Mângâiere [19]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Mângâiere
(roman)
*
Am amintit 5 persoane din grupul de 13. Dar entuziasmul lor e viu și vin cu toții la fiecare întâlnire, pentru că știu că aici sunt ei înșiși, că nimeni nu îi învață lucruri în defavoarea lor, ci numai spre binele lor. Și faptul că învață lucruri noi, că sunt mereu alții prin ceea ce conștientizează despre ei înșiși, că această comuniune le face bine, îi face să fie entuziaști și sclipitori în același timp. Iar Miruna e încântată de ei, iar eu de toți la un loc. Pentru că Dumnezeu ne călăuzește pe toți atât de minunat, pentru ca să facem în toate voia Lui.
Limonada a fost băutura zilei, alături de înghețata de post, pentru că suntem în Postul Sfinților Apostoli. Iar Miruna, ca de fiecare dată, face din aceste întâlniri binecuvântate un moment unic de regăsire de sine, de înțelegere de sine, de reconfigurare interioară.
– Am urcat recent într-un autobuz și s-a pus lângă mine o femeie aidoma buduroiului de la fântână: a stat țeapănă, cu mâinile întinse ca o cloșcă, iar eu am stat jumătate pe scaun, jumătate în aer. Am lăsat-o în pace, ca să văd ce face. Eu m-am mișcat în dinamica mașinii, am privit în telefon într-o parte, nu ridicând brațul stâng peste brațul ei, am încercat să îi dau de înțeles, la nivel de gesturi, că ar fi mai bine să se subțieze și ea puțin, cât timp stă lângă mine. Dar, nu! A stat țeapănă în confortabilitatea ei, n-a dat semne de relaționare cu mine, ci doar atunci când trebuia să mă ridic, pentru ca și ea să coboare, și-a retras înfoierea și s-a comportat normal. Adică știa ce să facă, dar nu a dorit să se comporte normal, civilizat, cu bum simț! Oare ce a determinat-o să fie neam prost cu o altă femeie, pe care nu o cunoștea?!…
Însă, într-un spațiu public, scumpii mei, n-avem voie să fim indiferenți față de cei de lângă noi! Ci, dimpotrivă, în spațiul public trebuie să ne arătăm caracterul, delicatețea, sensibilitatea, verticalitatea. Acasă, în spațiu privat, poți sta lejer, pentru că nu incomodezi pe nimeni. Dar pe stradă, la întâlniri, în diverse conjuncturi publice, trebuie să arătăm că suntem creștini educați, că ne uităm în primul rând la cei de lângă noi și că dorim o relație firească, delicată, cu cei din fața noastră.
Spre exemplu, mă duc să îmi cumpăr un pepene de la supermarket! Spre pepene mergând, nu sunt somnambulă, nu merg ca prin vis, ci printre oameni. A te lovi de oameni la cumpărături, a merge ca o iresponsabilă, pentru că trebuie să cumpăr eu un pepene, nu înseamnă a merge la cumpărături. Pentru că mergerea la cumpărături cere atenție, sobrietate, eleganță. Cere să vezi și să comunici cu toți până la stand, să comunici chiar dacă nu comunici, adică să comunici prin gesturi firești și o față care demonstrează că poate intra oricând în relație cu altcineva. Și, când ajungi la pepene și nu se mai interpune nimeni între tine și el, atunci îl iei în mâini, îl miroși, îl privești atent, vezi dacă e pepenele tău, îl pui în căruț, îl plătești, ajungi cu el acasă în mod elegant. Pentru că eleganța interioară înseamnă a nu deranja pe nimeni, pentru ca nici pe tine să nu te deranjeze cineva. Și astfel te poți gândi la lucrurile tale, te poți ruga, poți analiza oamenii și lucrurile din fața ta, te poți odihni pe drum și la cumpărături, pentru ca, odată întors acasă, să fii tu însuți și nu un vifor de nervi.
Cum mergi la cumpărături într-o librărie?! Ce spui despre asta Adina? Cum știi ceea ce trebuie să cumperi?
