Sermon on the 9th Sunday after Pentecost [2025]
My beloveds[1],
if the pagan world was ruled by the theology of the gods, of the many gods they had, our world indulges in the scientific mentality of the moment. Because our science, separating itself internally from the theological perspective on the world of the Church, speaks of a world that functions „by itself”, of a „natural” world, where all phenomena are „natural”. Because today’s science functions hypocritically, apparently abstracting from God and explaining the world without reference to Him. But we, on the contrary, see God everywhere present in His world, which He created and sustains, and we do not consider that something happens by itself, but only as an expression of His will with His world[2].
If the world were self-sufficient, if it were a blind machine, without eternal meaning, that would mean that we are born in vain, live in vain, and die in vain. For what is the point of being born if your existence, which you hone for several decades, ends inexorably with the death? Because our life on earth, as we see, is to accumulate, to have, to be, not to die. The death is like a nut in the wall in our existence, because no one wants to die. But when you know that death is not your end, but that it is an entrance to eternity and, above all, that there will be a day when we will all be resurrected and live eternally according to our lives, some in Paradise and others in Hell, then the life has meaning, the life as accumulation, as personal perfection, because we are preparing for eternity, to live forever and not for nothing[3].
The naturalistic perspective on existence, which the hypocritical science of the moment serves us, is the old pagan materialism dressed in recent terms. For the materialism does not have in it the idea that man has an immortal soul and, through this, the eternal perspective of man’s existence, but it asserts that the man is only matter. And if he is only matter, he dies and goes. That is why, when scientists talk about the natural or physical events of the world, they talk about what matter does. And the matter, from their perspective, is a spontaneous appearance, unexpected by no one and is not the creation of God. If they were not hypocrites, scientists should not demand any reason, any logic from our world, if it is a chaotic appearance. The reason, the order, the beauty are not born from chaos, but from the hand of God. That is why, relying on the abyssal reason of the world, the scientists fantasize as they please, because everything goes according to God’s will and not chaotically[4].
A postmodern artist can put mustaches on the Mona Lisa, put the Eiffel Tower in an apple, and make the sun out of recycled bottles, because he can do anything in his art. So do scientists: they can say anything about God’s creation, because it exists, is held in existence by Him, and is not their creation. The scientific experiments are one thing, and their interpretation on a large, cosmic scale, is quite another. If scientists wanted to be honest, they would stop at what they can see, what they can touch, what they can demonstrate. To launch into considerations that go beyond scientific work is to write science fiction. For the scientists can never prove that God is absent from creation or that we do not have souls or that there are no Angels and demons. At the current state of human science, we have much to understand about the depth and divine beauty of matter. What can we say about the spiritual world, where we are not interested in having full experiences? And if we are at the beginning of knowing matter, we are complete beginners in ghostual knowledge. Because only by ghostually knowing God and His world do we understand both how profound the matter created by God is, but also the soul of each individual human being, created by Him at our conception in the womb[5].
The scientists live their belief or disbelief actively, writing according to which side of the barricade they are on. So do ordinary people: they pronounce themselves from the midst of their faith or unbelief. If they won the lottery or if it rained, God is good to them, but if it stops raining, if the wind blew away the tin after the house, or if they lost their child in an accident, God is „bad”, because He touched their lives. Because they have come to believe that no one should touch their lives, as if they lived in a separate bubble, on an island all their own[6].
But, God, my beloveds, does what He wants in His world and with His world! Because His will is entirely good, perfect and holy. He thinks at the level of eternity, He thinks of us from the perspective of our eternal life and not from our historical, limited perspective. Because He wants our eternal, lasting good and not our relative good. Therefore, when He acts in our lives, He acts to change us internally, to bring us to repentance, to a relationship with Him. For the relationship with Him is what fulfills us eternally[7].
