Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [32]
Așadar, începută în Vămile pustiei, schimbarea orientării literare a lui Ioan Alexandru devine radicală și ireversibilă odată cu Imnele Bucuriei, motivată fiind de o transfigurare duhovnicească sinceră și reală, nu de dorința de a se lua la întrecere cu cineva sau de a epata stilistic. Parcursul scriitoricesc al acestuia ia o cu totul altă direcție, fericită zic eu, pentru că dăruie literaturii noastre o voce lirică unică și inconfundabilă, care nu a căutat cu obstinație gloria literară, ci împlinirea unui destin, a unei meniri pe care el a considerat-o încredințată de Dumnezeu.
Poate că mulți sunt și vor fi tentați să îi reproșeze faptul că a scris poezie patriotică în epoca ceaușistă care favoriza această direcție, promovând elogierea în versuri și proză a istoriei naționale, numai pentru că Ceaușescu visa luciferic să se înscrie între marile și glorioasele nume ale istoriei României. Însă Ioan Alexandru nu a urmărit glorificarea literară. A știut să beneficieze, e adevărat, de această manevră a regimului comunist, pentru a-și urmări propriul scop.
Dacă ar fi căutat doar să profite de epocă, în sens egoist, pentru impunerea talentului său și pentru beneficii materiale, cu siguranță ar fi găsit căi mult mai lesne de afirmare, care să evite epuizarea îndelungată la care s-a supus. De asemenea, cu înzestrarea sa autentică și cultura sa, cunoscând foarte bine și pretențiile criticii literare românești, Alexandru ar fi știut să inoveze poetic de un nivel satisfăcător pentru exigențele avansat-moderniste ale vremii sale. El, însă, a optat mai degrabă pentru modele străvechi (Sfânta Scriptură și Pindar, mai cu seamă) sau clasice de prozodie, cu o sintaxă nu de puține ori dificilă și, în unele situații, indescifrabilă pentru un cititor necărturar (o opțiune care îl aduce iarăși, întrucâtva, în vecinătatea lui Nichita Stănescu). În contradicție cu poezia patriotică mediocră și facilă care servea comandamentele epocii și tezele „conducătorului iubit” al țării, care era mai mult o transcriere de lozinci în versuri și nu miza pe metaforizarea grea sau pe încifrarea de tip orfic, scopul său fiind inteligibilitatea și adeziunea rapidă la mesaj a publicului larg.
Despre crezul poetului care cred că este bine să îl lăsăm pe el însuși să ne vorbească – o să citez consistent, dar cred că este necesar să se audă însuși glasul autorului, mai degrabă decât să rezum eu acest crez, care poate fi și astăzi foarte actual:
„Numai așa pot fi poet adevărat, redeșteptând străvechile curățenii și asceze și lumini în iubire ale părinților noștri”[1].
„Altă râvnă nu mă frământă decât ca, trudind, să împlinesc prin mila Domnului cânturi și rânduri care să-i ajute pe oameni să se mântuiască”[2].
„Există mai multe căi de a trăi în Domnul cu conștiința împăcată. […] Numai în greu, în cinste și adevăr putem fi frați, nu în estetisme, nu în slavă deșartă, ci în nebunia crucii fiecare pe dealul său [al Golgotei sale]. […] Noi, intelectualii, adică cei care nu producem efectiv, nu scăpăm de osândă dacă munca noastră nu-i în spiritul și întru luminarea și păstrarea credinței și curăției poporului”[3].
„Marii noștri ctitori și sfinți ai acestui pământ încă n-au fost nemuriți în cuvânt îndeajuns. Sfânta Teodora de la Sihla, a cărei sihăstrie am văzut-o, este un nume necunoscut neamului nostru, ca și Sf. Ioan Valahul și sfinții transilvani. Ne minunăm de alții mai degrabă decât de slăviții noștri înaintași și asta nu-i bine. Tinerii de la noi nu-i cunosc pe slăviții înaintași, părinți și mărturisitori”[4].
„Am o mare datorie față de această Patrie, căreia trebuie să-i las o lucrare întreagă și vrednică”[5].
„Noi nu avem suficiente cărți de valoare scrise despre sufletul acestui popor. Din Maramureș n-a apărut încă, în afara geniului popular unic în lume, un mare poet care să-i arate sufletul. […] Poporul trebuie ridicat la cultura spirituală, să devină creator; aici avem de lucrat. El nu trebuie scos din matca lui, ci aprofundat în ea prin cultură adâncă. Fiii țăranilor trebuie să devină doctori în științe ca să poată fi la înălțimea strămoșilor lor creatori, să fie oameni ai faptei, arhierei și poeți și ingineri sau medici, lucrători pe locul lor din zori în noapte, oameni ai credinței și ai adevărului, drepți și cinstiți, mântuiți de facla nemuririi”[6].