– Problema e aceea, că, cel mai adesea, nu mă duc niciodată cu ideea să cumpăr o anume carte, ci vreau să fiu surprinsă. Mă uit la titluri, citesc din cărțile care mi se par interesante, și mă opresc asupra unei cărți care îmi spune, în puține cuvinte, că e pentru mine. Că e ceea ce caut. Și cumpăr ceea ce caut!
– Răspuns corect! Felicitările mele! Orice om normal se duce la fel să cumpere roșii, cât și să cumpere cărți. Vede roșiile și ele îi fac cu ochiul. Știe, din prima, că acelea sunt roșiile! Analiza omului e complexă, se bazează pe experiență, pe o seamă de calități ale roșiilor, dar la fel stă treaba și cu cititul. Cititorul se maturizează continuu în materie de carte! El simte ce îi trebuie, simte ce trebuie să cumpere, pentru că vede cum arată cartea. Dacă e să căutăm o carte științifică, atunci ne uităm la structura științifică a cărții, adică la notele de subsol, la bibliografie, la stilul omului, la profunzimea ei, pentru ca să vedem cât a muncit pentru ea. Ca să vedem sinceritatea cărții. Dacă e vorba de o carte de poeme, ne uităm la modul cum scrie și la experiența pe care o exhibă autorul. La câtă noutate creativă are cartea. La ce temperatură degajă, la ce intimitate ajungi cu ea.
Vrei un roman?! Ce citești în acel roman? Care e experiența expusă în roman și cum e scrisă această experiență? Citești din mai multe părți, vezi ce îți place, ce te intrigă și apoi o cumperi. E drept, s-ar putea ca nu tot romanul să îți placă, să fie pasaje care îți displac, pe care tu ai vrea să le rescrii. Dar, dacă e o experiență ingenuă, atunci romanul te-a ajutat! La fel cu teatrul: neașteptatul dialogurilor și experiența pe care o transmite sunt valoarea pe care o cumperi! Și dacă simți că nu vrei să cumperi nimic, nu cumperi! Și e cel mai cinstit așa, decât să cumperi lucruri pe care le vei uita pe undeva și nu le vei citi. Căci cartea e o întâlnire cu autorul ei, iar, în cele din urmă, cu tine însuți. Trebuie să citești cartea pentru ca să vezi ce vrea autorul. Pentru ca să te întâlnești cu el și să îl iubești, sau, dimpotrivă, să îi spui anumite lucruri de la obraz. Că ai tot dreptul acum, când ai aflat ce gândește, ce a scris. Iar dacă nu îți plac anumite lucruri, atunci te cerți cu autorul în tine însuți. Și ce înseamnă că te cerți? Înseamnă că te poziționezi altfel decât el! Și de ce asta? Pentru că tu ai o altă experiență decât el, vezi altfel lucrurile în comparație cu el. Sau poate, acum, la vârsta asta, crezi că vezi în mod radical altfel lucrurile, dar, mai târziu, te vei întoarce spre el, pentru că viața ne nuanțează mereu crezurile, certitudinile.
Ce înseamnă să ai o experiență de viață? Cum se vede din partea ta, Claudia, căsătoria?
