Sermon on the Transfiguration of the Lord [2025]
My beloveds[1],
if light and peace do not come from the one we are talking to, darkness comes. This is what today’s feast shows us fundamentally! Because the Lord showed His glory to His Disciples, He shone upon them with His glory, He showed them who He is: God incarnate. And that is why, when we meet him, he who is ghostual shows us the treasure of himself: the glory of God and the holiness of his life. But the sinner shows us his passions, i.e. the darkness within himself. That is why, in the real encounter with another, we come with what we are and what we do[2].
Today marks 35 years of ecclesial life! I began my ecclesial life on august 6, 1990, and everything I have learned and experienced in the Church is in the period of these 35 years. A concentrated life, full of miracles and providential encounters. Full of God’s forgiveness and holy service. Because my whole life in the Church was a service to Him, an experience of living relationship with Him, a continuous inner cleansing. I learned theology in order to sanctify myself and not in order to show off my accumulated knowledge. I served in order to be useful to the Church, in order to be useful to all people. Because I have always thought of knowing God as a service to Him and as a sharing with all of His will with people[3].
The substance of literature is formed from the life and the thinking of the people. As a writer, I am interested in the authenticity of people, in the way they narrate their experiences. But, as a Duhovnik, I know that the thoughts of man are both good and evil, and that we need to cast out evil from within ourselves. The writer wants authenticity, but the Duhovnik wants inner clarity, because he seeks the cleansing of man from sins. And you cannot be cleansed of your sins until you confess your sins knowingly. And you understand the great evil of sin when you are cleansed by God from your sins. Because, being freed from them, you understand what ghostual authenticity means, i.e. speaking from the things of God, from your inner transfiguration[4].
The Lord transfigured His humanity on the mountain of Tabor. And He did this by letting His divinity shine through His humanity. His entire humanity was filled with His uncreated and eternal light, the light of His divinity. Showing that our humanity can be transfigured, can be deified, but at the same time, that He is God and man, that He is One of the Trinity, that He is the incarnate Son of the Father and not a mere man[5].
And if the man can deify himself, then he can only deify himself in relation to God. Satanas spoke in Paradise about a utopian „deification” of man through sin, according to Genesis 3, 5, LXX. He presented the sin as knowledge [Ibidem], while the sin is first of all death [Gen. 2, 17, LXX]. And when you sin you die spiritually, you die interiorly, and you know spiritual death within yourself. But what joy is the death, the loneliness, the non-communication?! For if you knew the evil of sin, you would never prefer it. And if you sin, you repent immediately and confess your sin, because you know that it is your death[6].
The sinful man thinks he can hide in his mind and heart, but he is an open stage for the ghostual man. Because his sins and their consequences in man are visible everywhere and you cannot hide them anywhere. The absence of His glory within yourself is the most dramatic consequence of your sins. And everything you do, lacking His glory within you, you do by walking in darkness, because you do not live in His light[7].
At the opposite pole, the one full of His glory does and understands all things into His glory. He not only has light in himself, but he also gives you His light, if you humble yourself before the Lord and repent of all your sins. You light up like a rational candle from the light from the holy man, because your soul and body can receive His light. And this, because from Baptism you have been filled by God with His light, who has made you His dwelling place[8].
The satanization is the consequence of sins, because through sins we bring demons into ourselves. We make a herd of demons within ourselves. While our deification is our filling with the glory of God continuously through all the works of our faith. The satanization empties us of grace, while the deification makes us a dwelling place of His glory. Therefore, we continually sweep the house of our soul from all sin, so that we do not have to deal with the demons that the Lord cast out of us at our sacramental Baptism[9].
With all the temptations and troubles, the 35 years of conscious ecclesial life were the most beautiful years of my life. Because I felt His presence in my life and I served Him unceasingly with all my falls. His presence in us through His glory is His purifying, enlightening, sanctifying presence in ourselves. He in us means our salvation. Whereas every fall into sin is a fall from the relationship with God. And when we talk about our falls, we talk about our sins for which we repent[10].
If I had remained outside the ecclesial life, if I had not been actively involved in the life with God, I would have missed my calling. Because God called me to His service from the beginning. The calling is the beginning, while our election is our entire life with Him. And Saint Simeon Petros, His Apostle, urges us: „Therefore, brothers, be eager to make your calling and election firm [σπουδάσατε βεβαίαν ὑμῶν τὴν κλῆσιν καὶ ἐκλογὴν ποιεῖσθαι]!” [II Petros 1, 10, BYZ]. For our calling must be continually fulfilled through our election, through our life with Him[11].
For the life of the Church cannot be told, but lived. The life with God is the life of the Church and everything we live with God is the greatest fulfillment of our life. Because we never could have imagined this fulfillment. But now, always living with the God of our salvation, we understand why the salvation is a way of being and of deifying yourself continuously[12].
The Lord showed His glory to His 3 Holy Apostles in order to prepare them for His Crucifixion. For He commanded them to speak about this vision [τὸ ὅραμα] only after His Resurrection on the third day [Mt. 17, 9, BYZ]. In the same way, God gives us visions and divine enlightenments in order to make us suitable for temptations and hardships of all kinds. For, being in the midst of temptations, we will remember His mercy with us, we will remember His glory given to us and we will want to come out of the death of sin[13].
