întregul univers în lumină. Sau, mai bine zis, îi arată contemplatorului său că întreg universul este îmbrăcat în lumina lui Dumnezeu, că ea este cea care dă viață cosmosului și ține tainic toate întru ființă. Astfel, poetul a trăit revelația că lumina dumnezeiască împânzește toată creația. Și, contemplând-o în lumina Sa, toată această creație, tot cosmosul strălucește tainic de frumusețe cu mult mai mare decât cea văzută cu ochii omului pământesc, neînduhovnicit.
Ioan Alexandru a privit cu duhul cum lumina aceasta îmbracă totul în strălucire mai presus de lumină – încât poate fi numită „orbie” – și „leagă cerul de pământ”: „Lumină lină luminie/ Lumină nemailuminând/ Lumina nu-i decât orbia/ Ce leagă cerul de pământ”. Vede lumina, harul lui Dumnezeu care ține, cuprinde și umple toate câte sunt.
Zicând că „N-a mai rămas nimic din noi/ Sorbiți cu toții în lumină”, nu se referă la o absorbire în sensul contopirii persoanelor umane în lumina dumnezeiască, ci la împărtășirea de aceasta. Însă tainele acestea ale vieții duhovnicești sunt dificil de explicat rațional.
„Lumini lumină mă-mpresor/ Oriîncotro e Liniște lumină/ Pe zare stoluri mari cobor/ De păsări uriașe de lumină”: descrie o pace copleșitoare, care îi umple sufletul odată cu vederea acestei lumini negrăite, întinsă în tot universul. Iar „stolurile mari” de „păsări uriașe de lumină” poate reprezenta o revelație prin care i-a perceput pe Sfinții Împărăției sau pe Sfinții Îngeri în acest fel.
„Prin crăpătura ușii curg/ Țărâni albastre de lumină/ Ferestrele sunt roase-n nopți/ De valuri despletite de lumină”: poetul surprinde, în aceste versuri, modul în care a văzut, duhovnicește, pogorârea dumnezeieștii lumini, în umila sa încăpere pământească.
„Izbește tunet biciuind/ Cu bice de văpaie luminoasă/ Straturi se-aștern lumini lumini/ Lumină lină luminoasă. /…/ Furtuni pe mări de veșnică lumină”: E un paradox asocierea mării de lumină în furtună, pe care scapără fulgere și tunete ca „bice de văpaie”, cu „lumina lină luminoasă”. Și cu toate acestea, așa cum observam și în opera poetică a Sfântului Ilie, aceste fenomene duhovnicești nu sunt antagonice, ca pe pământ. Ci lumina dumnezeiască se poate arăta ca o mare de lumină lină și în furtună în același timp! Caracterul lin și dulce al luminii, mângâietor, nu e în contradicție cu dinamismul ei măreț, iar furtunile contemplate cu duhul, în extaz mistic, nu presupun aspectele negative pe care manifestările violente ale naturii pe pământ le au. În mod asemănător, Sfântul Ilie Văzătorul de Dumnezeu scria: „M-au mângâiat ninsorile și gerul/ Din mătăsoase frăgezimi ce curg/ Cu zorii, din amieze, din amurg…/ … iubirea Ta se bucură-n tot cerul !…”. Aici, în poemul lui Ioan Alexandru, „Ninge cu crini și plouă neîntrerupt/ Cu trupuri mari de îngeri de lumină”.
