Sermon on the 7th Sunday after Pentecost [2025]
My beloveds[1],
Our childhood is full of sight. Why can we see and feel. And with time we begin to understand what we are experiencing. We understand to turn to ourselves, to our experience, and to think about it. Our thinking is born from our life experience. And to go beyond our own experience we need the experiences of others. And to know them, we need to read about them or hear them from their mouths. And so, reading and talking to people is our own knowledge. Our own base of knowledge on which we think all the time[2].
If you don’t read and don’t see how others live, you remain only with yourself, with your experience. You limit yourself to your own experience. But, if you read, if you see, if you constantly accumulate experience, your own experience increases, becomes plenary, because the experience is a continuous need. An expanding need, a need that fulfills you, because it makes you see your multiple possibilities for personal and communitarian fulfillment[3].
In the workplace, learning continuously means professionalizing yourself. And the professionalization is a personalizing acquisition. It is a good useful to our life. However, if you want to know the details of evil, how to harm others, if you specialize in harming others, the evils you do destroy you internally, depersonalize you, because the evil is our inner death. And if stealing, killing, continually lying about yourself are your evil science, then they are the ones that destroy you and destroy the lives of many[4].
The real blindness is at the level of understanding. You cannot love what you do not understand, and to understand you must sincerely open yourself to understanding. You have to love the man, the creation and his life, to understand his uniqueness. And the man must not be robbed of his ideas or his possessions, but must be loved for who he is and what he does. And you cannot love someone against his will, but to the extent that he reveals himself to you and is happy to know you and make himself known[5].
To copy someone else’s way of being means to place yourself on the periphery of his understanding. Because, in a real relationship, no one copies the other, but both grow in mutual understanding. And the love means self-giving, intimization, growth in understanding and never parodying the other. Because the other is my breath, it is the mode in which I live my freedom, it is the one with whom I live my communional meaning of life. And if I corrupt him, I destroy myself. Because I pollute my own state of good[6].
When do I keep silent in a bad way? When I pretend to be indifferent to others, although I know very well what to do in every life situation! The truly guilty silences are not the ones that everyone knows, but are the ones where you could do something, but you don’t want to. Because you prefer not to get involved, not to tire yourself too much, i.e. not to do good to your neighbor. For we have many opportunities where we can do good to people, where we can make things right, and we don’t act. And we don’t want to do concrete, positive things, not because we can’t, but because we don’t want to do good to others, because we donʼt want to make them happy with our happiness[7].
The unhappiness of our world, of ours in the first place, consists in the fact of not making others happy. In our egoism, we believe that making ourselves happy means feeling fulfilled. But no, it’s not that! But only when I make another happy, I am really happy. Because my joy is the joy with which I make the one I love happy. And if he rejoices, he is my joy, it is the joy that fulfills me too[8].
The soul blindness is my disease, as is the soul dumbness. My passions have made me blind, and I do not see the depths of others’ souls, and when I do see them, when I see their greatness, my mouth is silent, it does not want to speak about them, because I am envious of the beauty of others. But what do I gain if I keep silent, if I don’t rejoice? My silence is a nauseating loneliness, it’s a grave silence. And my deepening in this silence is a demonization, it is a filling of Hell [9].
The blind were fed up with their blindness and they asked sight from the Lord [Mat. 9, 28, BYZ]. And the Lord gave them sight according to their faith [κατὰ τὴν πίστιν] [Mt. 9, 29, BYZ]. Because they believed that the Lord could give sight to their blind eyes. We do not know what the blind men imagined sight to mean, the regaining of sight, but God performed the miracle according to His power, His mercy, His wisdom with the people. Because He gave them the sight they knew, that they had lost, that they had once enjoyed[10].
And so are we, we ask the Lord for something specific, but He gives it to us in His mode of giving, when He considers it appropriate to give it to us and, above all, when it really benefits us. For our faith asks the Lord for eyes and mouth, it asks for knowledge and doxology, but when the Lord gives us to think and speak theologically, we think and speak as from God and not from men. We speak divinely, we speak theologically, because it is the gift of God and not the science of men[11].
