Mângâiere [17]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Mângâiere
(roman)
*
Cine ești tu, cel care nu ești acceptat de nimeni? Când oamenii nu vor să vorbească decât despre anumite lucruri, de conjunctură, și nu ai cui să spui o multitudine de lucruri despre tine, cine ești tu pentru ei? Ești un mare necunoscut, iar ei niște mari anonimi! Anonimitatea e mare plagă a lumii noastre, pentru că întotdeauna călătorești lângă fețe noi, dar necunoscute, lângă dureri de tot felul, dar neexprimate, lângă experiențe pe care nu le vei cunoaște niciodată. Și cei din fața ta, din jurul tău, de peste tot, îți rămân străini, iar tu ești străinul de lângă ei. Doar dacă vorbim, doar dacă începem să vorbim, să scriem despre noi, să țipăm despre noi, ceilalți află că noi suntem vii, că avem lucruri de spus, că le spunem într-un anume fel, pentru că avem un suflet care gândește și simte și acționează mereu. Miruna m-a sunat și a vrut să vorbim de la inimă la inimă. Pentru a ne odihni reciproc. Iar cum eu o prefer întotdeauna, pentru că mintea ei e plină de inimă, de atenție, de sensibilitate, am chemat-o să vină și ne-am pus la masa de nuc la un ceai de vară[1]. În ciuda căldurii de peste 30 de grade și a stânjenelii la ochi adusă de ceva răceală. Pentru că am scris cu geamul deschis, cu ușile deschise, sub adiere continuă și așa m-a afectat puțin, dar fără durere de cap. Căci durerea de cap e pentru duo, din extract de plante, pe când răceala simplă e bună pentru scris, pentru că îți aduce o fierbințeală plăcută în creier. Una proprie creației, dar și discuției largi, confesive, care merge departe în inima omului.
– Am lucrat împlinitor zilele acestea, pentru că am tradus cu multă bucurie din Sfântul Pavlos…pe lângă alte scrieri. Căci scrisul zilnic, scrisul ca respirație zilnică e cel care te împlinește.
– Am văzut ce ați publicat online și mă bucur mult, Părinte Dorin, pentru ceea ce faceți! Nu faceți numai pentru azi, ci, mai ales, pentru mâine, pentru Biserica de aici și de pretutindeni. Pentru că hrana duhovnicească e un bine pentru orice secol. Eu, cu Școala, pierd o mare parte din timpul meu, dar îl dărui elevilor mei. Îmi pare rău că nu mai pot lucra, că nu mai pot scrie, că nu mai mă pot ruga profund în timpul Școlii, dar pauzele, sfârșiturile de săptămână, vacanțele sunt respirația mea bună, respirația în ritmul meu…Pentru că Școala îmi impune un ritm străin, o grabă care nu îmi place, care nu mi-e caracteristică, dar odihna mea e cu Dumnezeul nostru, cu pacea noastră, cu rânduielile noastre liturgice…
– …și ele ne fac bine!…Binele nostru e dumnezeiesc, el depășește înțelegerea multora, pentru că nu simt pacea din noi înșine. Pacea lui Dumnezeu e marea noastră odihnă. Și mă bucur că dumneavoastră, Doamnă Miruna, alături de Doamna Preoteasă Gianina și de ceilalți din jurul meu, vă bucurați de pacea lui Dumnezeu, vă bucurați mult de iertarea Lui, de cunoașterea Lui…Da, nu aveți și nu avem timp și nici putere pe cât ne-am dori, pentru ca să scriem, pentru ca să ne rugăm, pentru ca să facem cele bune! Toți am vrea să facem mai mult! Dar, când privim lucrurile cu atenție, vedem că avem lucrul esențial: relația vie cu Dumnezeu. Și de aici, de la viața cu El, începe totul și avem totul și ne bucurăm de pacea și de mila Sa.