„Poeții noștri i-au spus poporului român foarte puțin bucuria și sănătatea lui morală și spirituală cum au spus alți poeți mari popoarelor lor. Noi am tot vrut mereu să facem ceva să dinamizăm, să schimbăm, să ne înviem după chipul altora […]. O poezie a păcii, a sărbătorilor, ca și a privegherii, a trăirii misterului Întrupării și Învierii în sânul acestui popor s-a alcătuit mai rar. […] În Ardeal poeții au trebuit să lupte pentru revendicări sociale. Goga și Coșbuc au fost mari luptători și premergători în acest sens. Apoi a venit Blaga, care a trebuit să acopere o dimensiune mitică precreștină nespusă îndeajuns în cuvânt la noi, dar cele două milenii de pace duhovnicească ale Transilvaniei, cele două mii de ani de biruinți asupra neantului popoarelor barbare și suferințelor, milioanele de biruitori tainici care au tras sângele acestui popor până în venele noastre astăzi cu chipul lui Hristos în el, ei, oamenii păcii și ai bucuriei [spirituale], anonimii sfinți, ei, care au murit în pace cu Hristosul bucuriei lor, care au viețuit fericiți [fiind creștini ortodocși], ei n-au ajuns la cuvânt la noi. Pe ei i-am ignorat cel mai mult, și asta nu se cuvine. Poporul român are astăzi nevoie de mesajul lor, de maturitatea lor duhovnicească poate mai mult decât oricând și socot, iubit frate, că aici e de lucrat îndelung. Nu fals entuziasm, nu patriotism steril, ci bucuria izbăvirii, bucuria vieții de veci care a avut slujitori și în acest popor, poate mai mulți și mai curați decât în alte părți.
Lumea e astăzi plină de disperați, de oameni problematici, de răzvrătiți de tot felul care își strigă neantul lor pe toate căile. Ei nu vor să primească mesajul păcii, al bucuriei Învierii și rodniciei în vederea vieții de veci. Suferința lui Hristos e ignorată și în locul ei se pun alții cu egoismul lor neputincios […].
Dar duhul blând, împăcat al bucuriei și iubirii veșnice atât de adânc viețuit de poporul nostru are și el dreptul la cuvânt și mai ales el n-a fost rostit și luminat îndeajuns. Nu avem o poezie a seninătății desăvârșite așa cum au alte neamuri, nu avem o muzică a eliberării omului din robia morții, triumful asupra morții încă nu l-am sărbătorit cum se cuvine în actele noastre, în scrisul nostru. Bucuria, pacea, seninătatea sunt mai molipsitoare decât dramatismul și tragicul. Bucuria Învierii a fost arvuna care a făcut din oameni de rând pescari și vameși, martiri apostoli și înțelepți peste veacuri”[7].
„După mine trebuie să rămână drumul deschis pentru alți poeți care să cucerească și să stăpânească moștenirea părinților noștri. Stăpânirea Transilvaniei deplină se face prin fapte care înseamnă cărți nemuritoare, zidiri la fel, biserici, case, spitale, școli, viață spirituală și materială ca să propășim în toate. Consolidarea lăuntrică a Patriei noastre este astăzi grija noastră cea de toate zilele, a fiecăruia dintre noi”[8].
Am început lucrul la Imnele Moldovei. Nimeni n-a scris despre această sfântă țară a moșilor noștri până acum în spiritul neamului nostru ortodox. […] Ortodoxia este cel mai mare dar al poporului român”[9].
„Avem o țară binecuvântată pe care nu ne-o cunoaștem îndeajuns, nu ne-o ridicăm în cuvânt inspirat care să ajungă la inima oamenilor. Toți cei care lucrăm în via cuvântului suntem datori să vorbim despre sfinții trecutului nostru, despre ctitoriile lor, despre sora natură care ne hrănește și ne umple de bucurie cu frumusețea ei nepieritoare…”[10]. Iar „binecuvântarea dată [de Dumnezeu] la începutul lumii naturii, noi nu o putem pătrunde decât fiind receptivi la Harul cel Nou primit prin Botez revărsat peste noi. […] Poezia este locul creației mele, dacă Dumnezeu nu m-a învrednicit să preoțesc nemijlocit”[11].
„Căci, frate drag, cu durere am aflat zilele acestea cum ne ponegresc unii străini din vecinii noștri pe noi, românii din Transilvania, negându-ne vatra părinților în ciuda tuturor evidențelor istorice. Avem datoria sfântă de a dovedi prin fapta credinței creatoare că suntem acasă aici de când sunt veacurile”[12].
„Am început lucrul la Imnele Țării Românești și începutul e acolo, în munți. Poeții noștri până acum n-au avut timp să aprofundeze îndeajuns Istoria neamului nostru în ce are ea nepieritor. Este datorie pentru mine să o fac câte zile am pe pământul acesta zbuciumat și sfânt românesc”[13].
„…Imnele Transilvaniei este întâia casă din Transilvania ridicată de un poet român nu pentru a locui [el] în ea, ci Cuvântul, Mirele cel Sfânt, Cântecul, Verbul Hristos. […] Țara noastră are nevoie de tot ce este curat și frumos, ridicat întru edificarea spirituală a neamului”[14].