The mute man spoke, when the Lord cast out the demon from him [Mat. 9, 33, BYZ]. And the demon [δαιμόνιον] [Ibidem] was not an idea, but a spiritual being that parasitized man. But, in current mode, the demon is at the root of the evil thought in us and he keeps us in the wickedness of his thought, which we receive and make our thought. For when we are deceived by demons, they deceive us through their evil thoughts, which we consider „good” and „ours”. And until we renounce their evil thoughts, the evil thoughts that we have considered „good” for a long time, we do not get out of their evil slavery. Because the demons enslave us through their evil thoughts and feelings and deeds, which they deceived us to think, to feel, to do [12].
Since I have been translating The Divine Scripture and publishing the translated books, I realize the reluctance of many towards my translations. As I clarify myself internally and see what the texts look like and joyfully give them to everyone, my readers internally resist the holy text precisely because they see the enormous differences between my translation and existing translations. They see, at the same time, how the text looks, how I correct it, but also how I constantly complete it, so that we have a readable text. In order to understand the great benefit of my translation, that you have, finally, before you, the text of the Divine Scripture, you must try to understand my translation face to face with the greek text of Scripture. Because then you will understand the difference between the approximate or sweetened translations so far and this text full of textual accuracy[13].
Likewise, if you want to clean up among your thoughts, feelings, and actions, you must judge everything within yourself according to the faith of the Church. And, by way of consequence, to renounce the demonic thoughts, feelings and deeds from your person. And when you start to cast out the evil from within you, it’s like when you learn the true text of Scripture. Because when you don’t know what Scripture looks like, you think any translation is „good”. But when you start to see the text of Scripture, you understand that you can’t mix it up with any translation, because it is completely different than the insincere translations[14].
But the Divine Scripture is just beginning with its literalness! Beyond this raw text, often unfinished and which needs the help of the translator to express its literalness, lies a sea of light and divine understandings. And in order to understand the depth of Scripture, you need a lot of enlightenments from God and a great holy life. Because all the Saints were apprenticed at the Divine Scripture and the Holy Books of Tradition and did not consider any of them to have reached the end of their knowledge[15].
We start the month of august from friday and I will come on august 1 with the baptism in your homes. For every pastoral visit, my beloveds, is for me an occasion of joy and prayer, of blessing and of dialogue. And I have found in you suitable partners for dialogue, because we all need friendship and sincerity. And every sanctification of the house is a day of joy, because God fills us with His joy and rests us ghostually. Amin[16]!
[1] Started at 12. 12, in day of saturday, on 19 july 2025. Sun, 28 degrees, wind of 16 km/h.
[2] Iubiții mei, copilăria noastră e plină de vedere. De ce putem vedea și simți. Și cu timpul începem să înțelegem ceea ce trăim. Înțelegem să ne întoarcem spre noi înșine, spre experiența noastră, și să o gândim. Gândirea noastră se naște pe baza experienței noastre de viață. Și ca să trecem dincolo de propria experiență avem nevoie de experiențele altora. Și ca să le cunoaștem, noi trebuie să citim despre ele sau să le auzim din gura lor. Și astfel, cititul și vorbitul cu oamenii sunt propria noastră cunoaștere. Propria bază de cunoaștere pe baza căreia cugetăm tot timpul.
[3] Dacă nu citești și nu vezi cum trăiesc alții, tu rămâi doar la tine, la experiența ta. Te limitezi la propria ta experiență. Dar, dacă citești, dacă vezi, dacă acumulezi mereu experiență, propria ta experiență se mărește, devină plenară, pentru că experiența este o nevoie continuă. O nevoie în expansiune, o nevoie ce te împlinește, pentru că te face să vezi posibilitățile tale multiple de împlinire personală și comunitară.
[4] La locul de muncă, a învăța continuu înseamnă a te profesionaliza. Și profesionalizarea este o achiziție personalizatoare. E un bine folositor vieții noastre. Însă, dacă dorești să cunoști detaliile răului, cum să faci rău altora, dacă te specializezi în a face rău altora, relele pe care le faci te distrug interior, te depersonalizează, pentru că răul e moartea noastră interioară. Și dacă a fura, a ucide, a minți continuu despre tine însuți sunt știința ta rea, atunci ele sunt cele care te distrug și distrug viețile multora.