But we do the same with our children: we behave with them pedagogically. We don’t let them do whatever they want, we don’t let them harm themselves, but we lead them towards their fulfillment. Because parents must watch over our spiritual and physical integrity, over us as a whole, being attentive to our inner life and our physical health. And when parents take it upon themselves to reprimand, scold, and discipline their children, they don’t do it because they are tyrants or insensitive, but because they look to the real, future good of their children. The child cries because he wants another ice cream, after eating one, he wants 10 more toys, even though he has a hundred more at home, but you, as a mother, know what he needs. You don’t let him cry unconsciously, but you are harsh with him and bring him down to earth[8].
When the Lord calmed the storm, the wind ceased [ἐκόπασεν ὁ ἄνεμος] [Mt. 14, 32, BYZ], and those in the boat worshiped Him and confessed: „Truly You are the Son of God [Ἀληθῶς Θεοῦ Υἱὸς εἶ]!” [Mt. 14, 33, BYZ]. They worshiped Him, because they experienced the fact that He stopped the storm. And only the One who created the world can stop it. In the laboratory, you can produce various reactions, phenomena, realities, but you produce them on the basis of a material already at hand. But God, when He made matter, did not make it from pre-existing matter, but it appeared when He willed its existence. It was not and appeared at His command. His command is creative, because His command is life-giving. And we are born into His world, which has its reasons, which do not go by chance, but we must learn His will with us. Like when you play a game and you must learn the rules of the game to get to the end. The same with our life: we must learn His will with us, if we want to fulfill ourselves in our life. Because the life with God is the only one that fulfills us[9].
But, in the midst of the storm, the Lord said these words to them, which He also says to us in our troubles and pains: Be of good courage [Θαρσεῖτε]! Do not be afraid [μὴ φοβεῖσθε]! [Mt. 14, 27, BYZ]. Be of good courage in Me! Believe in Me without a moment of doubt, not fearing your difficulties, because you will overcome into Me! For the troubles, the storms of all kinds pass, are fleeting, but He is our strength. He is with us, Himself, therefore we need not fear. Because our life does not end with death, but becomes eternal. Even if we die in our troubles and illnesses, we do not die in vain, but we die in Him, being with Him, with the One who made us for eternal life[10].
The ghostual courage is born of faith. The faith is what makes us strong in temptations and troubles. When people are overcome by fear, they are alone, they are without God, because He is not their strength. In order for the Lord to be our strength, my beloveds, we must do His will, listen to His enlightenments, follow Him. Because He leads us to the eternal joy of His Emperordom. Amin[11]!
[1] Started at 7.50, in day of monday, on 4 august 2025. Sun, 23 degrees, wind of 3 km/h.
[2] Iubiții mei, dacă lumea păgână era condusă de teologia dumnezeilor, a multor dumnezei pe care îi aveau, lumea noastră se complace în mentalitatea științifică a momentului. Pentru că știința noastră, despărțindu-se interior de perspectiva teologică asupra lumii a Bisericii, vorbește despre o lume care funcționează „de la sine”, despre o lume „naturală”, unde toate fenomenele sunt „naturale”. Pentru că știința de azi funcționează în mod ipocrit, făcând în aparență abstracție de Dumnezeu și explicând lumea fără raportare la El. Însă noi, dimpotrivă, Îl vedem pe Dumnezeu pretutindeni prezent în lumea Lui, pe care El a creat-o și o susține, și nu considerăm că ceva se petrece de la sine, ci numai ca expresie a voii Lui cu lumea Sa.
[3] Dacă lumea ar fi de sine, dacă ar fi o mașinărie oarbă, fără sens etern, asta ar însemna că noi ne naștem degeaba, trăim degeaba și murim degeaba. Căci ce rost are să te naști, dacă existența ta, pe care o cizelezi câțiva zeci de ani, se termină inexorabil odată cu moartea? Pentru că viața noastră pe pământ, după cum vedem, e să acumulăm, să avem, să fim, să nu murim. Moartea e ca nuca în perete în existența noastră, pentru că nimeni nu vrea să moară. Dar când știi că moartea nu e sfârșitul tău, ci că e intrare în veșnicie și, mai ales, că va exista o zi în care toți vom învia și vom trăi veșnic potrivit vieții noastre, unii în Paradis, iar alții în Iad, atunci viața are sens, viața ca acumulare, ca desăvârșire personală, pentru că ne pregătim pentru veșnicie, pentru a trăi veșnic și nu pentru nimic.