Am oferit, așadar, aceste lungi citate pentru că mi s-a părut nepotrivit să răs-tălmăcesc cuvintele poetului, crezul lui atât de clar înfățișat. Din această credință s-au născut, deci, volume de versuri precum: Imnele Transilvaniei (1876), Imnele Moldovei (1980), Imnele Țării Românești (1981), Imnele Iubirii (1983), Imnele Putnei (1985), Imnele Maramureșului (1988) etc. (A publicat, din când în când, și antologii din opera sa). Înseși titlurile noilor volume confirmă pe deplin programul poetic afirmat în fragmentele citate mai sus. Adânca sensibilitate lirică a lui Ioan Alexandru a fost îndreptată spre lauda Creatorului lumii, a creației Sale și a neamului românesc ortodox, cu provinciile istorice în care a viețuit creștinește în ultimele două milenii. Teme și subiecte care nu și-au găsit autorul care să le dedice volume întregi de poezie, în limba română, așa după cum remarca nemulțumit Ioan Alexandru, motiv pentru care și-a asumat această datorie, după cum a considerat-o el. Cred că ar fi fost foarte fericit dacă ar fi cunoscut opera poetică a Sfântului Ilie Văzătorul de Dumnezeu și mai ales dacă ar fi făcut cunoștință cu el însuși. Însă cred, de asemenea, că atunci când Dumnezeu nu lasă două personalități contemporane să se întâlnească și să se cunoască (condițiile istorice ale României comuniste au făcut cu putință această situație), este pentru ca lumina lucrării lor spirituale să fie și mai intensă, cu atât mai mult cu cât fiecare a trudit singur și neîncurajat de altcineva, de un seamăn în cele ale harului creator. La fel cred că El nu a lăsat lumina abisală a operei lui Eminescu să iasă la iveală prin critica literară (cu excepția unor mici firide) tocmai pentru ca să nu se spună că miezul spiritual tradițional al liricii marilor poeți care i-au urmat se datorează influenței lui copleșitoare și nu fundamentului ortodox al acestui neam…
Ar trebui, continuând parcursul exegetic de până acum, să discutăm mai departe despre Imnele Transilvaniei, volumul de versuri următor. Însă ceva mă îndeamnă să amân această analiză, pentru a vorbi mai întâi despre Imnele Iubirii, volum la care poetul a început să lucreze imediat după Imnele Bucuriei, dar pe care l-a desăvârșit pe parcursul mai multor ani de creație și, în consecință, l-a publicat mai târziu, și care mi se pare mai învecinat spiritual de Imnele Bucuriei.
Mai mult, conform mărturiei înseși a poetului, la începutul lunii noiembrie 1973, „am început truda la o nouă carte de Imne care se vor chema Imnele Iubirii, o carte ca Imnele Bucuriei, încă o cărămidă așezată în catedrala duhovnicească a Transilvaniei”[15]. Dar, un an mai târziu, spre finele lui noiembrie 1974, scria că: „am depus zilele trecute la editură noua carte de Imne care se chemau Imnele Iubirii, dar iubirea aceasta s-a dovedit în textele cele mai dense că provine spre Hristos prin Transilvania, așa că această carte de trei sute treizeci și trei de pagini cuprinzând două sute cinci Imne se va chema prin mila Domnului Imnele Transilvaniei [apărută în ’76] […] mai ales că are atât de puține cărți pe măsura jertfei ei, crucificării ei de-a lungul istoriei”[16]. Însă poetul nu a renunțat nici la proiectul inițial, intitulat Imnele Iubirii, dovadă că, la începutul lunii noiembrie 1979, vestea despre „noua carte la care lucrez, Imnele Iubirii”[17], care, de fapt, era un proiect mai vechi.
Nu mai regăsim aici poeme care să descrie (sub umbrela metaforei, dar totuși elocvent) experiența vederii lui Dumnezeu în lumina necreată, dar descoperim, în schimb, poezii inspirate de credința sa întemeiată și întărită foarte mult de această experiență dumnezeiască. Pentru că fără această experiență duhovnicească nu s-ar fi născut focul râvnei pentru credință, până la moarte, a lui Ioan Alexandru, în mijlocul atâtor motive de disperare și decepție. Și aceste poezii, din Imnele Iubirii, ne vorbesc despre așezarea interioară a autorului și despre credința inimii sale. Și cred că ar fi bine să le discutăm pe acestea mai înainte de a parcurge istoria poetică a românilor – ca pe o temelie a acesteia –, așa cum a gândit-o Ioan Alexandru.
[1] Ioan Alexandru, Justinian Chira, Scrisori, op. cit., p. 53.
[2] Idem, p. 90.
[3] Idem, p. 99-100.
[4] Idem, p. 108-109.
[5] Idem, p. 118.
[6] Idem, p. 124.
[7] Idem, p. 126-127.
[8] Idem, p. 133.
[9] Idem, p. 136-137.
[10] Idem, p. 140.
[11] Idem, p. 97.
[12] Idem, p. 142.
[13] Idem, p. 150-151.
[14] Idem, p. 152-153.
[15] Idem, p. 105.
[16] Idem, p. 114.
[17] Idem, p. 153.