Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [22]
În mod semnificativ, poemul care deschide volumul se numește chiar Lumină lină. Nu este o prezentare a unui extaz – ar fi bătut la ochi –, de aceea nu am deschis nici eu discuția cu el și, în general, nu am respectat, în exegeza mea, ordinea poemelor din volum. Este un imn de laudă a luminii dumnezeiești, dar în așa fel încât să pară doar o succesiune de metafore, celor necunoscători.
În cultul ortodox există un imn străvechi (din primele secole creștine) intitulat aidoma, Lumină lină, care se cântă la Vecernie, în care este slăvit Hristos și Preasfânta Treime, întrucât lumina lină a înserării ne aduce aminte de lumina dulce a slavei lui Hristos și a Preasfintei Treimi[1].
Poemul lui Ioan Alexandru este un imn închinat luminii dumnezeiești pe care a văzut-o în extaz, fără a fi (cred eu) descrierea unei revelații particulare, deși cuprinde amănunte extatice:
Lumină lină lini lumini
Răsar din codri mari de crini.
Lumină lină cuib de ceară,
Scorburi cu miere milenară
De dincolo de lumi venind
Și niciodată poposind
Un răsărit ce nu se mai termină
Lină lumină din lumină lină.
Cine te-așteaptă te iubește,
Iubindu-te nădăjduiește
Că într-o zi lumină lină
Vei răsări la noi deplină.
Cine primește să te creadă
Trei oameni vor veni să-l vadă.
Lumină lină lini lumini
Răsar din codri mari de crini.
I-atâta noapte și uitare
Și lumile-au pierit din zare.
Au mai rămas din veghea lor
Luminile luminilor.
Lumină lină lini lumini
Înstrăinându-i pe străini
Lumină lină, nuntă leac
Tămăduind veac după veac,
Cel înstrăinat și sărăcit,
Cel plâns și cel nedreptățit
Și pelerinul însetat
În vatra ta au înnoptat.
Lumină lină leac divin
Încununându-l pe străin
Deasupra stinsului pământ
Lumină lină logos sfânt.
Poemul a fost pus pe muzică de Tudor Gheorghe[2].
Codrii de crini (un laitmotiv al acestui poem), din care răsar „lini lumini” reprezintă un detaliu extatic. Crinul l-am întâlnit și în alte poeme: „Aprins-am candelă în crini/ Crinii albaștri în lumină/ Și-am început să cânt încet/ În noaptea limpede și lină /…/ Pieri-voi înecat în crini/ În urne mari de sărbătoare” (Iubire); „Mă umplu de miresme și de har/ Privindu-te iubita mea minune /…/ Să cânt nu pot, mi-e graiul plin/ De crini curați și miruire… (Extaz); „Crinul tot crește, e crescut./ Cine-l adapă-ntruna cu tărie,/ Mai gros ca universul s-a lățit/ Și-atârnă-n el întreaga-mpărăție” (Imnul garoafei); „N-am privegheat decât lângă un crin” (Feciorie); „Îngerul crin în lumânare/ Lin arzând se mistui/ Nu-l cunoaște decât ruga/ Fecioriei ce înflori” (Vedenie); „Din fiece clipăt de ochi/ Câte-o columbă cade luminoasă/ În codrii înfloriți divini” (Lumina neapropiată); „Un foșnet uriaș de crini/ Venind spre nuntă de departe” (Imn) etc. De aceea am spus că acești „codri de crini” reprezintă un detaliu extatic, contemplat în lumina dumnezeiască, vizual, auditiv și olfactiv, cu simțuri duhovnicești. Poate că sub această formă simbolică a văzut el grădina de Îngeri și Sfinți din Paradis, ca „lini lumini” ale Raiului. Grădină în care a simțit și codri de miresme, în extaz.
Evident, cenzura comunistă nu s-ar fi dus niciodată cu gândul atât de departe, în această direcție…
Asemănarea luminii cu mierea poate reprezenta, de asemenea, ceva contemplat sub această formă simbolică sau poate fi o comparație creată de poet pentru a oferi un indiciu elocvent despre dulceața luminii cerești, dumnezeiești (deși cred că e implicat și văzul, contemplarea a ceva anume în vedenie: „Lumină lină cuib de ceară,/ Scorburi cu miere milenară”). Ne amintim că și în poemul anterior comentat, Ioan Alexandru scria: „Flămând mănânc din faguri de lumini/ Și sângele în mine-i de lumină // Mierea luminii curge pe pereți/ În cosmosul acesta de lumină” (Lumina neapropiată).