Am remarcat anterior, și la Sfântul Ilie, existența unor furtuni și viscole contemplate în lumina dumnezeiască (reamintesc): „Pe inima topită în amiezi/ Din Soarele iubirii curg zăpezi…/ Miresme care fumegă în flori,/ Blânde furtuni de fulgere-viori” (Spre Dumnezeu). Sau: „Plin de explozii siderale/ În viața lumii putrezesc,/ Pe-al morții vuiet, din spirale/ De galaxii mă rezidesc! // Eu, ochiul cerului, pustiul/ De veacuri spulberate-n cale/ Nu mă oprește să fiu fiul/ Luminii peste lumi ovale… /…/ Din fulgere oglinzi, oglindă,/ Lumini și candelabre pure,/ Oceane și furtuni s-aprindă/ Oglinzi între oglinzi, oglindă!…” (În ritmul cerurilor). Sau: „Dansați cu duhul viorii acorduri,/ Lăsând în goluri dâre triumfale,/ Precum oceanul nordic în fiorduri/ Senine, reci, sub viscol de petale // Cum nu mi s-a dat Duhul cu măsură/ Pânze de vis, din limbile de foc,/ Ne duc pe căi ce spațiile fură,/ Să mutăm munții, stelele din loc. // Sclipirea nebuloaselor fierbinte/ În duh și în afară [de trup] m-au tot dus /…/ Mărire-n veci, lumină necreată” (Noua făptură)…
Străfulgerările de lumină formează, la Ioan Alexandru, „straturi”, care „s-aștern lumini lumini”. Dar versul „Calc pe morminte de lumini” nu știu la ce se referă. Probabil tot la ceva ce a văzut în extaz, în mod simbolic. La fel și: „Semințe străvezii cât munții cresc/ În glii de limpede lumină”. Iar pentru cel care contemplă: „Nu se mai poate tăinui nimic/ Căci totul e o taină în lumină”.
Poate că versurile „Semințe străvezii cât munții cresc/ În glii de limpede lumină” se referă la un anumit mod de a vedea pământul, pentru că, în strofa următoare, spune: „Pământul nu-i decât lumini/ Aprins la sânul tău, lumină/ Oasele noastre luminând/ În noaptea asta oarbă de lumină”. În sensul că a contemplat nu numai lumina dumnezeiască și s-a văzut nu numai pe sine în lumină, ci și pământul l-a văzut, în mod mistic, ca o creație a lui Dumnezeu plină de har. Ceea ce este, în ciuda tuturor mutilărilor și daunelor pe care omul păcătos, cu rațiunea sa căzută, dar arogant și luciferic, le produce naturii înconjurătoare.
Noi, cu ochi de lut, vedem o natură și un cosmos tot mai afectate de răutatea, prostia și lăcomia umană – a oamenilor fără conștiință, fără Dumnezeu –, care denaturează și desfigurează totul în jur. Dar Ioan Alexandru a văzut, mistic și profetic, un cosmos plin de lumină: „Mierea luminii curge pe pereți/ În cosmosul acesta de lumină/ Lapte albastru clocotind/ Lumină limpede lumină /…/ Crengi grele de lumină lin/ Foșnesc în veșnica lumină/ Țesut e universu-ntreg/ Din pânze groase de lumină”.
Se poate spune că a contemplat duhovnicește înfățișarea pământului și a cosmosului, așa cum sunt ele în realitate, pline de har[1], sau că a văzut profetic pământul restaurat, transfigurat. Următoarele două catrene mie îmi par a semăna cu alte viziuni ale Raiului, comunicate de Sfinți care le-au contemplat cu duhul: „Din fiece clipăt de ochi/ Câte-o columbă cade luminoasă/ În codrii înfloriți divini/ Din noaptea asta luminoasă. // Orice-ndrăznesc [a dori cu gândul] a și-nflorit/ În zarea ta de trandafir lumină/ De-ajuns un roi să îl privesc/ Și curg miresme groase de lumină”.
Dar strofa următoare pare a se referi iarăși la realitatea pământească, văzută însă duhovnicește: „Lumină-i fiecare prunc/ Ce trece luminos pe lângă tine/ C-o lumânare tremurând/ Spre cimitirul de lumine”. Pare că poetul alternează, în versuri, descrierea (pe cât posibil) celor văzute în lumina dumnezeiască, cu consecințele acestor descoperiri dumnezeiești, care constau într-o vedere mult mai luminoasă a lumii. Astfel, cel care ajunsese aproape la deznădejde și la formularea unor viziuni poetice coșmarești (în vol. Infernul discutabil) este înălțat, prin răpirea în extaz mistic și vederea luminii dumnezeiești, mai presus de frica și deznădejdea umane, la contemplarea milei și a purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru toată făptura Sa.
Acuma vede „întunericul supraluminos” al „luminii neapropiate” care ține toate întru ființă și îmbracă întreg universul în lumină: „Lumină lină luminie/ Lumină nemailuminând/ Lumina nu-i decât orbia/ Ce leagă cerul de pământ”.