[5] Reala orbire e la nivelul înțelegerii. Nu poți să iubești ceea ce nu înțelegi, iar ca să înțelegi trebuie să te deschizi în mod sincer spre înțelegere. Trebuie să iubești omul, creația și viața lui, ca să înțelegi unicitatea sa. Și omul nu trebuie jefuit de ideile lui sau de bunurile lui, ci trebuie iubit pentru cine este și ce face. Și nu poți să iubești pe cineva fără voia lui, ci în măsura în care acela ți se descoperă și se bucură să te cunoască și să se facă cunoscut pe sine însuși.
[6] A copia modul de a fi al altuia înseamnă a te situa la periferia înțelegerii lui. Pentru că, în reala relație, nimeni nu-l copiază pe celălalt, dar amândoi cresc în înțelegere reciprocă. Iar iubirea înseamnă dăruire de sine, intimizare, creștere în înțelegere și niciodată a-l parodia pe celălalt. Pentru că celălalt e respirația mea, e modul în care eu îmi trăiesc libertatea, e cel cu care eu îmi trăiesc sensul comunional al vieții. Și dacă îl corup pe el, eu mă distrug pe mine însumi. Pentru că îmi poluez propria mea stare de bine.
[7] Când tac eu în mod rău? Când mă prefac că sunt indiferent față de ceilalți, deși știu foarte bine ce trebuie să fac în fiecare situație de viață! Tăcerile cu adevărat vinovate nu sunt cele pe care le cunoaște toată lumea, ci sunt cele în care poți să faci ceva, dar nu vrei. Pentru că preferi să nu te implici, să nu te obosești prea mult, adică să nu faci bine aproapelui tău. Căci avem multe ocazii în care putem să facem bine oamenilor, în care putem să îndreptăm lucrurile și nu acționăm. Și nu vrem să facem lucruri concrete, pozitive, nu pentru că nu putem, ci pentru că nu vrem să facem bine altora, pentru că nu vrem să îi bucurăm cu bucuria noastră.
[8] Nefericirea lumii noastre, a noastră în primul rând, constă în faptul de a nu îi bucura pe alții. În egoismul nostru, noi credem că a ne bucura pe noi înșine înseamnă a ne simți împliniți. Dar nu, nu e așa! Ci numai când îl bucur pe altul, mă bucur cu adevărat. Pentru că bucuria mea e bucuria cu care îl bucur pe cel pe care îl iubesc. Și dacă el se bucură, el e bucuria mea, e bucuria care mă împlinește și pe mine.
[9] Orbirea sufletească este boala mea, cum e și muțenia sufletească. Patimile mele m-au făcut orb și nu văd adâncimile sufletești ale altora, iar când totuși le văd, când văd măreția lor, gura mea tace, nu vrea să vorbească despre ele, pentru că sunt invidios pe frumusețea altora. Dar ce câștig eu dacă tac, dacă nu mă bucur? Tăcerea mea e o singurătate grețoasă, e o tăcere mormântală. Și adâncirea mea în tăcerea aceasta e o demonizare, e o umplere de Iad.
[10] Orbii s-au săturat de orbirea lor și au cerut vedere de la Domnul [Mat. 9, 28, BYZ]. Iar Domnul le-a dat vedere după credința [κατὰ τὴν πίστιν] lor [Mt. 9, 29, BYZ]. Pentru că ei au crezut că Domnul le poate da vedere ochilor lor orbi. Nu știm ce și-au imaginat orbii că înseamnă vedere, recăpătarea vederii, dar Dumnezeu a făcut minunea potrivit puterii Sale, a milei Sale, a înțelepciunii Sale cu oamenii. Pentru că El le-a dat să aibă vederea pe care o știau, pe care o pierduseră, de care se bucuraseră odinioară.
