Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [27]
Asemenea, și în poemul Întoarcerea poetului scrie despre întoarcerea acasă, la Dumnezeu. Dar și despre întoarcerea în lume, după ce a trăit experiențe dumnezeiești. „Drumu-ndărăt nu e greu, drumul spre/ Vechea vatră la truda piramidelor”, așa cum evreii eliberați din robia Egiptului, odinioară, voiau să se întoarcă la sclavie: „Eram robi dar aveam oalele pline cu carne/ Și puteam oh cât de fără grijă dormi și muri”.
Nevoința pentru curățirea de patimi, pentru sfințenie este grea pentru omul înrobit patimilor sale: „Pustia-i grea, pustia-i trudă, Pustia este/ Fără drum și pământ”, neîntinată, curată. „Pustia-i grea, pustia-i trudă, Pustia este Milă,/ Pustia este Ioan” – Sfântul Ioannis Botezătorul, icoana viețuitorului în pustie, care a trăit îngerește toată viața în pustie; iar poetul se simte cumva atras și prin rezonanța numelui său, Ioannis, acesta însemnând, în ebraică (Iehohanan): Dumnezeu S-a milostivit – „Pustia-i mila [lui Dumnezeu] în Pustie,/ Pustia plânge în pustii [plânsul pocăinței], Pustia-i Maica ce veghează // Ca fiul ei să iasă din Pustii”: asceza și pocăința în pustie duce la ieșirea din pustiul păcatelor și al morții veșnice. „Pustia nu-i decât ieșire” din robia patimilor, „pustia nu-i decât un/ Imn”, pe care autorul a ajuns să îl audă în extaz, prin nevoința sa. „Deschidere este pustia” spre infinit, spre revelația Absolutului, „fără margini/ Răsărit, a fi”: răsăritul fără margini al luminii dumnezeiești.
„În Pustie ce-i da, este da, ce-i nu, este nu”, în cuvintele pe care le-a spus Hristos Domnul Sfinților Săi Apostoli (Cf. Mt. 5, 37), pentru că aici nu încape minciună și ipocrizie, ci numai mărturisire sinceră înaintea lui Dumnezeu. „Nu-i decât marea astă bucurie,/ Un univers de clopote a năvălit /…/ și eu din miezul/ Lor răsar, lumină lină, lumânare // Trag clopotele-n răsărit, trag clopotele/ În Pustie, aici este un singur schit/ Și-o singură împărăție /…/ E numai plâns înnădușit/ În preacurată liturghie”: acum mărturisește, din nou, despre asceza sa în fața Sfintelor Icoane, poate și în păduri și pe coline (despre care a amintit în unele poeme sau poate acolo mergea doar să cugete în singurătate), din care a răsărit bucuria fără margini a vederii sfintei lumini, pocăința sa în urma căreia a primit vederi și revelații sfinte. El însuși a devenit „lumânare” în „lumina lină” a harului, prin „plâns înnădușit”, prin lacrimile și sudorile ascezei sale.
„Decât un schit, în noaptea asta/ Veșnicească”, în timpul privegherii de noapte. „Eu sunt schitul și pustia, eu sunt/ Și clopotul pustiu”, pentru că harul lui Dumnezeu a coborât peste acest mirean căsătorit, care avea și trei copii, la momentul acela, care, deci, nu era nici monah și nici sub ascultare propriu-zisă într-o Mănăstire sau idioritmic, sihastru. Sau poate aceste cuvinte reprezintă glasul lui Dumnezeu, auzit tainic. „Și cine îmi aude graiul/ Rămâne greu [de râvnă și har], rămâne viu”: cine aude cuvântul lui Dumnezeu și îl crede și îl împlinește. Dar și cine aude și crede mărturisirea poetului.
„Pustia e un clopot orb ce-și caută/ Vederea în Pustie”, clopotul inimii, al rugăciunii care strigă la cer ca să primească vederea Celui preadorit: „O, noapte veșnică, O, răsărit, O, focuri pururi/ Fără nume. Trag Clopotele negre și e vânt/ Și cineva se naște-n lume [cel ce se naște pentru Dumnezeu, prin pocăință]./ Și iarăși Clopotele vin cu focuri despletite,/ Și se lipesc de capul meu/ În graiuri nemaideslușite” – clopote îngerești.
„Pustia este maica celui care umbla/ Ca pe uscat pe mare”: cel care capătă puteri dumnezeiești, să umble pe marea vieții, sau cel care umblă prin marea de lumină dumnezeiască. „Singura noapte ce rodea,// Pustia singură era”: pustia ascetică e singurul pustiu roditor din lume, care aduce roadele harului Duhului Sfânt. „Pustie pururea fecioară,/ Naște și se-nchide iară”: extraordinară definiție! Pustia ascetică e „pururea fecioară” pentru că restaurează curăția, puritatea virginală a sufletului, îi dăruie omului nevinovăția dintru începuturi, cu care a fost creat de Dumnezeu. Ea îl (re)naște pe om, duhovnicește. Sau sufletul este ca o pustie virginală care așteaptă pogorârea Duhului Sfânt, a harului Său, pentru a-i da viață. „Pustia/ Limpede rodește, numai când focul o umbrește”, focul Duhului Sfânt care face să rodească limpede pustia sufletului, a duhului, cu roade curate, sfinte, ale virtuților.