Therefore, we see the Lord on the Cross as a conqueror and not as a vanquished, because His divinity continually strengthened His humanity to endure all the torments for us. The deification of His humanity is the consequence of the hypostatic union of the natures in the person of the Lord. Because He was God and man at the same time, the Lord deified His humanity perfectly, and His deification is the eternal power of our deification. Because we are always filled with His glory, being eternally transfigured by it[14].
Therefore, my beloveds, our stability is God, because He strengthens us in every good work. The temptations and the troubles of all kinds are like the wind blowing in the sails of a ship: they carry it forward, so that it reaches the shore. And the shore of salvation for us is the Emperordom of God, where is our eternal rest and joy. Amin[15]!
[1] Started at 15.52, in day of tuesday, on 29 july 2025. After a blessed rain from the Lord. Cloudy sky, 23 degrees, wind of 10 km/h.
[2] Iubiții mei, dacă din cel cu care vorbim noi nu vine lumină și pace, vine întuneric. Acest lucru ni-l arată în mod fundamental praznicul de astăzi! Pentru că Domnul Și-a arătat slava Lui Ucenicilor Săi, I-a strălucit pe ei cu slava Lui, le-a arătat cine este El: Dumnezeu întrupat. Și de aceea, cel care e duhovnicesc, la întâlnirea cu el, ne arată comoară din el însuși: slava lui Dumnezeu și sfințenia vieții sale. Dar cel păcătos ne arată patimile sale, adică întunericul din el însuși. De aceea, la întâlnirea reală cu altul, venim cu ceea ce suntem și facem.
[3] S-au împlinit azi 35 de ani de viață eclesială! Mi-am început viața eclesială pe 6 august 1990 și tot ceea ce am învățat și trăit în Biserică se află în perioada acestor 35 de ani. O viață concentrată, plină de minuni și de întâlniri providențiale. Plină de iertarea lui Dumnezeu și de slujire sfântă. Pentru că toată viața mea în Biserică a fost o slujire a Lui, o trăire a relației vii cu El, o curățire continuă interioară. Am învățat teologie pentru ca să mă sfințesc pe mine însumi și nu pentru ca să fac paradă de cunoștințele acumulate. Am slujit pentru ca să fiu de folos Bisericii, pentru ca să fiu de folos tuturor oamenilor. Pentru că am gândit întotdeauna cunoașterea lui Dumnezeu ca o slujire a Lui și ca o împărtășire cu toți a voii Lui cu oamenii.
[4] Substanţa literaturii e formată din viaţa şi gândirea oamenilor. Ca scriitor, sunt interesat de autenticitatea oamenilor, de modul în care își povestesc trăirile. Dar, ca Duhovnic, eu știu că gândurile omului sunt și bune, sunt și rele, și că e nevoie să lepădăm din noi răul. Scriitorul vrea autenticitate, dar Duhovnicul vrea claritate interioară, pentru că el caută curățirea de păcate a omului. Și nu te poți curăți de păcate până nu îți mărturisești păcatele în cunoștință de cauză. Și marele rău al păcatului îl înțelegi când ești curățit de Dumnezeu de păcatele tale. Pentru că, fiind eliberat de ele, înțelegi ce înseamnă autenticitatea duhovnicească, adică a vorbi din cele ale lui Dumnezeu, din transfigurarea ta interioară.
[5] Domnul Și-a transfigurat umanitatea Sa pe muntele Taborului. Și a făcut aceasta prin aceea că a lăsat dumnezeirea Lui să strălucească prin umanitatea Sa. Întreaga Lui umanitate s-a umplut de lumina Lui necreată și veșnică, de lumina dumnezeirii Sale. Arătând că umanitatea noastră se poate transfigura, se poate îndumnezei, dar, în același timp, că El este Dumnezeu și om, că e Unul din Treime, că e Fiul întrupat al Tatălui și nu un simplu om.
[6] Iar dacă omul se poate îndumnezei, atunci se poate îndumnezei numai în relație cu Dumnezeu. Satanas a vorbit în Paradis despre o utopică „îndumnezeire” a omului prin păcat, conform Facerea 3, 5, LXX. El a prezentat păcatul ca cunoaștere [Ibidem], pe când păcatul e întâi de toate moarte [Fac. 2, 17, LXX]. Și când păcătuiești mori sufletește, mori interior, și cunoști moartea spirituală din tine însuți. Dar ce bucurie e moartea, singurătatea, necomunicarea?! Căci dacă ai știi răul păcatului, nu l-ai prefera niciodată. Iar dacă păcătuiești, te pocăiești imediat și îți mărturisești păcatul tău, pentru că știi că el e moartea ta.