[4] Perspectiva naturalistă asupra existenței, pe care ne-o servește știința ipocrită a momentului, este vechiul materialism păgân îmbrăcat în termeni recenți. Căci materialismul nu are în el ideea că omul are suflet nemuritor și, prin aceasta, și perspectiva veșnică a existenței omului, ci el afirmă că omul e doar materie. Și dacă e doar materie, el moare și se duce. De aceea, când oamenii de știință vorbesc despre evenimentele naturale sau fizice ale lumii, ei vorbesc despre ce face materia. Iar materia, din perspectiva lor, e o apariție spontană, neașteptată de nimeni și nu e creația lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi ipocriți, oamenii de știință ar trebui să nu ceară nicio rațiune, nicio logică lumii noastre, dacă ea este o apariție haotică. Rațiunea, ordinea, frumusețea nu se nasc din haos, ci din mâna lui Dumnezeu. De aceea, mizând pe rațiunea abisală a lumii, oamenii de știință fantazează cum vor, pentru că toate merg după voia lui Dumnezeu și nu haotic.
[5] Un artist postmodern poate să îi pună mustăți Mona Lisei, să pună Turnul Eiffel într-un măr și să facă soarele din sticle reciclabile, pentru că poate să facă orice în arta lui. La fel fac și oamenii de știință: pot să spună orice despre creația lui Dumnezeu, pentru că ea există, e ținută de El în existență și nu e creația lor. Experimentele științifice sunt una, iar interpretarea lor la scară mare, cosmică, e cu totul altceva. Dacă oamenii de știință ar dori să fie onești, ei s-ar opri la ce pot vedea, la ce pot pipăi, la ce pot demonstra. A te lansa în considerații care depășeșc munca științifică înseamnă a scrie SF. Căci oamenii de știință nu pot dovedi niciodată că Dumnezeu ar fi absent din creație sau faptul că noi nu am avea suflete sau că nu există Îngeri și demoni. La stadiul de astăzi al științei umane, noi avem multe de înțeles despre profunzimea și frumusețea dumnezeiască a materiei. Ce să mai vorbim despre lumea sufletească, unde nu ne interesează să avem experiențe plenare? Și dacă la cunoașterea materiei suntem la început, la cunoașterea duhovnicească suntem cu totul începători. Pentru că, numai cunoscând duhovnicește pe Dumnezeu și lumea Lui înțelegem deopotrivă cât de profundă e materia creată de Dumnezeu, dar și sufletul fiecărui om în parte, creat de El la zămislirea noastră în pântece.
[6] Oamenii de știință își trăiesc credința sau necredința în mod activ, scriind în funcție de ce parte a baricadei sunt. La fel fac și oamenii de rând: ei se pronunță din mijlocul credinței sau a necredinței lor. Dacă au câștigat la loterie sau dacă a plouat, Dumnezeu e bun cu ei, dar dacă nu mai plouă, dacă vântul le-a luat tabla după casă sau și-au pierdut copilul în accident, Dumnezeu e „rău”, pentru că S-a atins de viața lor. Pentru că au ajuns că creadă că nimeni nu trebuie să se atingă de viața lor, ca și când ar trăi într-o bulă aparte, într-o insulă numai a lor.
[7] Însă, Dumnezeu, iubiții mei, face ce vrea în lumea Lui și cu lumea Lui! Pentru că voia Lui e cu totul bună, desăvârșită și sfântă. El gândește la nivelul veșniciei, ne gândește pe noi din perspectiva vieții noastre celei veșnice și nu din perspectiva noastră istorică, limitată. Pentru că El voiește binele nostru veșnic, trainic și nu binele relativ. De aceea, când El acționează în viața noastră, El acționează pentru a ne schimba interior, pentru a ne aduce spre pocăință, spre relația cu El. Căci relația cu El e cea care ne împlinește veșnic.