– Ca un viitor, care nu știu cum va fi! Ea e o așteptare, o dorință vie și, în cele din urmă, un dar de la Dumnezeu, dacă voi avea parte de ea. Eu vreau din tot sufletul, dar nu ține numai de mine…
– E adevărat! La 23 de ani, când ești necăsătorită, căsătoria e ca viitorul: o dorință, dar nu o certitudine. Dorința ajunge o certitudine când facem pasul, când ne căsătorim și învățăm de unii singuri ceea ce nimeni nu ne poate învăța pe de-a-ntregul: cum să trăim în doi. În Dumnezeiasca Taină a Nunții noi primim binecuvântarea lui Dumnezeu pentru însoțirea noastră, dar și harul dumnezeiesc al însoțirii, care ne întărește spre a trăi în pace bucuriile și necazurile în comuniunea familiei, în ajutorul reciproc pe care ni-l dăm. Cu cât știm să ne odihnim reciproc, cu atât ne umplem de harul Nunții și de iubire sfântă. Pentru că Dumnezeiasca Nuntă se actualizează în mod continuu în viața noastră ca și Dumnezeiescul Botez. Nu știm ce vom face, dar știm că vom face toate lucrurile în doi. Și, când vom avea copii, ei sunt prelungirea dragostei noastre în ei, ei sunt modul în care noi ne iubim și îi iubim. Și îi creștem, îi educăm, ei se vor duce pe drumul lor, fiind mereu în grija și în iubirea noastră, dar noi am început și mergem mai departe în doi. Căci Dumnezeiasca Taină a Nunții ne-a înjugat pe unul cu altul la același proiect personalizator care este familia noastră.
Cine destramă familia, dacă ea a fost și este decizia noastră, a celor doi? Să ne răspundă tatăl de familie, Părintele Adrian, prezent aici în mod extraordinar, pentru că e Preot în Franța, prieten de Facultate cu Părintele Dorin, adică un prieten al nostru, al celor care căutăm adevărurile vieții noastre!
– Doamnă Miruna, e o încântare să particip la o asemenea întâlnire de suflet! Și vă mulțumesc pentru că mi-ați dat ocazia de a vă mulțumi public și de a vă binecuvânta pentru această slujire a tinerilor! Când l-am cunoscut pe Părintele Dorin eram necăsătorit, după cum era și el, și nu știam că, peste un an, am să îmi întâlnesc soția tocmai în una din colegele noastre de an. Ne-am căsătorit după ce am luat licența, apoi am fost hirotonit aici, în țară, iar după Master am ajuns să slujesc în sudul Franței, într-o comunitate românească, continuându-mi acolo Doctoratul și munca de cercetare. Și mi-am dat seama, din viața mea și a altora, că atunci când o familie eșuează e pentru că ambii renunță la ei înșiși, la iubirea lor. Nu se destramă o familie pentru că e sărăcie, pentru că avem ispite, pentru că unii și alții ne fac greutăți. Ci noi doi renunțăm la noi înșine atunci când nu mai luptăm pentru noi, când nu ne mai găsim împlinirea în relația noastră. Și nu ne mai găsim împlinirea, pentru că nu mai vrem să ne bucurăm de ceea ce avem împreună. Și mulți divorțează, încă iubindu-se, se despart, deși nu vor, pentru că nu vor să mai ardă la unison pentru aceleași crezuri. Te căsătorești la 20 și ceva de ani, ai alt orizont de așteptare la 30 și ceva, și asta după ce muncești din plin pentru stabilitatea ta financiară, la 40 ești și mai acomodat cu lumea din jur, și când trupurile noastre se liniștesc în mod firesc spre 50 de ani, în loc să înțelegem că intrăm într-o altă perioadă de viață, pe care trebuie să o învățăm, mulți se uită spre trecut, vor dinamismul trecutului, neadmițând prezentul din ființa lor. Și de aceea divorțul maturilor e, cel mai adesea, din cauza incandescenței reduse din ei înșiși.
Dar andropauza și menopauza nu sunt sfârșitul conjugalității noastre! Dacă nu ne mai aprindem sexual unul pentru altul, ca în tinerețe, asta nu înseamnă că nu ne mai iubim! Ci am trecut în altă fază a iubirii noastre. Maturizarea iubirii e o frumusețe și mai intensă, pentru că e mult mai profundă. Și cuplurile venerabile, care au ajuns la 50, 60, 70 de ani de Căsătorie, au învățat tot mai mult să se iubească reciproc, să se maturizeze în iubirea lor, pentru că au acceptat să învețe cum arată iubirea la fiecare vârstă a vieții noastre. La 5 ani iubirea e cumva, la 14 e altcumva, la 18 altcumva, dar asta nu înseamnă că, dacă ne schimbăm continuu, noi nu mai iubim. Ci tocmai schimbarea în iubire înseamnă maturizare continuă, pentru că ne schimbăm tot mai frumos pe măsură ce ne maturizăm în iubirea noastră. Pe scurt: familia noastră se destramă, pentru că amândoi renunțăm la ea. Nu doar unul renunță, ci amândoi!
