Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [33]
Poetul a publicat mai întâi Imnele Transilvaniei, ale Moldovei și ale Țării Românești și apoi Imnele Iubirii, ca parte a strategiei sale de a-și ascunde întrucâtva imnele religioase de ochii intoleranți. După trei volume în care temele păreau eminamente istorice și patriotice, publicarea acestuia avea să fie mai puțin suspectă. Autorul s-a temut să-l publice imediat după Imnele Bucuriei (pe care, cum am spus, l-a publicat mai întâi într-un tiraj mic, apoi a reluat mai mult de jumătate din imne într-o antologie apărută într-un tiraj mai mare), ca nu cumva să devină subiectul interdicției, iar el un personaj neagreat sau chiar nepublicabil. Mai mult, primele poeme din Imnele Iubirii sunt tot despre patrie. Însă aceste subterfugii la care a apelat Alexandru sunt fără substanță pentru un ochi atent.
În realitate, temele duhovnicești sunt esențiale în toate poemele și mai cu seamă în volumul despre care ne-am propus să vorbim mai departe, în care majoritatea imnelor nici măcar nu mai sunt împletite cu subiecte istorice. Desigur, așa cum am arătat, istoria nu a fost o temă abordată din cauza comuniștilor, ci a reprezentat opțiunea veritabilă a poetului, dar el s-a prevalat de comandamentele regimului în artă și literatură pentru a-și exprima nu doar patriotismul sincer, ci și credința adâncă în Dumnezeu, pe cea din urmă având nevoie să o mascheze, totuși, pe cât posibil.
Pregătind Imnele Iubirii de-a lungul mai multor ani, autorul a organizat materia acestui volum ordonând cumva poemele pe teme, după cum urmează: patria și neamul românesc, ilustrări sau pilde din Biblie, arte poetice, Sfinții, Infernul etc. etc. Există însă o supra-temă a tuturor poeziilor: învățătura creștin-ortodoxă și trăirile mistic-filocalice. De aceea am spus că mai degrabă acest volum este o continuare a Imnelor Bucuriei.
În Imnele Bucuriei, am văzut că Ioan Alexandru s-a referit nu doar la experiența vederii lui Dumnezeu, ci și la modul în care a ajuns la aceasta, respectiv la asceza sa, deși nu s-a exprimat foarte clar, pomenind în versuri despre privegheri și nopți de veghe, retras în păduri și pe coline sau recules în recluziunea sa. Acum, în Imnele Iubirii[1], adaugă alte amănunte și chiar face o precizare esențială în legătură cu regimul său creator, în două poeme introduse succesiv în volum și care poartă, ambele, titlul Ars poetica.
În primul dintre ele afirmă implicit că îmbisericirea lui, trăirea lui ca om al credinței este temelia poeziei, a creației sale, arătând și locul său în Biserică, smerit: „Lângă ușă în prag pe ultimul loc în sanctuar/ Locul tău de un deceniu și jumătate/ Foarte departe de slava din sfântul altar/ Dar și departe de pustietate” – de pustietatea lumii, înțeleasă aici cu sens negativ (se joacă și el poetic cu polisemia cuvintelor, ca și Eminescu și mulți alții). Dar Sfânta Liturghie și Sfintele Slujbe ale Bisericii sunt fundamentul vieții sale: „Și când ieși afară de-acolo mereu[,]/ De ce împăcare [de câtă pace] făptura ta-i cuprinsă[!]/ [Ori]Cât va fi drumul Căpățânii [Golgota] de greu/ Bezna inimii de iubire e-nvinsă[.] // Vei călca peste scorpii și peste mormânt/ Peste vipere vei păși[,] peste moarte [cf. Lc. 10, 19]/ De iubirea Logosului sfânt/ Nu ne poate nimenea desparte”. Poemul nu face nicio referire propriu-zisă la arta poeziei, dar titlul ales ne comunică faptul că autorul a făcut din viața sa liturgică un program poetic. Pacea și puterea pe care i le dăruie Sfintele Slujbe și Sfintele Taine (când „pâinea și vinul se frâng în popor”) se transformă, în el însuși, în seva poeziei sale.
Al doilea poem intitulat Ars poetica (consecutiv) adaugă, la ritmul liturgic al vieții poetului, și neîncetatele exerciții ascetice (care presupun efort deopotrivă fizic și spiritual, cu trupul și cu sufletul):
Nu pot rosti niciun cuvânt curat
Netrecut prin lacrimile toate
Cred că sunt cel mai neajutorat
Și mai sărac din câte-au fost create
Iar până la ele să ajung
Ce sbatere și frângere de sine
Stele și isvoare toate plâng
Până plânge sufletul din mine
„Nu pot rosti niciun cuvânt curat/ Netrecut prin lacrimile toate”: nu poate vorbi și nu poate scrie poezie fără pocăință, fără a plânge „lacrimile toate”, fără a se mărturisi lui Dumnezeu și a cere iertare cu multe lacrimi. Adăugând la pocăință și smerenia adâncă, prihănirea de sine, considerându-se cel mai nevrednic dintre oameni și dintre toate creaturile: „Cred că sunt cel mai neajutorat/ Și mai sărac din câte-au fost create”.
