Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [30]
Începe de pe acum, așa cum spuneam, lauda în imne a credinței strămoșilor și a dăruirii lor până la jertfă pentru păstrarea Ortodoxiei și a neamului românesc. Dacă aceasta este credința, cea creștin-ortodoxă, care îl face pe om viu și nemuritor și dumnezeu după har, atunci cei care au trăit și s-au luptat ca să păstreze curată mărturisirea ei și ființa poporului român în istorie merită toată neuitarea și recunoștința noastră. Atât marile personalități ale istoriei, cât și mulțimile anonime de oameni credincioși și păstrători ai adevărului și tradiției. Poetul se întoarce, în versuri, de la realitatea zilei și mizeria vieții sociale și politice, care l-a obsedat în alte volume, către ceea ce este etern și merită cinstit și cântat, în ființa neamului său.
Astfel, Transilvania în care s-a născut Ioan Alexandru stă în istorie sub semnul „extra muros” (în latină: în afara zidurilor) – cum spune poetul în Duhul Transilvaniei și Către Eminescu – pentru că poporul român de aici a fost dat afară din cetățile lui de către un neam străin care îl asuprește crunt. De aceea, condiția lui este asemănată cu a Celui care a fost răstignit afară din cetate: „Afară din/ Cetate se săvârși, în poartă spânzurat // Mielul carpaților” (Duhul Transilvaniei). Dar neamul supraviețuiește pentru că „Vița de vie-și trimite taina sângelui./ Pâine vine din toate casele/ La luminile de Duminică”, la Sfintele Liturghii, iar „oamenii” sunt „prieteni de casă ai bunului Împărat”, Hristos.
„Suntem păziți în nord de nunțile/ Maramureșului” și „puternice sunt neamurile/ Ce s-au ivit din Duhul nunților”, Duhul Sfânt, al nunților cu Hristos ale sufletelor credincioase (Sfântul Simeon Noul Teolog spune că Hristos va face nu nuntă, ci nunți aleșilor Săi, în Împărăția sa: cu fiecare Sfânt în parte). Încât românii nu au cetăți, dar „Creneluri de nebiruit acolo-s/ Împletite din crinii câmpului/ Și fluturi mii nuntași,/ Și-aceste lanuri mari de somn/ Și pace trainică până departe./ În miez de nopți e Mirele la noi,/ În miazănoapte El veghează,/ Veșmântul bucuriei lui. /…/ Ce-ar putea mai blând ocroti,/ Decât bolta aceasta domoală/ Cu Grabnica rugătoare înclinată pe ea/ Și Fiul prunc stelar înscris în brațul sfânt./ Cine-ar putea veghea mai roditor/ Decât altarul de aur./ Aici e lumina/ De seară pe veci, vecerniile fără ani, // Lumină lină aurind apusul soarelui”…
„Spre răsărit sunt munții sfinții”, unde „aierul sacru,/ Potrivit se-arată doar pentru/ Cei născuți în scutece de foc [precum Sfântul Iliu Tesvitis]/ Tânjind din pântece după această vatră/ Cerească și de legământ. /…/ Salemul arde-n vestirea lui”… Poate face aluzie și la sihaștrii din munții Moldovei.
„Spre miazăzi e poartă și temeiul/ Unei patrii [Țara Românească] ce-o bănuim venită peste/ Mări din graiul Pelicanului”. Întemeiată pe propovăduirea Evangheliei. O patrie în care „lucrează încă până nu e noapte/ Meșterul Manole [prin care este simbolizat aici Hristos] cu doisprezece ai săi/ În josul Argeșului. La Sinaia se ține/ Templul treaz”…
Astfel încât Transilvania este clădită pe credință și este înconjurată de cei de o credință cu ea: „Așa suntem noi, divin/ Împrejmuiți și-n mijloc cortul/ Blând de lemn pe candelă clădit/ Și semnul extra muros”. În mijlocul ei sunt Bisericile sale de lemn, clădite pe candela credinței ortodoxe. Aici „nu-i decât această strânsă/ Scurgere de ani purtând în brațe/ Ramure de crini, flori negre/ De miresme și patrii de garoafe/ Și cruci de busuioc // Și munții-aceștia de rugi/ Și de lumine”. Dar și multă jertfă și suferință, „sângele puhoaie/ Ce se încheagă negru la răscruci”.
