Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [28]

Și tot din acest volum încep imnele dedicate unor regiuni istorice sau unor puncte de reper de pe harta României ori unor personalități de seamă ale istoriei și culturii noastre: Imnul Carpaților, Către Eminescu, România, Duhul Transilvaniei, Rohia, Transilvania, Imnul lui Ștefan cel Mare, Imnul lui Avram Iancu.

În Imnul Carpaților, „Pelicanul istovit fără cuib și acoperământ/ Fără vatră și neam [Hristos, cf. Mt. 8, 20], nevăzut/ Străbate iarăși văzduhul Carpaților”. Ioan Alexandru folosește adesea, în imnica sa, simbolul pelicanului pentru a-L indica pe Hristos (acesta fiind o pasăre care își rănește singur pieptul pentru a-și hrăni puii, motiv pentru care a intrat în simbolistica creștină – apare și în Prohod, imnul care se cântă în Vinerea Mare). Alături de alte apelative sau simboluri: Fiul, Mirele, Mielul etc, scrise cu majusculă sau nu, în același scop al obscurizării mesajului său poetic.

Cel ce a văzut Raiul, consideră că „Nu mai trăiesc decât/ Nemuritorii./ Nu se mai sting decât întunecimile,/ Înaintează doar valea de oase,/ Câmpia sucită de vedenii din capul profetului. /…/ Ce vezi omule [cf. Ier. 1: 11, 13; 24, 3],  mi s-a spus!/ Ce vezi/ Tu, cu aducerile tale aminte,/ De aici unde-ai fost lăsat să înaintezi [din Paradis]/ Până la cămările tainice,/ Unde zăvorât străjuie/ Ceasul săvârșirii jertfelor!”. Și că: „Acum este vremea. Căci unu-i ceasul,/ Când grâul copt în miez de nopți [cei care își sfințesc sufletele în privegheri și rugăciuni]/ Își strigă secerișul, și lucrătorii iuți/ Cu brâiele încinse, ușor în zori // Pătrund adânc în seminția pâinii”, a Pâinii. Lucrătorii intră în seminția Sfinților lui Hristos.

Poemul e scris în mare parte sub forma unui monolog adresat fiului său prunc (sau unui fiu imaginar, nenumit, care poate fi lectorul din prezent sau viitor). Însă, se pot recunoaște în aceste pasaje parafraze scripturale evidente. Ca spre exemplu: „Trezia veghetorului, pândarul la răscruci,/ La-nchietura care leagă bătaia/ Dintre două inimi, la masa-aceea/ În amurg tu, nevăzutul care frânge pâinea [cf. Lc. 24, 30-31],/ Ațâțătorul fulger, aprinzătorul, piatra/ De scandal [cf. I Petr. 2, 7-8], să lași să cadă vorba/ Tunet la ceasul nebuniei” – o rugăciune pentru a primi inspirația harului Său în poezie („nebunia”, la Ioan Alexandru, înseamnă a rosti cuvintele adevărului revelat), pentru că „se cuvine ca zborul // Vulturesc, [ca] să poată fi văzut și roditor/ Să-și tragă veacul pe steagurile/ Graiului”.

Sau:

Te voi hrăni cu lapte și cu miere,
Până puterile te-or ocroti
Și-n plin avânt tăria iarăși
De sus în jos s-o zgudui.
Nu-i fiu, copilul meu, decât acel
Ce-ajunge statura părintelui său,
Și tată nu-i decât acel
Ce-și pleacă-n taină șoapta
Rostindu-i fiului întregul.
Ca o roză este fiul meu
În mâinile mele, cât o roză
Pe un talger de aramă.
Gura cât un boboc de trandafir

În care va înflori înmiresmat
Cuvântul.
Abia ești, abia rupt din
Pântecele maicii tale. În locul
Tău eu port și cerc toate
Necazurile lumii.
Graiul tău sunt. Mijlocitorul.
Din pântece curat nainte
De Luceafăr, te-am chemat
[cf. Ps. 109, 3]
Și iată numele tău sparge
Marginile pământului.