– Copiii ăștia ar trebui să simtă mila lui Dumnezeu!…Mă gândesc adesea la ce să fac pentru ei. Mă rog lângă ei, mă rog pentru ei, încerc să îmi pun sufletul pe tavă la ore și în afară, la întâlnirile speciale…
– Da, asta faceți și faceți lucruri fundamentale pentru ei! Însă, în același timp, nu ne putem lupta cu vitalitatea din ei. Ei, adolescenții, sunt niște munți de energie. Au prea multă putere, prea multă energie, prea multă sănătate și nu știu ce să facă cu acest prea mult. Chiar dacă îi canalizăm spre lucruri bune, prea multul lor e periculos și, în același timp, mântuitor. Și e periculos, pentru că ei cred că pot să facă tot ceea ce își pun în minte. Dar excesele duc întotdeauna la vederea de sine, la poarta aceasta spre pocăință. Căci unii știu că ajung la fundul sacului, că decad, dar tot nu se pocăiesc. Pentru că vederea de sine nu e pocăința cea vie, ci ea naște pocăința, dacă omul înțelege că adâncul unde a căzut trebuie umplut de mila lui Dumnezeu. Vederea de sine te face nebun sau Sfânt. Tocmai de aceea mulți clachează, rămân în iadul lor, pentru că nu vor să țipe către Dumnezeu. Știu unde sunt, știu ce-au ajuns, dar nu cer ajutorul Lui. Și până nu ceri ajutorul Său, nu ajungi să te pocăiești, pentru că pocăința e darul Lui.
– Văd că lucrați la un tablou cu multe chipuri…
– Da, la un tablou cu multe tristeți…dar poate vor ieși la suprafață și zâmbetele…seninătatea? Căci ați văzut că zâmbetul normal, din inimă, e tot mai rar, dar ciulini găsești peste tot. Găsești fețe acre, pizmașe, rele, dar și din alea fără tușe, incolore…Și, pe lângă bucuria picturii, avem tot mai mult bucuria plantelor. Lămâiul a început să rodească, din citricele acrișoare am mâncat deja, iar săptămâna asta, la cererea mea, a cumpărat un dafin care e plin de viață. Și am simțit pentru prima oară și fructul crud, incipient, al lămâii, dar și gustul frunzei verzi de dafin, care poate fi pusă și la salată, după cum dorești, amestecată cu multe altele. Și trăiesc, experimentez, citesc, mă rog, slujesc, pentru că mă bucur, Miruna mea! Mă bucur de toate aceste daruri ale lui Dumnezeu din viața noastră…
– Și eu mă bucur de ele, Părintele meu! Și consider că e o mare binecuvântare faptul că putem vorbi, că ne-am putut întâlni, că Dumnezeu ne-a unit pe unul cu altul întru dragostea Lui, căci singurătatea lumii e înnebunitoare. Nu mai vrem să vorbim unii cu alții! Nu mai vrem să coborâm în noi înșine! Nu mai vrem și gata! Și nu mai vrem pentru că nu ne pasă…Nu ne pasă decât de noi, de ce avem, și gata!…
– Dacă mi-ar fi spus cineva că o să ajungem în situația asta, mi s-ar fi părut o utopie. Dar distanțarea unora de alții e demonică. E o realitate arhiprezentă, ne macină pe toți, dar numai unii o admit sau vor să scape de ea. Pentru că, dacă ar fi altfel, toți am vrea să scăpăm de ea și ne-am întâlni cu frenezie unul cu altul. Dar, se pare, că suntem ahtiați de confort, de confortul nostru și considerăm că el e tot ceea ce ne trebuie. Căderea noastră în materialitate e năucitoare. Poate că o periclitare drastică a confortului și a statutului nostru ne va întoarce la realitate, la nevoia de ceilalți.
Spre exemplu, înainte de primirea libertății, Nunțile se făceau acasă la țară. Aveai porcii tăi, păsările, vinul, țuica, legumele, împrumutai un cort, după numărul invitaților, angajai doi bucătari și, cu ajutorul familiei, al rudelor, al prietenilor, al vecinilor, făceai toate pentru masă. Aveai mizilic, apoi ciorbă, apoi friptură și terminai cu prăjituri, iar pe la 4 dimineața se striga darul, când fiecare dădea mirilor banii pentru Nuntă. Lăutarii erau dinamismul mesenilor, pentru că le cântau zi și noapte. Însă, așa cum era lumea aia, săracă și minimalizată, stăteau toți într-un cort și mâncau la aceeași masă. Se ajutau unii pe alții, vorbeau, mâncau împreună. Acum, însă, Nunțile se fac la restaurant, plătești tot sau aproape tot, și te duci la Nunta ta ca la un străin. Pleci din satul tău la oraș pentru Nuntă, căci acum nu mai ai cu cine să faci treabă. Și închiderea în case omoară comuniunea! Comuniune care devine tot mai firavă și la Biserică. Pentru că oamenii încep să gândească tot mai mult individualist și nu comunional.