Credința sfântă i-a păstrat și i-a păzit pe românii dați afară din cetățile lor străvechi, dacice, trăind „extra muros” în Transilvania, dar împreună cu Mielul și Mirele lor, sub acoperământul Maicii Domnului.
Sub aceeași lumină blândă a Ortodoxiei e pictată țara de „peste păduri” și în poemul Transilvania, în care oamenii „Se lasă duși de-acele ape // De pe zare, cuprinși, se lasă luminați/ Și potoliți la marginea amurgului/ În libertate. Nu-i lumea decât/ Prag de sat lăsat să-l treci/ Cu cuviință /…/ Așteaptă vântul [harul Duhului Sfânt], pândă trează în Răscrucile/ Păstorești. Pământul potolit așteaptă/ Ivirea zorilor. /…/ Satele ies pe câmp și de pe câmp pogoară/ În univers și se scot astfel/ În zarea drumului. /…/ Lumina-i bună acum ca apa de izvor /…/ Ceru-i mereu aproape și ocrotitor // Și noaptea încărcată de foșnete de aripi /…/ se vede împăcată/ Pe coline zbaterea fluturelui în/ Cămăși de flacără. /…/ Cum calcă duhul așteptării/ Evlavios răsare crinul și-i-așteptat/ Cu-același blând murmur Luceafărul/ De ziuă al inimilor noastre” etc. E mai mult o icoană decât un tablou sau o descriere. Iar autorul simte să-i amintească, în acest poem, și pe poeții Transilvaniei, pomenindu-i nominal pe Coșbuc și pe Goga. Dar este reformulată aici viziunea eminesciană (din Sara pe deal, dar sugerată și în multe alte poeme, inclusiv în Scrisoarea I) în care satul e universalizat și universul rusticizat. Viziune fundamentată, cum am spus în trecut de multe ori, pe vechile Cazanii, recte pe retorica patristică.
În poemul Rohia (dedicat „lui Ioan Chira”[1]), este susținută aceeași exigență duhovnicească a neapăratei vederi a luminii necreate, care este singura împlinire a omului ca ființă spirituală. Dar poezia este și un elogiu al pădurii, ca echivalent al pustiei eremitice, și o laudă a asceților:
A omului este povestea, a celui atins
De râvna luminilor. Suntem câtă vreme
Oleiul curat sporește la rădăcinile candelei.
Așa ne-au deprins părinții profeți
Ce ne-au lăsat moșteniri nevăzutul. /…/
Moarte sunt toate drumurile
Ce nu sfârșesc în steaua pruncilor. /…/
Pe cărăruia ușoară, cântărețul [poetul] tânăr –
În brațe poartă crinul câmpiei,
Garoafe roșii roua le atinge
Cu buzele fierbinți /…/
Astfel sărbătorind în zorii pădurii
Pe cărăruia bună de pământ
Tânărul urcă demult așteptat
De taina tainelor. /…/
Nu-i terestră poveste pădurea. /…/
În miezul de nopți
Îi văzurăți [pe] copacii vechi și curați
În veșminte liturgice, înflorind /…/
Și-n zori sfioși retrași în trupul
Strâmt și sfânt al Focului [ceresc]. /…/
Astfel urcă tânărul cântăreț
În veșmintele sărbătorii, în chemare
Fierbinte. /…/
Să iubim, să iubim, să iertăm,
Să ne-ntoarcem. Căci el ne-a iubit
Și s-a dat spaimei muritorilor. /…/
După utrenia luminată,
Fiecare la poruncile zilnice,
Truda-i a tuturor și grijile-s semn
Că Patria-i sfântă povară. /…/
Nu vă-nspăimânte, iubiții mei frați
Nu vă fie cu supărare. Îngânând
De departe cu voi lumina lină cea
De seară. Laud pe Tatăl, Fiu și
Foc ceresc vărsat în fiecare casă
Și mult e minunat să-mpărtășim
Această veste bună,
Cu multă frică și cutremur blând
Să nu se stingă candela lumină.
Poetul a vizitat Mănăstirea Rohia în acea perioadă și va rămâne toată viața un fidel admirator al ei. Din 1959 începuse prigoana și majoritatea Monahilor fuseseră alungați de comuniști[2]. Dar s-au pus bazele prieteniei cu Preasfințitul Justinian Chira (Starețul Mănăstirii până în 1973, anul publicării volumului de care ne ocupăm – Mănăstire unde va deveni Monah și Fericitul Nicolae Steinhardt, în 1980), care a fost una din personalitățile ce au jucat un rol semnificativ în întoarcerea poetului la credință.