[7] Omul păcătos crede că poate să se ascundă în mintea și în inima lui, dar el este o scenă deschisă pentru omul duhovnicesc. Pentru că păcatele sale și urmările lor în om sunt vizibile peste tot și nu le poți ascunde nicăieri. Absența slavei Lui din tine însuți e consecința cea mai dramatică a păcatelor tale. Și tot ceea ce faci, lipsind din tine slava Lui, faci mergând prin întuneric, pentru că nu trăiești întru lumina Lui.
[8] La polul opus, cel plin de slava Lui le face și le înțelege pe toate întru slava Lui. El nu numai că are în sine lumină, dar îți dăruie și ție din lumina Lui, dacă te smerești înaintea Domnului și te pocăiești pentru toate păcatele tale. Te aprinzi ca o lumânare rațională de la lumina din omul sfânt, pentru că sufletul și trupul tău pot primi lumina Lui. Și aceasta, pentru că de la Botez tu ai fost umplut de Dumnezeu cu lumina Lui, care te-a făcut locaș al Său.
[9] Satanizarea e consecința păcatelor, pentru că prin păcate îi aducem pe demoni în noi înșine. Facem o turmă de demoni în noi înșine. Pe când îndumnezeirea noastră este umplerea noastră de slava lui Dumnezeu în mod continuu prin toate faptele credinței noastre. Satanizarea ne golește de har, pe când îndumnezeirea ne face un locaș al slavei Sale. De aceea, măturăm continuu casa sufletului nostru de tot păcatul, pentru ca să nu avem de-a face cu demonii pe care Domnul i-a alungat din noi la Botezul nostru sacramental.
[10] Cu toate ispitele și necazurile, cei 35 de ani de viață eclesială conștientă au fost cei mai frumoși ani ai vieții mele. Pentru că am simțit prezența Lui în viața mea și I-am slujit Lui neîncetat cu toate căderile mele. Prezența Lui în noi prin slava Lui e prezența Lui curățitoare, luminătoare, sfințitoare în noi înșine. El în noi înseamnă mântuirea noastră. Pe când orice cădere în păcat e o cădere din relația cu Dumnezeu. Și când vorbim de căderile noastre, vorbim de păcatele noastre pentru care ne pocăim.
[11] Dacă aș fi rămas în afara vieții eclesiale, dacă nu m-aș fi implicat activ în viața cu Dumnezeu, aș fi ratat chemarea mea. Pentru că Dumnezeu m-a chemat la slujirea Lui de la început. Chemarea este începutul, pe când alegerea noastră este toată viața noastră cu El. Iar Sfântul Simeon Petros, Apostolul Său, ne îndeamnă: „Pentru aceea mai degrabă, fraților, râvniți a face neclintită chemarea și alegerea voastră [σπουδάσατε βεβαίαν ὑμῶν τὴν κλῆσιν καὶ ἐκλογὴν ποιεῖσθαι]!” [II Petros 1, 10, BYZ]. Căci chemarea noastră trebuie împlinită continuu prin alegerea noastră, prin viața noastră cu El.
[12] Căci viața Bisericii nu poate fi povestită, ci trăită. Viața cu Dumnezeu e viața Bisericii și tot ceea ce trăim cu Dumnezeu este cea mai mare împlinire a vieții noastre. Căci niciodată nu ne-am fi putut închipui această împlinire. Dar acum, trăind mereu cu Dumnezeul mântuirii noastre, înțelegem de ce mântuirea e un mod de a fi și de a te îndumnezei în mod continuu.
[13] Domnul le-a arătat slava Lui celor 3 Sfinți Apostoli ai Săi pentru ca să îi pregătească pentru Răstignirea Lui. Căci El le-a poruncit să vorbească despre această vedenie [τὸ ὅραμα] doar după Învierea Sa cea de a treia zi [Mt. 17, 9, BYZ]. Tot la fel, Dumnezeu ne dăruie vederi și luminări dumnezeiești pentru ca să ne facă proprii ispitelor și greutăților de tot felul. Căci, în mijlocul ispitelor fiind, ne vom aduce aminte de mila Lui cu noi, ne vom aduce aminte de slava Lui dată nouă și vom dori să ieșim din moartea păcatului.
[14] De aceea, noi Îl vedem pe Domnul pe Cruce ca un biruitor și nu ca un învins, pentru că dumnezeirea Lui a întărit continuu umanitatea Sa ca să rabde toate chinurile pentru noi. Îndumnezeirea umanității Sale este consecința unirii ipostatice a firilor în persoana Domnului. Pentru că El era Dumnezeu și om în același timp, Domnul Și-a îndumnezeit umanitatea Sa în mod desăvârșit, iar îndumnezeirea Lui e puterea veșnică a îndumnezeirii noastre. Pentru că noi ne umplem de slava Lui mereu, fiind transfigurați de ea veșnic.
[15] Așadar, iubiții mei, stabilitatea noastră este Dumnezeu, pentru că El ne întărește în tot lucrul cel bun. Ispitele și necazurile de tot felul sunt ca vântul care suflă în pânzele corabiei: o duc mai departe, ca să ajungă la țărm. Iar țărmul mântuirii pentru noi este Împărăția lui Dumnezeu, unde e odihna și bucuria noastră veșnică. Amin!