Zi: 24 iulie 2025

Intrând în lumina dumnezeiască, poetul are conștiința sau cunoaște profetic că va trăi în veșnicie întru slava lui Dumnezeu, așa cum citim în poemul intitulat Imn:

Aicea pururi voi rămâne,
Un nevăzut din miriade,
Cu graiul meu înmiresmând
Lumina veșnicei Triade.

Va rămâne unul dintre miriadele de Sfinți, cântând pururi imne în lumina Sfintei Treimi.

Acolo în mulțimi pierdut
Un ram de rouă grăitoare,
O blândă suferință-n vânt
Slăvindu-mi Maica născătoare.

„Un nevăzut”, „un ram de rouă”, „o blândă suferință-n vânt” sunt autodefiniri smerite. Evident, știa că nu va fi „pierdut” sau „nevăzut” între „mulțimi” de Sfinți și Îngeri, pentru că acolo nu mai sunt persoane ignorante, ca aici pe pământ, ci Treimea atotiubitoare și atoatevăzătoare, care umple de iubire și de cunoaștere pe toți cei din Împărăția Cerurilor. Exprimarea este smerită. La fel, spunând că-și va slăvi „Maica născătoare” (majuscula îi aparține de data aceasta, pentru că a introdus cuvântul într-un context echivoc, neclar), se referă la Maica Domnului, care L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul nostru, dar ne naște și pe noi pentru veșnicie prin rugăciunile sale.

Sădit în trunchiul unui imn
Viță nocturnă și barbară
Și iată-mă că devenii
Lumină candelă de seară.

Cel care, mai înainte de a vedea lumina necreată, era întunecat și necunoscător, a fost altoit „în trunchiul unui imn”, în Paradis. Căci vedenia de seară i-a aprins candela sufletului (extazul în amurg).

Vibrez întruna, veșnic zbor
O străvezime-nlăcrimată
Prin care îngerii se văd
Cu ochi de miri și aripe de fată.

Se vedea pe sine ca „străvezime”, ca devenind translucid, curat ca lacrima prin lacrimile de pocăință, transparent pentru sine însuși și pentru celelalte ființe dumnezeiești pe care le putea contempla în vedenie, Îngeri „cu ochi de miri și aripe de fată”, plini de iubire și grație, de frumusețe și delicatețe. Acest detaliu, despre cum se vedea pe sine în lumina dumnezeiască, l-am sesizat și în alt poem: „Iubirea mă numește Mire/ Înger târziu și străveziu” (Iubire) – am comentat versurile undeva mai sus.

Spunând că „vibrez întruna”, de asemenea cred că avea în vedere o percepție duhovnicească[1].

Cine se pleacă-n zarea mea
Rămâne iar bolnav de moarte.
Un foșnet uriaș de crini
Venind spre nuntă de departe.

„Cine se pleacă”, cine se coboară smerit „în zarea mea”, adică întru primirea harului Duhului Sfânt și contemplarea lumii veșnice în lumina dumnezeiască, rămâne oricând „bolnav de moarte”, tânjitor după a muri lumii acesteia trecătoare, a ieși din trup și a trăi veșnic cu Hristos, cu Sfinții și Îngerii Lui, în Paradis. Pentru că îi rămâne pururea în auzul inimii „un foșnet uriaș de crini” care îl cheamă spre nunta cu Domnul, întru eternitate.

Poate că, prin „crini”, îi denumea tot pe Sfinții Îngeri, pentru că și în alt poem amintește despre „Îngerul crin în lumânare” (Vedenie): Îngerul plin de focul iubirii și de mireasmă dumnezeiască, pe care s-a învrednicit să-l vadă prin pocăință, priveghere și lacrimi. Iar în altă parte face referire chiar la oștirile îngerești: „Neprețuite oști în zale de crini,/ Armatele luminii” (Graiul patriei). De aceea, „foșnetul uriaș de crini” pare a fi cel al aripilor, al zborului îngeresc.

Sigur că ne putem gândi la detaliul iconografic al Îngerului cu stâlparea de crin în mână, care îi vestește Preacuratei Fecioare că Îl va naște pe Fiul lui Dumnezeu. Dar trebuie să avem în vedere depășirea poeziei religioase care combină simțirea adoratoare cu datele teologice și cultura poetică, întrucât, după cum am văzut,  Ioan Alexandru mărturisește trăirea unor experiențe duhovnicești superioare, iar versurile sale, în opinia mea, sunt sincere și obiective. El a descris poetic, pe cât cu putință, ce a trăit (în urma pocăinței intense și a nevoinței ascetice, pe care a întreprins-o într-o anumită perioadă a vieții sale), cum i S-a revelat lui Dumnezeu în lumina necreată.

Remarcăm, totodată, că Dumnezeu Se descoperă fiilor Săi în armonie cu personalitatea și conștiința lor. Așa încât, cum am mai spus, revelațiile dumnezeiești nu sunt niciodată identice, chiar dacă există amănunte convergente. Dar, în esență, prin ele se mărturisește același adevăr de credință.

---

[1] Reamintesc câteva strofe din poemul Noua făptură a Sfântului Ilie Văzătorul de Dumnezeu:

Erai Tu Însuți Dumnezeu, și lumea
În loc să bea izvorul, apa vie,
În noaptea ei dorea, cerșea minunea;
Noi azi în inimă Te vrem Tărie.

Minunile sunt daruri pentru pietre
Și pentru orbi, dar pentru fiii Tăi
Neantul negru scapără de spectre,
Substanța Te arată în văpăi.

Cum pe deasupra umbrei și luminii
Rodești în dar a sufletului torță,
La fel vibrezi de dincolo de linii;
E întuneric, dar țâșnește forță. /…/

Amețitoare fulgere m-afundă
În tot ce simt, ce-aud și ce privesc,
În dragoste vibrație sunt, undă,
În neclintire-s cel ce mă clintesc. [Etc]