Și audiența l-a aplaudat pe Părintele Adrian Gavar pe bună dreptate, ca pe un om al experienței și al comuniunii, și pe care eu mi l-aș fi dorit în țară, lângă mine, pentru a munci împreună pe Teologie pentru azi. Căci oamenii lui Dumnezeu trebuie să se unească, trebuie să lucreze împreună, trebuie să ducă la bun sfârșit proiecte teologice de anvergură și să le dăruie tuturor. Dar el crede, dimpotrivă, în munca de cercetare de la Institutul teologic francez, unde lucrează, deși ritmul de melc de acolo este insuportabil. Și așa s-a produs marea ruptură dintre noi, pe această temă fundamentală, deși comunicăm, ne mai vizitează când trece pe la București. Pentru că eu cred în cartea online, în cea la care muncești asiduu și pe care o dărui online și nu în cartea vandabilă. Căci trebuie să îi ajuți pe toți în mod real și imediat. Pe când el consideră că trebuie să publice în foaie, la editurile teologice, și să fie plătit pentru asta, ca și când eu, publicând online, aș fi mai puțin „teologic” decât el.
– Vă mulțumesc și eu, Părinte Adrian, pentru adevărul acesta, pe care l-ați subliniat cu putere, și anume: că ambele părți renunță la Căsătoria lor! Nu e vorba despre unilateralitate, despre faptul că unul dezertează, dar celălalt n-a făcut nimic rău, ci se lasă unul pe altul, pentru că nu vor să mai creadă în unirea lor și nici nu mai luptă pentru ea. Dar când vrei să te împlinești, fie că ești căsătorit, fie nu, împlinirea e arderea ta interioară. E ce faci pe fiecare zi. Scriitorul se trezește pentru a scrie, pentru a citi, pentru a experimenta, pentru a se lumina asupra lucrurilor din viața lui și asupra lui însuși. La fel face și muncitorul, la fel facem fiecare dintre noi, mic sau mare, pentru că vrem să aflăm. O carte citită e o lume cunoscută. Ne luăm câteva zile de concediu, vrem să mergem în locuri pe care nu le cunoaștem la propriu, dar despre care am auzit, am citit, am văzut anumite lucruri, și mergând acolo înțelegem lucruri personale. Lucruri care devin mireasma acelui loc.
Mergem pentru ca să trăim la propriu acolo pentru câteva ore sau zile. Dar cele câteva zile sau cele câteva cărți citite nu înseamnă toate locurile și toate experiențele! De aceea, nevoia de călătorie e continuă, după cum e și nevoia de citire. Pentru că mai avem locuri unde n-am fost și mai avem cărți pe care nu le cunoaștem. Și toate se vor văzute, citite, înțelese, pentru că nevoia noastră de a afla ceva nou e continuă. Ba, mai mult, nevoia noastră de nou e veșnică. Iar Dumnezeieștii Teologi ne spun că noi le vom cunoaște veșnic pe cele ale lui Dumnezeu, în slava Lui, pentru că trăirea în comuniunea cu El e veșnică.
Cum ne simțim când citim? Ce carte ai început să citești azi, Iulia?
– Un roman japonez: Profesorul și menajera, care a fost tradus de Anca Focșeneanu[1]. Sunt la primele pagini, m-a captivat, pentru că menajera lucrează pentru un Profesor de Matematică, care, în urma unui accident de mașină, mai are memorie doar 80 de minute. După aceste minute, el uită tot ce a vorbit cu tine, și doar însemnările lipite de haina lui îi aduc aminte despre viața lui anterioară. O ia mereu de la capăt, e un om neajutorat, dar începe să se dovedească un om cu profunde sentimente, pentru că dorește ca menajera să își aducă fiul în casa lui, după ce iese de la Școală. Și când îl vede pentru prima oară, îl îmbrățișează, copilul simțindu-se bine în casa Profesorului. Yōko Ogawa, autoarea romanului, are 63 de ani acum, fiind născută în 30 martie 1962, publicând romanul în 2004[2]. Așa că e o lume nouă, interesantă, autoarea pledând pentru o îndrăgostire tacită de Matematică. Pentru că Profesorul reușește să o facă pe femeia spre 30 de ani să aibă căutări matematice.