Iar ca să ajungă să vorbească în versuri despre „câte-au fost create”, e nevoie de multă „sbatere și frângere de sine”, de mult zbucium sufletesc în pocăință și de multă luptă cu propriile patimi și înfrângere a lor prin smerenie și asceză, care sunt foarte grele. Pentru că ne este greu să ne învingem pe noi înșine și să ne considerăm făpturi nedemne de niciun bine, ca unii care nu am păzit poruncile lui Dumnezeu și nu Îl ascultăm pe El în cele ce facem. Atât de greu, încât „Stele și isvoare toate plâng/ Până plânge sufletul din mine”: mai degrabă plâng izvoarele și își arată stelele lumina lor tremurător-înlăcrimată decât sufletele noastre raționale să își învingă orgoliul și să își vadă păcatele și să plângă înaintea lui Dumnezeu. Universul neînsuflețit plânge, dar omul rațional e de piatră, din care cu greu ies laacrimi.
Dar fără această pocăință și smerire dureroase și deosebit de dificile, „nu pot rosti niciun cuvânt curat”, niciun cuvânt adevărat. Și îl vedem, iată, pe Ioan Alexandru legând poezia de primirea iertării și a harului prin pocăința creștină, așa cum este ea predată ortodox-filocalic (și așa cum nu se întâlnește la nicio altă confesiune numită „creștină”). Filocaliile Sfântului Dumitru Stăniloae rodesc…
Smerindu-se, pocăindu-se și având o viață liturgică regulată, mărturisește autorul, numai astfel poate fi poet: „Cuvântul este sacrament [Sfinte Taine] și hrană/ Nu poate fi poetul decât slujitor/ Profet și preot fără de prihană/ Logosului [care este] foc mistuitor” (Poetul). Concepția autorului despre poezie este una foarte înaltă, el considerând că aceasta nu poate fi decât inspirată de Dumnezeu, de Însuși Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu, care este din veșnicie „foc mistuitor” [cf. Deut. 4, 24; Evr. 12, 29] și care „devenit-a carne” în istorie [cf. Vulgata: „Verbum caro factum est”, In. 1, 14] și Se dăruie oamenilor ca „sacrament și hrană”, ca Sfinte Taine. Iar poetul are conștiința că trebuie să se curățească pe sine lăuntric, prin pocăință multă și adâncă, pentru ca să primească aceste mari daruri de la Dumnezeu, ca să fie, în poezie, slujitor, profet și preot al Lui.
„Frângerea de sine” sau „stingerea de sine” este, de fapt, un laitmotiv al întregului volum. Sau, cum spune într-un poem: „lumina stingerii de sine” (în poemul Iosif cel frumos: „Pierde se pot multe pe pământ/ Mai ales ce nu ne aparține/ Și din moarte vom ieși curând/ Pe lumina stingerii de sine”). Lumina pe care o naște în noi negarea de sine. Autonimicirea prin pocăință, paradoxal, nu ne distruge, ci ne duce la vederea lui Dumnezeu în lumina Sa necreată („Neantul negru scapără de spectre”, cum spune Sfântul Ilie Văzătorul de Dumnezeu într-un poem al său, Noua făptură).
Poezia nu e, deci, un capriciu sau o joacă sau un mod de a se afirma pe sine, pentru Alexandru, ci o menire, un dar al lui Dumnezeu, ea purtând mesajul Lui și învățătura Lui către oameni.
Moartea și Învierea lui Hristos au însemnat și înseamnă învingerea morții și întoarcerea la lumină neînserată și fericire negrăită a întregului univers. Așadar, întreaga sursă a oricărui imn, a oricărei imnificări, aici se află, în moartea Lui din iubire pentru oameni și Învierea Lui pentru a ne învia pe noi întru eternitate: „Are putere de ispășire/ Jertfa Laudei din iubire/ Psaltirion cu zece strune [cf. Ps. 32, 2]/ Ranele din coastă și din mâne („Jertfa Laudei” reprezintă o exprimare liturgică, care oferă și titlul poemului din care citez acum). Pentru că jertfa Lui de pe Cruce a fost cea mai sfântă laudă adusă lui Dumnezeu.
Iar ceea ce spune Ioan Alexandru mai departe este zguduitor, dacă cititorul ia aminte și conștientizează cu adevărat realitatea acestor afirmații:
N-a mai rămas în suflete durere
Să nu fie străpunsă de-nviere
Oricât moartea mai stăpânește încă
Învierea-n noi e mai adâncă
Oricâte bocete se mai frământă
Se-aud în veci cântările de nuntă
Nu poate fi în cosmos tânguire
Să nu fie-nghițită de iubire
Pentru oamenii care trăiesc în Dumnezeu și Îi slujesc Lui cu toată ființa, Învierea lui Hristos copleșește orice grozăvie a acestei lumi. Pentru că ei au pururea în față darul vieții veșnice și al fericirii nesfârșite pe care îl aduc cu sine omenirii moartea și Învierea Lui. Ceea ce nimeni și nimic altceva nu poate face. Încât poetul recunoscător strigă la finalul poemului: „Să lunece pământul printre stele/ Uns de aloia lacrimilor mele”, de lacrimile lui de bucurie și mulțumire pentru Dumnezeu Cuvântul, Lauda noastră care S-a jertfit pentru noi, pentru a ne minimaliza nouă suferințele, înghițindu-le iubirea Lui în suferința Lui.
[1] Folosesc ediția: Ioan Alexandru, Imnele Iubirii, Ed. Cartea Românească, București, 1983. Volumul este dedicat „Ulvinei și copiilor mei: Ștefan, Maria, Ioachim, Rut-Elena, Ioan Constantin”. Și are ca motto un fragment de la In. 15, 9, reprodus în greacă (scris de mână): „Rămâneți în iubirea Mea”.