Fragmentul citat imită Sfânta Scriptura în felul în care introduce afirmații despre Hristos în contexte neutre profetic și mistic. Aici, poetul se lasă inspirat mai întâi de stilul Cântării Cântărilor („Ca o roză este fiul meu/ În mâinile mele, cât o roză/ Pe un talger de aramă./ Gura cât un boboc de trandafir // În care va înflori înmiresmat/ Cuvântul”), iar apoi parafrazează două celebre afirmații dogmatice: una din Acatistul Maicii Domnului, în care se spune că Domnul Se întrupează „din pântece curat”, fecioresc, și alta din Psalmi, unde se vorbește tainic despre Fiul lui Dumnezeu, coetern și deoființă cu Tatăl: „Din pântece, mai înainte de luceafăr, Te-am născut” (Ps. 109, 3). Și acestea în interiorul unui discurs adresat unui fiu. Exprimarea devine echivocă uneori, așadar, mai ales când poetul practică dublul limbaj.

Neamul este „o încordare, pândă,/ Coardele de foc [ale inimii sau ale duhului] întinse după legea // Cuviinței [dumnezeiești]. Când cade vântul cel mai sfânt [când Se pogoară Duhul Sfânt]/ Să dea răspuns din lămpi în lămpi [din casă în casă]/ Pentru toate luminile [pentru toate sufletele care Îl caută]”. Neamul înseamnă: „A ține cumpăna pe munți în văzul tuturora,/ Să strălucească faptele dreptății. /…/ Ceea ce faci pe întuneric, oricând/ Să poată fi rostit fără rușine și scădere./ Că-s vremi ce strigă de pe-acoperiș, // Tot ce s-a șoptit în taină la ureche”. Iar neamul nu dăinuie prin fapte omenești, ci prin lucrarea lui Dumnezeu: „Nu-i neam văzut, decât atunci/ Când nevăzutul îl lucrează”.

Popoarele se confundă cu limba lor, cu cuvântul pe care îl grăiesc (tocmai de aceea, în conștiința creștin-ortodoxă, neamurile sunt numite și „limbi”, pentru că limba este întipărirea conștiinței unui neam): „Graiuri sunt neamurile. Pândă/ În cosmos la intrările și ieșirile/ Graiului. Tăria inimii fiul meu,/ Puterea inimii de-a iubi și trudi/ Pentru altul. Răbdarea de-a-mpinge // Acest munte vulcan/ Cu vederea cuvântului”. Răbdarea de a muta munții prin cuvânt, prin învățătură.

Și Ioan Alexandru spune ceea ce mulți români au uitat sau nu mai vor să știe, că un neam se zidește și se susține în existență pe pământ prin învățătura sfântă și comportamentul drept al oamenilor: „Cuvântul ce-l spui pe șoptite/ Fiului tău nainte de-a adormi/ Poate fi mai viteaz decât/ Toate armatele lumii./ Fața cu care îi ieși fratelui tău/ În întâmpinare la porți,/ Pentru ea se dă mai întâi socoteală”. Pentru fața bună sau rea pe care o ai când îi întâmpini pe oameni vei da socoteală, vei fi judecat de Dumnezeu.

„Imnele sunt un dar pentru neam./ Nu se pot degusta, decât/ În vremi de strâmtorare” – imnele sunt înțelese mai bine când oamenii sunt forțați să se regăsească, când sunt constrânși să se unească și să-și amintească de conștiința lor creștină și românească. Și „desăvârșit trebuie să fie cântărețul” pentru „neamul truditor” care „rătăcit-a el cu sutele de ani [departe de Dumnezeu]/ Fără cuvânt și fără de putere/ Prin toate văgăunile. Hrană i-au/ Fost roșcovele, cu turmele de porci [ca fiul cel rătăcit din parabola Domnului]/ Pribeag prin neamuri./ Acum e iarăși ascultând. Cu bucurie mare,/ Vestim întoarcerea”. Întoarcerea la Hristos: „Vestitorul păcii” și „veghetor/ Mărturisind ceea ce a văzut, // Și aude cu preacuratul său auz [de la Tatăl, cf. In. 5, 19; 8, 38]./ Trezia însăși este el [El] /…/. El după chip nu judecă. O inimă/ Ce-mbracă blând cu milă universul”.