– Paradoxal, în lumea onlineului și a granițelor deschise, când toate sunt cu putință, comuniunea e pe moarte. Pentru că nu dialogăm în mod real, ci doar interesat. Se fac afaceri în online, se pierde timpul, dar se comunică puțin în mod real. Căci nu ne mai interesează să ne întâlnim, ci să ne distanțăm unii de alții.
– Însă onlineul, Scumpa mea Miruna, e hârtia de turnesol a vieții noastre! Dacă nu aș fi creat online în mod zilnic, n-aș fi aflat cât de mult urăște lumea excelența, marea creație și, mai ales, munca și dăruirea continue. Pentru că nu am câștigat prieteni și nici admiratori ai muncii mele, ci doar oameni invidioși și reticenți în jurul meu, iar inelul de gheață din jurul meu se tot înalță. Și se tot înalță, pentru că oamenii se luptă cu Dumnezeu prin persoana mea. Mă consideră pe mine „dușmanul” lor, tocmai pe mine, singurul lor prieten. Căci cine se mai muncește zi de zi ca să scrie și să le dăruie cărți? Acum toți fac afaceri, înțelegeri, căpușează Statul, fură de pe unde pot, pentru ca să se îmbogățească. A te nevoi pentru toți, pentru binele tuturor, e „o utopie”. Dar tot „utopie” a devenit și viața Bisericii și comuniunea și sfințenia, pentru că toate acestea par doar „vorbe” și nu sunt. Iar pacea lui Dumnezeu din noi înșine, pacea pe care o aduce Dumnezeu în noi, pecetluiește râvna noastră, faptul că noi avem dreptate, iar ei greșesc. Pentru că atunci când muncești pentru toți, muncești, de fapt, și pentru tine. Căci dacă te umpli de pacea Lui în munca pentru toți, atunci împlinirea ta e și împlinirea lor, pentru că le dărui cărți pline de pacea Lui.
– Am remarcat ceaiul bun!…
– E de hibiscus, de floare roșie. Și vă place, pentru că nu îl îndulciți, așa cum îl beau și eu, cum am ajuns să îl beau…Că înainte mâncam zahăr și dulciuri de tot felul, dar acum nici dacă mai vreau nu mai pot. Fiecare vârstă are mâncarea și băutura ei. Și asta e o mare înțelepciune de la Dumnezeu, pentru că ajungi să înțelegi ce îți face bine. Dar eu experimentez, beau ceaiuri de multe feluri, din multe plante, pentru că eu consider că fiecare plantă are rolul ei aparte în sănătatea noastră. La fel și vegetalele și cărnurile și tot ce putem mânca.
– Am ajuns să fac și eu la fel! Pătrunjelul, leușteanul, mărarul, pe care nu le suportam când eram mică, acum sunt în ciorba mea. Nu îmi plăceau lucrurile acre, acum îmi plac, dar nu mai pot nici eu să mănânc orice fel de dulce. Pentru că trupul meu mă învață că merg spre menopauză și spre viața tot mai liniștită din partea trupului. De unde și schimbările de gusturi din viața noastă. Căci vârsta își are gusturile ei și nevoile ei, iar noi trebuie să învățăm această logică dumnezeiască a persoanei noastre. Pentru că Dumnezeu a pus în fiecare vârstă a omului împlinirea ei.