„A fost o zi, a fost un ceas când grea/ Pustia a rămas”, când a văzut lumina dumnezeiască. „Focul pustielor ascuns,/ Celălalt foc l-a fost pătruns”: focul patimilor și al durerilor a fost pătruns de focul harului. „Izvorul tainic/ Din pustie a fost râvnit de veșnicie”: Dumnezeu, Veșnicia l-a râvnit și l-a chemat la Sine pe robul Său, prin descoperire. „În miez de noapte când ieșea, din sine/ Și se pustia”, când se pustia de patimi și de păcate pe sine însuși, prin plânsul pocăinței și rugăciune, în miez de noapte, atunci a ieșit din sine și a văzut harul, „în dansu-acela nemișcat” al luminii necreate, cum aceasta „s-a dezvelit [s-a descoperit] și s-a lăsat” peste el. „Izvoru-aici/ S-a fost deschis și Trăsnetul în el/ S-a-nscris”: izvorul harului s-a deschis în sufletul său și întru el s-a produs „trăsnetul” revelațiilor (poate se referă la sunetul puternic al imnelor auzite sau poate la întreaga uimire produsă ființei sale de ieșirea din sine duhovnicească).
O, sfântă nuntă în Pustie,
Lumini veneau în luminie
Lumină lină, luminând, Pustia zămislea
Cuvânt. Căci universul nu era, decât
Un mort ce nu murea. Acolo-n Răsărit primară,
Pustia viețuie fecioară. A plâns o vreme
Și-a plecat. Și urmele s-au spulberat.
Pustia iarăși pustiește; Îngerul limpede vestește,
C-o creangă ruptă dintr-un crin; miezul pustiei
E virgin…
Universul acesta coruptibil e un mort care nu moare în sensul că e o lume căzută, prin păcatul omului, dar care nu moare pentru că harul lui Dumnezeu îl ține în viață până la ceasul restaurării. Dumnezeu-Cuvântul S-a născut în pustia lumii noastre și ne-a dat și nouă putere ca să ne (re)naștem duhovnicește. Așa cum El a spus în convorbirea cu Sfântul Nicodimos (fostul fariseu și membru al sinedriului, care a crezut în Hristos și a adormit ca Sfânt):
«Și era un om dintre farisei, numele lui [fiind] Nicodimos [și acesta era] arhon/ căpetenie a iudeilor. Acesta a venit la El, noaptea, și I-a zis Lui: „Rabbi, [noi] știm că de la Dumnezeu ai venit Învățător; căci aceste semne nimeni [nu] poate a le face, pe care Tu le faci, dacă nu ar fi Dumnezeu cu el”. [Și] Iisus i-a răspuns și i-a zis lui: „Amin, amin zic ție, dacă cineva nu are să se nască de sus, nu poate să vadă Împărăția lui Dumnezeu”. [Și] Nicodimos zice către El: „Cum poate omul să se nască, bătrân fiind? Oare poate să intre a doua oară întru pântecele mamei lui și să se nască?”. [Și] Iisus i-a răspuns [lui]: „Amin, amin zic ție, dacă cineva nu are să se nască din apă și [din] Duh, nu poate să intre întru Împărăția lui Dumnezeu. [Căci] ceea ce e născut din trup, trup este, și ceea ce e născut din Duh, duh este. Să nu te minunezi că ți-am zis ție: «Voi trebuie să vă nașteți de sus». Duhul [Sfânt] suflă unde vrea și [tu] auzi glasul Lui, dar nu știi de unde vine [El] și unde merge; astfel este tot cel născut din [harul] Duhului”[1]. […] Căci Dumnezeu nu a trimis pe Fiul Lui întru lume ca să judece lumea, ci ca să mântuiască lumea prin El. Cel care crede întru El nu este judecat; dar cel care nu crede [întru El] deja a fost judecat, căci nu a crezut întru numele Celui Unuianăscut, al Fiului lui Dumnezeu. Și aceasta este judecata, că Lumina a venit întru lume și oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina; căci faptele lor erau rele. Căci tot cel care face rele urăște Lumina și nu vine către Lumină, ca să nu se scoată la lumină faptele lui. Dar cel care face adevărul vine către Lumină, ca să se facă cunoscute faptele lui, că[ci] în Dumnezeu sunt făcute”» (In. 3, 1-21)[2].
Revenind la poemul lui Ioan Alexandru, darul pogorârii harului dumnezeiesc întru cunoștință și al ieșirii din sine în lumina necreată este „ceea ce nu s-a dat decât celui ce-i prisosește” (cf. Mt. 13, 12).
