Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [31]
Luceafărul de seară îi amintește de Hristos: „Luceafăr/ Luminos sub straiul tău când/ Vântul dezvelește coasta/ În care părul țeapă te-a fost pătruns /…/ Viind la apusul soarelui,/ Văzând lumina cea de seară/ Lăudăm prezența Ta-ntreit/ În lina pace a candelei. /…/ Între Luceafărul de seară prinși/ Și învierea Dimineții/ Nu-i decât un răsărit în/ Zori. Luce doar Unul pe vecie”… (Imnul Luceafărului de seară).
Cosmosul întreg este o revelație naturală a lui Dumnezeu: „Cum aș cârti când ziua ta începe/ Cântând, când zorii te vestesc [pe Tine, Doamne]/ Atât de falnici și de puri. Când/ Calci cu turmele de rouă/ Păduri și văi și lanuri și/ Cetăți ca un izvor/ Să nu se stingă-n matca lor de dor,/ Când trece umbra/ Slavei tale pe subt icoana păsării./ Cum să nu se răscoale noaptea-n mine/ Văpaia adorării [Tale]! Cum aș putea dormi,/ Când stau de veghe/ Slăviții fluturi [Îngeri] // Murmurând pe mii de voci, culori fără de nume/ Și Mume fără de cuvânt [mame care ne nasc prin rugăciunile lor neauzite de noi], când/ Fructele din floare sar pe lume/ Nerăbdătoare de-a-ntâlni făptura mea/ -Nclinată după unghiul zidit de foc/ În poarta mea” (Imnul morților).
Iar moartea nu mai are putere de când Hristos, Viața lumii, a înviat din morți și a deschis Paradisul pentru tot sufletul curat și frumos ca un trandafir: „Nu-i nimeni mort când tu viață/ Te chemi și ne numești pe toți,/ Când trandafirul dus odată-n slavă/ Nu mai pogoară-n fulgerul cenușă./ Cel viu rămâne viu de-a pururi/ Și cei ce trec chiar stinși/ Ard în vecii. Viața slavă // Peste slavă, din zori în zori/ În veșnic răsărit”… Viitorul nu e al morții, ci al vieții veșnice, odată ce moartea va fi desființată la a doua Sa venire: „Golul mormintelor e viitorul; aceste/ Coșnițe de aur pline de taină/ Și de Imn”… (Imnul morților).
În concepția lui Ioan Alexandru, poezia este (trebuie să fie) „operă spirituală, care poartă mesaj spiritual, […] manifestarea Duhului, grăire a Duhului”, așa cum spunea într-o scrisoare[1]. Convingerea sa este că: „Poeții sunt ai limbii mai mult decât ai lor/ Suntem o turmă blândă sub Marele Păstor,/ Poeții – lemnul Crucii pe care sângerează/ De mii de ani Cuvântul la amiază” (România).
Însă în definiția de mai sus nu include și tagma poeților oficianți în alte scopuri, înglodați în țărâna pragmatismului sau închinători la soarele ideologic al zilei (oricare ar fi acesta). Căzi, zice Ioan Alexandru, iubirea dumnezeiască „n-o știe tânărul aprins de dor/ După iubită. Nici ea, fecioara/ N-o cunoaște [fecioara care așteaptă să aibă un iubit]./ Și nici poetul n-o mai știe [care nu-L caută pe Dumnezeu],/ Iubirea nu-i de teapa lui./ Demult poeții izgoniți au fost/ Din taina ei. Nu întreba/ La casa lor de vâlvă [de para focului dumnezeiesc],/ Ei au pierdut cheia harului” (Imnul iubirii).
Pentru a gusta adevărata iubire, „intră în mătcile grozave/ Din care nimeni n-a hălăudit[2],/ Ce curg etern, uitare pe uitare în veșnic pomenirea // Celui Sfânt, înconjurat de aripi miriade/ Ce-aduc slăvire, fără-a osteni, Celui ce-a fost/ Pustie muritoare, zdrobit pe deal de lemn,/ Celui ce cântă-n fiecare [suflet] și Celui fără ani ce va veni./ Abia atunci să știi că-i semn/ De dragoste; c-ai fost iubit/ Până la capăt./ C-ai ajuns în Patrie” (Imnul iubirii).