Lumina dumnezeiască răsare „de dincolo de lumi”, pentru că nu este din această lume, ci este slava veșnică a Preasfintei Treimi. Nu este „niciodată poposind”, pentru că nu are un loc în care să se oprească, fiind fără spațiu și timp. Este „un răsărit ce nu se mai termină”, fiindcă răsare din veșnicie și nu apune niciodată, sau, cu o expresie străveche în cultul ortodox: „lumină neînserată”.
„Lină lumină din lumină lină”: lumina slavei care țâșnește din Hristos, Lumina lumii, și din întreaga Sfântă Treime.
„Cine te-așteaptă”, în rugăciuni și privegheri, dovedește că „te iubește” și că „iubindu-te nădăjduiește” să te vadă, nădăjduiește în mila și iertarea și bunătatea Dumnezeului nostru. Nădăjduiește „că într-o zi lumină lină/ Vei răsări la noi deplini”, ne vei răsări nouă în mod desăvârșit, adică așteaptă și speră că vom fi în Împărăția Sa și că lumina Sa va restaura întreg pământul și lumea.
„Cine primește să te creadă/ Trei oameni vor veni să-l vadă”: Preasfânta Treime, așa cum odinioară i S-a revelat Sfântului Avraam. Și așa după cum Hristos a promis robilor Săi: „Dacă cineva are să Mă iubească pe Mine, cuvântul Meu va păzi, și Tatăl Meu îl va iubi pe el și către el vom veni [Noi, Treimea] și locaș cu el vom face” (In. 14, 23).
„I-atâta noapte” afară, dar și noapte a tainei întru lumina cea sfântă, „și uitare” a celor pământești. „Și lumile au pierit în zare”, luminile aștrilor (în română, cuvântul lume vine din latinescul „lumen”, care înseamnă lumină) care luminează pământul au rămas departe, au pierit pentru cel care nu mai vede nimic din cele materiale, ci numai „luminile luminilor”, ale Sfinților și Îngerilor, în Împărăția Sa. Aceste „lini lumini” strălucesc în slava Preasfintei Treimi. Lumina dumnezeiască este „înstrăinându-i pe străini”: pe cei care s-au înstrăinat de cele materiale și lumești, din voința lor liberă, îi înstrăinează și mai mult de lumea aceasta trecătoare, răpindu-i întru contemplarea celor veșnice, încă în această viață fiind ei. Ea este „nuntă” cu Dumnezeu, „leac” pentru moartea veșnică, „tămăduind veac după veac”, în fiecare generație, pe cei care cred în ea.
De lumina lină și neînserată a slavei dumnezeiești se bucură, în Împărăția Cerurilor, „Cel întristat și sărăcit,/ Cel plâns și cel nedreptățit/ Și pelerinul însetat”, pelerinul prin viața aceasta însetat de Absolut, care privește pururea către Dumnezeu și făgăduința Sa. Toți aceștia, după cuvântul Evangheliei, nu se duc în întunericul cel veșnic, ci înnoptează „în vatra” luminii dumnezeiești. Ea este „leac divin” pentru toate suferințele pământești și împotriva morții și este „Încununându-l pe străin/ Deasupra stinsului mormânt”: pe cel străin de patimi și de pofte păcătoase, cu cununa virtuții și a biruinței, dincolo de mormânt (care e „stins”, pentru că moartea e stinsă, omorâtă de Hristos), în viața veșnică („Fericit bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieții, pe care a făgăduit-o [Domnul] celor care Îl iubesc pe El”, cf. Iac. 1, 12).
Versul final, „Lumină lină logos sfânt” face trimitere la anticul imn creștin omonim, care, cum spuneam, Îl laudă pe Fiul lui Dumnezeu, Logosul cel Sfânt, Cuvântul Tatălui și Creatorul lumii și al luminii.
Într-un alt poem, pe care avem să-l comentăm mai târziu, Ioan Alexandru scria: „Lumini veneau în luminie/ Lumină lină, luminând, Pustia zămislea/ Cuvânt. Căci universul nu era, decât/ Un mort ce nu murea. Acolo-n Răsărit primară,/ Pustia viețuie fecioară /…/ îngerul limpede vestește,/ C-o creangă ruptă dintr-un crin”… (Întoarcerea poetului).
[1] A se vedea: https://www.youtube.com/watch?v=cDQV0rdyi3Q
Sau: https://www.youtube.com/watch?v=Dz1c4ATCFM8&list=RDDz1c4ATCFM8&start_radio=1
Sau: https://www.youtube.com/watch?v=BBscjdKdP5g&list=RDBBscjdKdP5g&start_radio=1.
[2] A se vedea: https://www.youtube.com/watch?v=7Ms5rGtrz_0.