Dar, după descoperiri dumnezeiești, se produce și întoarcerea la viața pământească (deși nu mai e aceeași viață, ca înainte de revelație) și „Tot ce-ai apucat să îndeși în desagă [comoara vederilor],/ Trebuie dat, risipit la întoarcere”, pentru că „Apar pe la vechi cunoscute răscruci/ Aceiași cerșetori și-ți iau și te iau”: cerșetorii care cer lucrurile tale de preț, fără să fi muncit pentru ele. Și ei pretind: „Aceasta-i partea mea, acesta-i graiul meu – / Pentru mine bucata asta de imn, pentru/ Mine e viscolul, pentru mine anume ai strâns/ Roua perlei acestei…Oh, cât de mult îmi/ Doream să-mi atârn urna asta exotică/ În ungher la oglindă” – pentru că, pentru ei, totul se rezumă la estetică și lăudăroșenie vană. „Da, așa vin, apar, cerșetorii, se ivesc la întoarcere/ Pe la vechi răscruci, la vestite târguri și poduri // Și te despoaie./ Și tu treci mai departe pustiu, devastat” de durere, din cauza prostiei și nerecunoștinței oamenilor.
Probabil că din cauza acestor „cerșetori” a preferat poetul să ascundă, sub obrocul acestui volum obscur (publicat în puține exemplare), lumina descoperirilor, a revelațiilor sale. Pentru că, atunci când e vorba despre o operă de mare valoare, mulți dau buzna să se bage în seamă, să-și afirme merite care nu sunt reale, ci închipuite, să se împopoțoneze cu ceea ce nu le aparține. Cerșetorii care „te despoaie” ca să pară și ei frumoși, să pară că au făcut și ei ceva important în viață…
Sau poate că s-a gândit la altceva…
Dar Ioan Alexandru a preferat să păstreze taina sa duhovnicească ascunsă în versurile acestui unic volum, Imnele Bucuriei (în restul volumelor sunt doar versuri disparate, neclare în context), pe care l-a publicat într-un tiraj mic (1020 de exemplare), reluat într-o măsură semnificativă în antologia pe care o folosesc acum, din 1975 (tiraj de 4250 de exemplare).
În orice caz, poetul a păstrat tăcerea, a încuiat în smerenie tezaurul său spiritual, încât eu nu am aflat de la nimeni despre comoara acestui volum, nici despre experiențele dumnezeiești ale autorului…
Revin iarăși la poemul în discuție. Așadar, după trăiri atât de înalte, e nevoit să se întoarcă la viața obișnuită (ceea ce nu înseamnă că aceste experiențe l-au lăsat neschimbat): „Curge pământu-napoi spre străvechea robie. /…/ Îndărăt, faceți loc, vreau acasă la sân/ La măicuța, la țâță; laptele foc de pe munte [laptele harului] // Prea-i vârtos pentru buzele mele!/ Acasă-așadar în bârlog, la străvechiul jug, în stră-/ Vechile straie de rob pe câmpia putredă de oseminte…/ Drumu-ndărăt e ușor, drumul spre moarte. /…/ Trebuie doar să te lași în voia valului/ Și poemul se-ntoarce la păianjenii și broaștele sale” – dacă s-ar întoarce în mlaștina vieții vechi, păcătoase, și poezia sa și-ar căpăta, în consecință, vechiul aspect, scriind despre mizeriile zilei.
Însă știe că „nu-i timp de-a// Sta, de-a te opri – oprirea-i prăbușire/ Neîntrerupt trebuie vai, să urci. Nu-s decât/ Munți, piatră pustie, piatră amarnică și rea /…/ Nu-i decât frigul oh, și dorul, Focul/ Nestins al Dorului de-a fi, de-a pipăi/ Cu sângele, de-a strânge cu carnea/ Osul nimicului în pumni./ Acolo sus, în Golul cel din urmă,/ Acolo să ajung, să știu: Tu ești acolo,/ Știu, te văd, Tu ești cel care este. Tu/ Ești cel ce rămâne /…/ Nu-s decât fugă, agonie,/ Nu-s decât creștere, nu pot decât/ Să tind, nădăjdui. Misterium tremendum./ Doamne, măcar murind să pot sfârși,/ Să înceteze fuga asta! focul acesta/ Să-și găsească rod!”…
Iar poemul se sfârșește cu nădejdea: „Și Mirelui îi va fi milă și-n milă/ S-o milostivi și când va fi în toiul nunții/ De cel întors va pomeni”. De poetul întors „la vatra mea” adevărată, în Rai.
[1] Comentariul Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: „Omul duhovnicesc se aseamănă harului lui Dumnezeu, care locuiește în el: e dinamic în mod continuu. Faptele lui nu pot fi aproximate, pentru că el e mereu o surpriză. Și așa cum Duhul Sfânt vine în om atunci când dorește și îl umple de vederi și de luminări dumnezeiești și de simțiri sfinte, tot la fel omul duhovnicesc nu poate fi intuit în acțiunile lui, pentru că el e condus pururea de Dumnezeu prin slava Lui”.
[2] Cf. Evanghelia după Ioannis, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2016, p. 15-17. Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2016/05/10/evanghelia-dupa-ioannis/.