Însă cum a fost cu putință să apară un asemenea volum de poezie în 1973? Nu fără probleme! Chiar dacă nu au înțeles mare lucru din această poezie „mistică” (cuvântul echivala cu o acuzație foarte gravă la vremea aceea), securiștii s-au agitat:
«Într-o „notă de analiză“ din 15 decembrie 1973, în legătură cu dosarul de urmărire informativă (DUI) deschis pe numele „Aldea“, adică Ion Alexandru, sunt luate în discuție ecourile și efectele apariției volumului de poezie Imnele Bucuriei, la Editura „Cartea Românească“. Serviciile de Securitate sunt luate prin surprindere de critica favorabilă la adresa volumului și de aceea solicită o opinie informatorului „Artur“, care este „cu o bogată experiență în literatură“ și care, în ceea ce privește valoarea cărții „susține contrariul“, punând că volumul „cuprinde versuri de natură mistică și naționalistă“[3].
Neconvinsă de expertiza critică, Securitatea solicită (și) opinia unui informator „din afara obștei scriitoricești“, care este preot și profesor la Institutul Teologic Ortodox, care este „din legătura Serviciului 4“, cu nume de cod „V. Ganea“. Acesta apreciază că poeziile au „o pronunțată tentă mistico-religioasă“, că titlurile sunt deseori „inspirate din rugăciuni“ și că sunt „închinate lui dumnezeu“.
Mai departe, „nota de analiză“ reia un fragment dintr-o scrisoare aparținând călugărului ortodox Calinic Argatu“, adresată preotului Ștefan Liviu din localitatea Remetea Chioarului, județul Maramureș, interceptată de Serviciile de Securitate: „Volumul lui, datorită perseverenței și diplomației, a reușit să fie publicat și chiar apreciat. Cred că și tu îți dai seama ce este această carte pentru cei care-l slujesc pe Domnul. Cartea s-a epuizat rapid și cred că nu peste mult timp vom culege roadele unei munci obositoare, plină de hățișuri, de opreliști, dar încununată de laurii izbânzii“.
Mai departe, aflăm un amănunt de istorie literară, extrem de prețios. Informatorul „Artur“ semnalează faptul că printre scriitori se vorbește că apariția cărții Imnele Bucuriei s-ar datora „intervenției insistente a lui Zoe D. Bușulenga la Direcția Presei, sau alte foruri, care inițial respinsese volumul“. Mai spune „Artur“ că „respectiva (Zoe Dumitrescu-Bușulenga, n.n.) este în foarte bune relații cu Paul Miron din RFG, iar acesta l-a găzduit pe Aldea, timp de circa trei ani cât a stat în această țară“. Ca măsuri care să „îmbunătățească“ urmărirea „obiectivului“, se are în vedere „recrutarea ca informator a unei persoane din anturajul intim“, stimularea informatorilor „Dona Alba“ (care „să stabilească relații mai apropiate“) și „Apostol“ (din ierarhia bisericii ortodoxe“), cât și stimularea informatorului „Artur“ de a relua discuțiile cu Nicu Steinhardt, ca să afle ce influență are „Aldea“ în cadrul Mănăstirii Rohia. Mai mult, se solicită Inspectoratului Județului Ilfov „să dirijeze rețeaua către călugărul Calinic Argatu, prieten cu Aldea, pentru a obține informații cu privire la intențiile, planurile celui din urmă; cine sunt cei care l-au sprijinit pe obiectiv pentru a i se publica Imnele Bucuriei“. […]
„Șeful securității“ județului Maramureș, colonel Aurel Ardeleanu, cât și „șeful serviciului“, locotenent colonel Aurel Zetea, sintetizează într-un raport către „Ministerul de Interne/ Direcția I-a București“, din 27 februarie 1974 că „preotul Argatu Constantin“ (Calinic) i-a trimis lui Ștefan Liviu, preot din comuna Remetea Chioarului, din județul Maramureș o carte de versuri Imnele Bucuriei, publicată de Editura „Cartea Românească“ scrisă de Ion Alexandru. Mai departe, „sursele“, informatorii și personalul plătit „din sistem“ verifică circulația cărții Imnele Bucuriei în județul Maramureș și descoperă că „la librăriile din orașul Baia Mare, cât și din orașele Sighet și Vișeul de Sus am stabilit că în vara anului 1973 au primit fiecare librărie câte 2 exemplare din aceia (sic!) carte, dar au fost vândute imediat. În prezent nu se află cartea în nici o librărie din județ și nici la bibliotecile din oraș“. […]