[8] Dar și noi facem la fel cu copiii noștri: ne comportăm cu ei pedagogic. Nu îi lăsăm să facă tot ce vor, nu îi lăsăm să își facă rău, ci îi ducem spre împlinirea lor. Căci părinții trebuie să vegheze la integritatea noastră sufletească și trupească, la noi ca întreg, fiind atenți și la viața noastră interioară și la sănătatea noastră trupească. Și când părinții își asumă să își mustre, să își certe, să își pepdească copiii, nu o fac pentru că sunt tirani sau insensibili, ci pentru că privesc la binele real, de viitor, al copiilor lor. Copilul plânge că mai vrea o înghețată, după ce a mai mâncat una, vrea încă 10 jucării, deși mai are o sută acasă, dar tu, ca mamă, știi ce îi trebuie. Nu îl lași să plângă în neștire, ci ești aspră cu el și îl aduci cu picioarele pe pământ.
[9] Când Domnul a potolit furtuna, a încetat vântul [ἐκόπασεν ὁ ἄνεμος][Mt. 14, 32, BYZ], iar cei din corabie I s-au închinat Lui și au mărturisit: „Cu adevărat ești Fiul lui Dumnezeu [Ἀληθῶς Θεοῦ Υἱὸς εἶ]!”[Mt. 14, 33, BYZ]. I s-au închinat Lui, pentru că au trăit evidența faptului că El a oprit furtuna. Și o poate opri numai Cel care a creat lumea. În laborator, tu poți produce diverse reacții, fenomene, realități, dar le produci pe baza unei materii deja avută la îndemână. Dar Dumnezeu, când a făcut materia, n-a făcut-o dintr-o materie preexistentă, ci ea a apărut când El i-a dorit existența. Ea nu era și a apărut la porunca Lui. Porunca Lui e creatoare, pentru că porunca Lui e dătătoare de viață. Și noi ne naștem în lumea Lui, care are rațiunile ei, care nu merge la întâmplare, ci trebuie să învățăm voia Lui cu noi. Ca atunci când joci un joc și trebuie să înveți regulile jocului ca să ajungi la capăt. La fel și cu viața noastră: trebuie să învățăm voia Lui cu noi, dacă vrem să ne împlinim în viața noastră. Căci viața cu Dumnezeu e singura care ne împlinește.
[10] Dar, în mijlocul furtunii, Domnul le-a spus lor aceste cuvinte, pe care ni le spune și nouă în necazurile și în durerile noastre: „Îndrăzniți [Θαρσεῖτε]! Nu vă temeți [μὴ φοβεῖσθε]!” [Mt. 14, 27, BYZ]. Îndrăzniți întru Mine! Credeți în Mine fără nicio clipă de îndoială, netemându-vă de greutățile voastre, pentru că veți birui întru Mine! Căci necazurile, furtunile de tot felul trec, sunt trecătoare, dar El este tăria noastră. El e cu noi, El Însuși, de aceea nu trebuie să ne temem. Pentru că viața noastră nu se termină odată cu moartea, ci se înveșnicește. Chiar dacă am muri în necazurile și în bolile noastre, noi nu murim degeaba, ci murim întru El, fiind cu El, cu Cel care ne-a făcut pe noi spre viața cea veșnică.
[11] Curajul duhovnicesc se naște din credință. Credința e cea care ne face tari în ispite și în necazuri. Când oamenii sunt biruiți de frică, ei sunt singuri, sunt fără Dumnezeu, pentru că nu e El tăria lor. Ca să fie tăria noastră Domnul, iubiții mei, trebuie să facem voia Lui, să ascultăm de luminările Sale, să mergem după El. Pentru că El ne duce la bucuria cea veșnică a Împărăției Sale. Amin!