– Un roman foarte interesant, Iulia, spor la citit, o să ne mai dai amănunte despre el! Ne-ai spus că e captivant și așa este. Dar ce înseamnă că un roman te ține captiv? El te robește, te cucerește, te farmecă[3] prin lumea lui, pentru că lumea lui are de-a face cu lumea ta. Care e intersecția dintre lumea lui și lumea ta?
– Suferința și cunoașterea! Profesorul e un om suferind, e un om care nu poate trăi fără ajutorul cuiva, dar care se scufundă tot timpul în cunoaștere. În ciuda handicapului său major, în ciuda uitării, el este un învingător. Pentru că el învață pe fiecare zi și se bucură să învețe și pe alții. Și îmi place tocmai pentru aceea că se uită pe sine pentru alții.
– Definiția iubirii jertfelnice: se uită pe sine în iubirea pentru alții, pentru că îi vede pe aceia în prim-plan. Când te vezi doar pe tine, atunci suferi de egoism. Dar când îl vezi pe celălalt în primul rând, când pui în prim-plan persoana și nevoile sale, atunci îl iubești. Și a iubi înseamnă a uita de tine, dar tocmai în această uitare de sine te regăsești pe tine. Căci, în primul rând, iubirea lui îți face ție bine.
Și atunci am ajuns și eu la întrunire, și Miruna s-a oprit respectuos, pentru ca să pot vorbi, dar eu i-am spus să continue, pentru că mă bucur să ascult. Și m-am pus lângă Părintele Adrian, îmbrățișându-l cu reverență, oprindu-mă pe ochii lui ascetici, de care, uneori, mi-e dor, în mod sfâșietor…sau, mai degrabă, mă apucă tristețea, una fondată, pentru că nu mă așteptam să fim pe poziții diametral opuse tocmai în modul în care ne punem în slujire. Vrea să publice la edituri? Foarte bine! Să publice pe mai departe! Dar iubirea noastră duhovnicească ar fi trebuit să îl învețe că a lucra cu mine online, în alte proiecte, nu înseamnă pierdere de timp. Cum să fie pierdere de timp milostenia teologică?! El predică adesea, uneori le mai lasă și online, și acelea sunt publice, pot fi transcrise și publicate online. Dar le ridică niște anonimi online, pe YouTube, iar pe TPA[4] nu au loc. A nu te afișa cu mine public înseamnă a te dezice public de mine. Dar el consideră, dimpotrivă, că prietenia cu mine înseamnă ce îmi spune mie și ce face cu mine, pe când, în public, se afișează cu cei de la Institut. Și asta face unul duhovnicesc, unul care înțelege lucrurile, și nu un tânăr?!…
Dar au trecut mai bine de 20 de ani, ce am ales fiecare, aia am făcut. Nu îmi pare rău pentru mine, dacă nu vrei să participi la TPA cu toată dragostea ta, nu te pot forța, însă îmi pare rău pentru proiectele teologice pe care le-am fi putut face împreună și nu le-am făcut. Am fi publicat și mai multe cărți împreună, ni s-ar fi alăturat și alții, ar fi fost tot mai mulți oameni folosiți prin lucrarea noastră teologică și culturală, dar așa a părut că e doar „un orgoliu” nevoința mea și a soției mele și nu o lucrare jertfelnică. Și când popularizezi minciuna despre o astfel de lucrare, când șoșotești continuu împotriva ei, lupți împotriva lui Dumnezeu, dar și a conștiinței tale. Căci conștiința ta, Părinte Adrian, îți spune că a te dărui înseamnă a propovădui în mod total, dar tu ai ales să te ții deoparte.