Poetul are conștiința, pe care am descoperit-o la toți marii noștri poeți, că „Suntem acasă/ Pe pământ și cerurile-s ale noastre”. Că întreg universul a fost construit de Dumnezeu ca o casă pentru om – ceea ce românii au auzit de multe secole, încă din vechile Cazanii. Nu e un infinit cosmic strivitor, așa cum a fost resimțit în Occident, ci cosmosul e o casă și o carte de semiologie: „Nu-i muntele înalt decât un semn/ Că trebuie să se smerească/ Și văile să-și salte cu curaj // Umila neființă”. Cei care au ajuns munți ai mândriei (e valabil și pentru indivizi, și pentru popoare), trebuie să se smerească, iar cei care sunt smeriți, care au ajuns ca un nimic, să salte cu curajul încrederii în Dumnezeu.

Autorul consideră că are menirea să cheme la trezire: „în fiecare sat/ Să se oprească iarăși cântărețul./ Un imn curat rostit în zori/ La fiecare poartă și-n fiecare casă,/ Sate cu nume bun cum le știm:/ Topa graiul Mirelui departe,/ Într-o pădure numai vânt”. Topa e satul său natal. Iar „pădurea numai vânt [Duh]” este cea în care s-a nevoit el și a văzut pogorârea harului peste sine.

Ca un elogiu adus satului, Ioan Alexandru scrie frumoase cuvinte despre portul popular: „Femeile mai țes năfrămi/ Și portul încă strânge/ În legea lui severă/ Trupul de pământ. Pe piept apasă/ Ca un pod de piatră, scoarță/ Cusută-n negru-roș./ Toți crinii lumii întâlniți în slavă [cf. Mt. 6, 28-29; Lc. 12, 27]/ Ard rourați în portul omenesc”.

Dar și „portul”, purtarea, comportamentul, „e, fiule, o poartă/ Spre sufletul graiului./ De mic deprinde harul lui/ Învață hora cuviinței [creștine]./ Pășește după mine ușurel/ Când bat din palme eu, îndată/ Și tu cântă același ritm încet // Și legănat, aceeași curăție/ Te smintească [să te înnebunească în sens bun, să te scoată din minți, din rațiunea banală și leneșă a vieții materialiste]./ Și-același murmur/ Să-ți stăpânească firea feciorească./ Când sângeră pe bolta dimineții/ Luceafărul de ziuă cunoaște fiul meu/ Că sărbătoarea este-a noastră,/ Și noi suntem în ea pierduți [scufundați]./ Spală-ți obrazul în slava învierii/ Și-mpodobește-ți capu-n Har [interpretare mistică la Mt. 6, 17: „unge capul tău și fața ta o spală”]./ Așează graiul milei și-al iubirii/ Ca-ncepătură a fiecărui gând, // Ce te va-nvrednici/ Smerește-ți ochiul ca-n țara lui să intre/ Numai acele stoluri ce-aduc pe zborul lor/ Darul [dumnezeiesc] și aurul [harului] comoară/ Ce nu-și coboară seminția-n veac”. Sunt învățături ca cele ale Sfântului Neagoe Basarab către fiul său. În tradiția parenetică biblică și bizantin-ortodoxă. Chiar dacă fiul e încă „într-o fașă aspră strâns ca un ulcior”.

Iar poemul se termină cu enumerarea elogioasă a frumuseților și bogățiilor naturale ale Carpaților (munți, păduri, animale sălbatice și domestice…), din care rețin elogiul florilor: „Apoi florile cu vremea lor,/ Cine le știe neamul slăvitelor // De pe fața pământului./ Lăcrimioare și crini, scânteioare/ Lungi în tulpini cu floarea/ Arzătoare, florile inimii/ Din seminția garoafelor,/ Floarea de stâncă, mușchi, feriga/ Fel de fel, chip după chip/ Slăvite sânziene, sângele-Domnului/ Pe deal. Trefoi apoi și pe colini/ Neamuri de grâne albe/ În veșnic seceriș,/ Florile-soarelui se cațără cu greu // Pe crucea vântului”. E un adevărat Paradis de flori pline de virtuți, după cum Paradisul își așteaptă florile din această lume. Florile sufletelor.

La fel, „E viață multă-n apele văzduhului,/ Popoare mari de păsări/ Și zumzete de roiuri până târziu/ În anul înnoit. Din toate-acestea/ Graiul meu se poate/ Bucura pe nume și-ntinde mâna/ Pot, să-mi limpezesc și setea la/ Izvoare și foamea pustie/ Din răstignitele fântâni [fântâni cu cumpănă, în formă de cruce]”.

Graiul poeziei sale poate bea din toată această frumusețe zidită de Dumnezeu iconic.