„Informatorul“ mai consideră că, influențat de experiența din Occident, la întoarcere „manifestă, atât în comportare, cât și în producția sa literară o concepție mistică exaltată, frecventează biserici și mănăstiri, se află în relații foarte apropiate cu clerici și călugări, iar la un moment dat a intenționat chiar să se călugărească [s. m.], deși este căsătorit și are patru copii. […] Mai aflăm că „unele persoane din orașul Blaj promit și 1000 lei pentru a procura această carte“ (Imnele Bucuriei, n.n.). Dintr-o „notă“ din 13 noiembrie 1974, emisă de Ministerul de Interne, apreciată „strict secret“, aflăm că volumul Imnele Bucuriei, semnat de Ion Alexandru, a primit Premiul „Festivalului Literar Mihai Eminescu“ de la Iași.“»[4]…
Cred că sunt bune de cunoscut și aceste amănunte extraliterare.
Poetul însuși a făcut câteva mărturisiri legate de acest volum: „La Iași, Imnele Bucuriei au primit o prețioasă încununare, cum cred că știi; cea mai valoroasă carte de lirică patriotică din ultimii doi ani. La scurt timp după acest eveniment am avut parte de altul mai semnificativ: un ofițer [de Securitate] mi-a adus cartea de vizită a tovarășului Nicolae Ceaușescu acasă personal, ca mulțumire pentru Imnele Bucuriei, pe care i-o trimisesem cu simpla semnătură omagială mai demult”[5]
Mie aceste rânduri îmi confirmă că volumul a fost citit ca o carte de poezii patriotice, ceea ce am bănuit deja (undeva mai sus). Și cred că tocmai pe asta a mizat foarte mult și poetul, din partea autorităților comuniste (e greu de imaginat ce a înțeles Ceaușescu sau ce i-a plăcut din ea; sau poate a vrut să încurajeze ceea ce el a crezut a fi o viziune solară despre patria comunistă[6]). Caracterul mistic al majorității poemelor din acest volum nu a fost intuit, însă, de marea majoritate a cititorilor, deși mulți au citit-o și apreciat-o, desigur, dintre cei care s-au grăbit sau chiar s-au bătut să o cumpere, tocmai pentru confesiunea religioasă, care reprezenta o breșă în literatura acelei epoci istorice marcate de comunism. Însă adâncul de taină al versurilor a rămas nedestăinuit, inclusiv de către poet. Repet, eu nu am găsit până acum nicio mărturie în acest sens.
[1] Ioan Alexandru, Justinian Chira, Scrisori, Ed. Lumea Credinței, București, 2021, p. 63.
[2] Nu am găsit sensul acestui verb. Posibil să fie o greșeală de tipar. Nu cred că este „a hălăduit”, pentru că nu are sens în context. Mai degrabă cred că e un termen regional pe care nu îl cunosc.
[3] N-aș fi deloc surprinsă dacă „specialiștii” de la Facultățile de Filologie ar emite și azi exact aceeași opinie. Cei din Universitatea București cu certitudine.
[4] Adrian Alui Gheorghe, în studiul introductiv la Frate Calinic… Ioan Alexandru către Calinic Argeșeanul, Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2021, p. 26-29.
[5] Ioan Alexandru, Justinian Chira, Scrisori, op. cit., p. 112-113.
[6] Cât de distorsionată poate fi înțelegerea a ceea ce spunem sau scriem! Cu sau fără dorința de a oferi interpretări îndepărtate de sensul intenționat de autor, scrierile oricui pot fi foarte prost înțelese (sau de-a dreptul deviant, eronat), dacă cel care citește nu este luminat să înțeleagă adevăratele sentimente sau intenții ale autorului.