– Nici nu știți cât de bucuros sunt când vă văd și când îmi vorbiți! Pentru că știu cum arăta lumea noastră românească în anii 90, când începeam să citim literatură, teologie, filosofie, politică, cultură. Și mă gândeam cum vor fi oamenii după ce vor citi și iar vor citi și după ce or să înceapă să trăiască ceea ce citesc. Și, iată, acum am început să văd cum arată lumea creată de teologia lui Dumnezeu și de multa cultură! Și e frumoasă, foarte frumoasă această lume, acești oameni care au crezut în voia lui Dumnezeu cu ei. Dar au pierdut enorm cei care au crezut că libertatea înseamnă a șoma. Că libertatea înseamnă a te urâți interior.
– V-a fost greu în viață? V-ați simțit singur?
– Da, ca și dumneavoastră, am suferit, m-am simțit singur și neînțeles, dar mai ales neiubit! Și când am început să fiu iubit, am început să fiu și înțeles, iar suferința mea s-a transfigurat într-o imensă bucurie dumnezeiască și într-o mare împlinire interioară. Căci am început să iubesc tot mai mult oamenii și să nu mai caut mulțumirea și recunoștința lor. Pentru că iubirea pentru ei mă împlinește, pentru că am început să îi iubesc duhovnicește. Și până nu îi iubești duhovnicește, cauți să primești ceva de la ei, să fii băgat în seamă, să fii iubit neapărat. Dar când îi iubești dumnezeiește, atunci nu mai cauți decât să faci voia lui Dumnezeu pentru ei. Și spre iubirea aceasta pornești prin a face, în mod constant, bine oricărui om din viața ta. Binele, oricât de mic față de ei sau făcut tainic, neștiut de oameni, e binele care îți sporește mereu iubirea pentru oameni. Căci cauți atunci să înmulțești mereu binele făcut pentru oameni.
– Adevărat! Și pe mine binele mă face să doresc să fac tot mai mult bine. Când dărui ceva, inima mea se lărgește și învață să dorească să facă milostenie și mai mult.
– …Fapt pentru care, Sfântul Pavlos, într-un text pe care l-am tradus recent, le spunea coritiinilor: „Lărgiți-vă și voi [πλατύνθητε καὶ ὑμεῖς]!” [II Cor. 6, 13, BYZ]. Cu referire la inimile lor. Căci dacă nu îți lărgești inima, dacă nu ți-o faci cuprinzătoare, nu lași să intre în ea Dumnezeu și întreaga lume. Și tu, cel strâmt la inimă, ești ghebos, ești urât, ești respingător, pentru că nu ești încăpător. Și a fi încăpător înseamnă a fi frumos, pentru că frumusețea noastră este interioară, e duhovnicească. Dar cuconetul nostru dorește liftingul, dorește aparențele.
– Fără ele ești minimalizată, ești tratată ca „aeriană”. În ce lume trăiești tu, dacă nu știi să te porți ca o femeie de lume? Și la Școală am înălțări de sprâncene pentru normalitatea mea, pentru că nu e compatibilă cu „normalitatea” lor. Și asta, pentru că nu ne mai place firescul. Ne-am îndepărtat atât de mult de firesc, încât ni se pare că „nefirescul” e firescul de când lumea.
– Știu, îmi dau seama că Doamna Preoteasă Gianina are aceeași „problemă” ca dumneavoastră, pentru că nu poartă podoabe și pentru că nu e o fană a modei. Dar hainele clasice, care te fac să mergi demn în societate, nu înlocuiesc cine suntem și ce facem. Degeaba ai smartphone sau laptop, pentru că Profesoară ajungi după ce ai studiat, fiind capabilă să predai și să educi. Iar dacă îți cumperi haine, îți cumperi ca să te bucuri de ele și pentru ca să îți fie proprii în viață și nu pentru că sunt de la o anumită firmă. La fel, relațiile sunt pentru ca să te împlinească și nu sunt ceva de fațadă. Dacă îți faci „un prieten” pe care nu îl suporți, el nu e prietenul tău, ci o înșelătorie. Până la urmă află și el inima ta și se alege praful de „prietenie”. Așa că orice am face, dacă e o minciună ceea ce facem, nu are cum să ne împlinească.
[1] Miruna called me and wanted to have a heart-to-heart talk. To give each other a rest. And since I always prefer her, because her mind is full of heart, attention, and sensitivity, I invited her to come and we sat down at the walnut table for a summer tea.