[11] La fel și noi, cerem Domnului ceva anume, dar El ni-l dă în modul Lui de a dărui, când El socotește că e potrivit să ni-l dea și, mai ales, când ne folosește cu adevărat. Căci credința noastră cere de la Domnul ochi și gură, cere cunoaștere și doxologie, dar când Domnul ne dăruie să gândim și să vorbim teologic, noi gândim și vorbim ca de la Dumnezeu și nu de la oameni. Vorbim dumnezeiește, vorbim teologic, pentru că e darul lui Dumnezeu și nu știința oamenilor.
[12] Mutul a vorbit, când Domnul a scos demonul din el [Mat. 9, 33, BYZ ]. Și demonul [δαιμόνιον] [Ibidem] nu era o idee, ci o ființă spirituală care îl parazita pe om. Dar, în mod curent, demonul e la rădăcina gândului rău din noi și el ne ține în răutatea gândului său, pe care îl primim și îl facem gândul nostru. Căci atunci când suntem înșelați de demoni, ei ne înșală prin gândurile lor rele, pe care noi le consideră „bune” și „ale noastre”. Și până nu ne lepădăm de gândurile lor rele, de gândurile rele pe care le-am considerat „bune” mult timp, nu ieșim din robia lor rea. Pentru că demonii ne robesc prin gândurile și sentimentele și faptele lor rele, pe care ne-au înșelat să le gândim, să le simțim, să le facem.
[13] De când traduc Dumnezeiasca Scriptură și public cărțile traduse, îmi dau seama de reticența multora la adresa traducerilor mele. Pe măsură ce eu mă clarific interior și văd cum arată textele și le dărui cu bucurie tuturor, cititorii mei se împotrivesc interior textului sfânt tocmai pentru că văd diferențele enorme dintre traducerea mea și traducerile existente. Ei văd, deopotrivă, cum arată textul, cum îl corectez, dar și cum îl întregesc neîncetat, pentru ca să avem un text citibil. Ca să înțelegi marea binefacere a traducerii mele, aceea că ai, în sfârșit, în fața ta, textul Dumnezeieștii Scripturi, trebuie să încerci să înțelegi traducerea mea față în față cu textul grecesc al Scripturii. Pentru că atunci vei înțelege diferența dintre traducerile aproximative sau edulcorate de până acum și acest text plin de acuratețe textuală.
[14] La fel, dacă vrei să îți faci curat printre gândurile, sentimentele și faptele tale, trebuie să le judeci pe toate din tine după credința Bisericii. Și, pe cale de consecință, să renunți la gândurile, sentimentele și faptele demonice din persoana ta. Iar când începi să dai afară din tine răul e ca atunci când înveți textul adevărat al Scripturii. Căci atunci când nu știi cum arată Scriptura, crezi că orice traducere e „bună”. Dar când începi să vezi textul Scripturii, înțelegi că nu poți să-l amesteci cu orice traducere, pentru că el e cu totul altfel decât traducerile nesincere.
[15] Dar Dumnezeiasca Scriptură abia începe odată cu literalitatea ei! Dincolo de textul acesta brut, adesea nefinisat și care are nevoie de ajutorul traducătorului pentru ca să își spună literalitatea, stă o mare de lumină și de înțelegeri dumnezeiești. Și pentru ca să înțelegi adâncul Scripturii ai nevoie de multe luminări de la Dumnezeu și de o mare viață sfântă. Pentru că toți Sfinții au ucenicit la Dumnezeiasca Scriptură și la Sfintele Cărți ale Tradiției și nu au considerat niciunul dintre ei că au ajuns la sfârșitul cunoașterii lor.
[16] Începem luna lui august de vineri și voi veni pe 1 august cu botezul în casele dumneavoastră. Căci orice vizită pastorală, iubiții mei, este pentru mine prilej de bucurie și de rugăciune, de binecuvântare și de dialog. Și am găsit în dumneavoastră parteneri pe măsură pentru dialog, căci cu toții avem nevoie de prietenie și de sinceritate. Iar orice sfințire a casei este o zi de bucurie, pentru că Dumnezeu ne umple cu bucuria Sa și ne odihnește duhovnicește. Amin!