Din versurile de mai sus se înțelege că poetul sugerează o legătură între cel puțin una din vederile sale mistice și Mănăstirea Rohia. Reiese (dacă înțeleg bine) că ar fi petrecut noaptea (sau poate mai mult timp) în priveghere în pădurea dimprejur, înaintea unei Sărbători, și a primit (și) acolo darul vederii lui Dumnezeu. Însă nici saitul Mănăstirii și nici alte articole accesate online sau vreo personalitate dintre cei care l-au cunoscut pe Ioan Alexandru nu ne oferă vreo lămurire pe această temă. Doar poetul însuși, într-o scrisoarea către Starețul (pe atunci) Justinian Chira de la Rohia, spune ceva care ar putea avea o semnificație aparte, anume că acest loc îi „deșteaptă în suflet și în grai mereu o tresărire inexplicabilă. Poate și pentru că acolo am văzut Cerul prima oară la ceasul luceafărului de seară”[3]. Nu știu dacă doar se exprimă metaforic sau comunică ceva tainic prin aceste cuvinte. În scrisori nu putea vorbi clar, pentru că erau citite și de Securitate. Și mai numește Rohia „această lumină de pe Patmos” și „Taborul Transilvaniei”[4], iar „pădurea Rohiei, element de temei al ființei mele”[5]. Și iarăși, în altă epistolă încropește câteva versuri:
Acolo veacul nu-și arată pasul și veșnicia și-a zidit sălaș
Iubita mea Rohia este sfântă și cine-o poate oare preaiubi
Decât iubitul mire iubitorul ce în iubire mă învrednici
Răsare noaptea și răsare cerul
Și dincolo de cerul răsărit
Răsare mirele luminii
Cu trupul pe lumină răstignit
Și bate vânt din ceasul fără nume
Și suntem grei de necuprins[6]…
Scrisorile din care am citat aici sunt din vara și din toamna anului 1971.
Repet, fără mărturii mai clare, e dificil să ne pronunțăm cu toată certitudinea. Dar este posibil, desigur, ca prima experiență extatică să o fi avut în pădurea dimprejurul Mănăstirii Rohia.
[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Iustinian_Chira.
[2] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Mănăstirea_Rohia: „La 27 octombrie 1959, mănăstirea a primit un ordin prin care viețuitorii care nu împliniseră 25 de ani erau obligați să părăsească această vatră monahală. Cum aceste condiții nu erau îndeplinite, toți cei 30 de viețuitori au fost nevoiți să părăsească Mănăstirea Rohia, aici rămânând pentru o lună doar starețul Justinian Chira. În urma intervențiilor sale la Episcopia Vadului, Feleacului și Clujului au fost reprimiți doi dintre foștii călugări. În acei cinci ani de teroare ateistă (1959-1964), în mod oficial nu s-a mai permis primirea în mănăstiri a noi tineri călugări, iar întreaga viață mănăstirească a fost supravegheată cu multă atenție de organele de securitate ale statului. După 1964, când prigoana a fost îmblânzită, o parte din monahii izgoniți au fost reprimiți discret în mănăstiri. Totuși, începând din 1959, obștea Mănăstirii Rohia nu a numărat niciodată mai mult de șapte viețuitori, timp de 40 de ani. Din 1965, așezământul a început să se dezvolte foarte mult, din punct de vedere administrativ, chiar în acel an fiind construită Casa de stejar. Apoi, între anii 1969 și 1972 a fost ridicată Stăreția, în locul primei case monahale, iar în 1973 s-a deschis primul drum de acces la mănăstire. Pentru meritele sale la conducerea mănăstirii, în 1973, starețul Justinian Chira a fost hirotonit episcop vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului și Clujului, primind titlul Maramureșeanul. Datorită activității sale duhovnicești, culturale și administrative, mănăstirea a fost vizitată de numeroși credincioși din întreaga țară, dar și de mari oameni de cultură, precum Ioan Alexandru, pr. profesor Dumitru Stăniloaie, Geo Bogza, Nicolae Steinhardt și alții”.
[3] Ioan Alexandru, Justinian Chira, Scrisori, Ed. Lumea Credinței, București, 2021, p. 81.
[4] Idem, p. 76 și 151.
[5] Idem, p. 85.
[6] Idem, p. 75.