O, tinerii aceștia frumoși și tot mai încăpători! Că degeaba deplâng alegerile proaste ale trecutului, când văd înflorind lângă mine o Biserică vie. Oamenii vii, cu căutări profunde, duhovnicești și culturale, sunt Biserica cea vie. Credincioșii momentului trebuie să fie plini de slava lui Dumnezeu, de teologie dumnezeiască și de cunoașterea lumii lor. Ei trebuie să trăiască în mod responsabil în clipa de față și să creeze pentru viitor. Dar pentru ca viitorul să sune realmente bine, trebuie să îi facem pe oameni Biserica cea vie a lui Dumnezeu.
Florentin, cel cu ochi care taie ca bisturiul, are 26 de ani și a făcut Arte Frumoase. Sculptează în marmură și în pietre de râu, trei dintre operele sale fiind acum în Silentium. De când am văzut-o, mă liniștește opera lui Plângând, chipul de marmură al bărbatului, tăiat transversal, fiind înfipt într-o tijă de oțel inoxidabil, cu platformă dură, ce face sculptura verticală. Și mă liniștește, paradoxal, când văd găurile făcute prin marmură, care fac din capul bărbatului un om străpuns de dureri. Mă văd acolo, în piatră, suferind sau îl văd pe tot omul care suferă. Și Miruna l-a întrebat pe Florentin, pe al 9-lea, despre starea în fața pietrei. Despre ce simte autorul în fața lucrului neînceput. Și despre infinita alegere a temei de creație.
Și el a mărturisit că în fața pietrei trebuie să te smerești. Să nu te crezi capabil de orice creație, ci doar de creația care te liniștește și, în același timp, vorbește despre viața ta. Despre lucruri importante din tine însuți. Căci e ușor să imiți temele altora, adevărurile altora, dar asta înseamnă să te ignori pe tine însuți. Când începi adevărata ta sculptură, atunci ți se pare că nu faci mare lucru și chiar îți vine să zici că nu îți place ceea ce faci, ceea ce vezi. Dar tocmai atunci începi să te recunoști pe tine însuți, pentru că tu știi cine ești. Ți se pare cunoscută opera ta, ți se pare banală, pentru că tu ești învățat cu ea. Tu o ai mereu în tine. Dar alții o văd altfel! Alții o văd ca nouă și binevenită! Și tu o vei vedea altfel, pe măsură ce te vei distanța interior de ea, pe măsură ce va fi gata, pentru că o vei vedea lângă tine și nu în tine. Opera finită este o oglindă în care te privești. Ea seamănă cu tine, pentru că e o parte din tine. Dar, văzând partea din tine, înțelegi că ea nu e totul, ci o parte! Și atunci te muncești și mai mult să scoți din tine lumea ta, pentru ca aceste multe oglinzi ale tale să te prezinte și mai bine lumii.
Cum să nu fiu de acord cu Florentinul nostru! Mă bucur că a început să vândă cu bani serioși operele sale și că îi investește în oameni. Că nu uită să fie generos. Și poate să facă multe pentru cei care vin din urmă, dar și să aibă colaborări cu cei mai în vârstă, pentru că are vedere de chirurg al pietrei, simte cum trebuie să arate arta adevărată a momentului și poate fi o sursă de inspirație pentru mulți[5].
[1] Yōko Ogawa, Profesorul și menajera, roman, traducere din japoneză și note de Anca Focșeneanu, în col. Raftul Denisei, Ed. Humanitas Fiction, București, 2022, 208 p.
[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Yōko_Ogawa.
[3] A se vedea sensurile cuvântului captivant: https://dexonline.ro/definitie/captivant/definitii.
[4] Teologie pentru azi: https://www.teologiepentruazi.ro/.
[5] Terminat la 17. 11, în zi de sâmbătă, pe 21 iunie 2025. Soare puternic, 28 de grade la umbră.