Penultimul catren al poemului ne oferă o precizare importantă cu privire la revelațiile trăite de Ioan Alexandru: „A fost un om, a fost un an/ Ioan lumină din pustie/ El nu era lumina doar venea/ Lumină lină-n luminie”. Evident, parafrazează cuvintele Sfântului Ioannis Evanghelistul despre Sfântul Ioannis Botezătorul: „fost [un] om trimis de la Dumnezeu [și] numele lui [era] Ioannis […] Nu era acela Lumina, ci [el a venit în lume] ca să mărturisească despre Lumină” (In. 1: 6, 8). Așadar, Ioan Alexandru a considerat că a primit de la Dumnezeu darul acestor revelații ca să mărturisească despre Hristos în ateista și întunecata epocă a comunismului din România. Ceea ce a făcut, atât în anii care au urmat, cât și în vremurile tulburi de după Revoluție. Dar ceea ce este de asemenea important este că ne spune că: „a fost un an”. Putem înțelege că aceste vederi mistice le-a trăit pe parcursul unui an sau într-un an, înainte de publicarea, în 1973, a acestui prim volum de imne.
[1] Reproduc mai departe mărturia despre o experiență extatică a Sfântului Paisios Aghioritul, în care acestuia i s-a revelat frumusețea dumnezeiască a întregii creații (în altă parte am citat dintr-o carte despre obiceiul Sfântului de a săruta frunzele copacilor sau plantele, spunând că sunt pline de harul lui Dumnezeu). „ÎPS Atanasios de Lemesos, într-o conferință publică, ne-a spus despre Sfântul Paisios Aghioritul: „Când a avut prima experiență a cunoașterii făpturilor, [el] se afla în Colibioara Cinstitei Cruci din Capsala, aproape de Mănăstirea Stavronichita. Era pe timp de iarnă și Starețul era bolnav și era blocat [acolo] din pricina zăpezii – căci pe atunci cădea multă zăpadă în Sfântul Munte – și de multe zile nu putuse să iasă deloc din coliba sa. Era atât de bolnav, încât nu putea să se ridice și să meargă să-și facă un ceai să bea. Și aflându-se în această situație dificilă, a simțit că va muri, că s-a apropiat sfârșitul său. Aflându-se în pătucul lui cel ascetic, care era ca un sicriu, a încercat să-și pună shima monahală deasupra, ca să moară îmbrăcat în shima îngerească. Și când și-a pus-o [pe sine, el] a simțit un mare har în inima sa, în existența sa, și s-a aflat în afara colibei întru Duhul Sfânt. Dumnezeu l-a scos din acea colibă [în mod duhovnicesc]. Și spunea Starețul: «Am văzut toată lumea, toată creația! Am văzut toate planetele, toate planetele care există în cosmos», care sunt nenumărate, milioane-miliarde, cine știe câte sunt, «am văzut oceanele cu toți peștii, cu toată bogăția oceanelor. Am văzut animalele toate. Am văzut păsările, insectele, zidirea, cosmosul, toată existența». Întru Duhul Sfânt mintea sa s-a deschis duhovnicește și a văzut toate aceste lucruri. Și toate aceste lucruri grăiau și spuneau două cuvinte. Mai întâi, ele înălțau doxologie lui Dumnezeu, Creatorului zidirii, iar apoi ziceau că toate acestea: «s-au făcut pentru tine, pentru om». «Și-am înțeles», zicea Starețul, «că Dumnezeu a făcut lumea ca să-l înduioșeze pe om, ca să ne arate cât de mult ne iubește și ca să avem motive de a-L iubi și ca să fim față de El cu mărime de suflet și cu bucurie multă». Și nu S-a limitat doar la a ne spune că ne iubește, ci ne-a arătat asta în faptă, prin această creație nemărginită, de care, se poate, ca noi să nu fi avut nevoie””.
Cf. https://www.youtube.com/watch?v=bFz5H8cIeI8&t=545s, apud https://www.teologiepentruazi.ro/2023/10/15/marturii-ii-7/.