Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [45]
Și iarăși, un alt poem, intitulat Vis, vorbește tainic despre revelații dumnezeiești în vis extatic:
E numai umbră și un vis
Cu lumânarea-aprinsă de la sine
Și chipul Maicii noaptea picurat
De-a lungul așteptării pe coline
A treia treaptă îngerul lovi
Cu pas de nuntă licărind în casă
Ulcioarele de aur se-nfior
Și crinul fumegă lângă mireasă
Șarpele se prelinge prin oglinzi
Și vulturul în ape circumscrise
Stejarii sub securi se limpezesc
Și carnea mea pe oasele promise.
„E numai umbră” – indicând noaptea – „și un vis/ Cu lumânarea-aprinsă de la sine”: se poate referi la o minune a aprinderii de la sine a lumânării sau, metaforic, la descoperirea luminii dumnezeiești în vis extatic. Sau la ambele.
„Și chipul Maicii noaptea picurat/ De-a lungul așteptării pe coline”: cred că se referă la o vedenie despre care a scris și altădată (sau poate alta, asemănătoare), legată de Bunavestire și de întruparea Mântuitorului în pântecele Fecioarei Preacurate (cf. Lc. 1, 26-38). Îngerul (Sfântul Arhanghel Gavriil) vine „cu pas de nuntă licărind în casă /…/ Și crinul fumegă lângă mireasă”, lângă Mireasa Duhului Sfânt, Preacurata Fecioară Maria. Biserica știe, prin Sfânta Tradiție, că Sfântul Arhanghel i-a dăruit Preasfintei Fecioare o ramură de crin din Rai, când ea a acceptat să-L primească în pântece pe Fiul lui Dumnezeu întrupat.
Întruparea și chenoza Domnului este exprimată în sintagme profetice: „Șarpele se prelinge prin oglinzi” – Mântuitorul fiind profețit prin șarpele de aramă ridicat de Sfântul Moisis în pustie, El fiind Șarpele care l-a nimicit pe balaurul Iadului și pe toți șerpii lui. Și El „se prelinge” pe pământ „prin oglinzile” trupului, făcându-Se om, pentru a-l înșela pe șarpele cel vechi, pe Satanas, care ne-a înșelat pe noi și ne-a scos din Rai. Am găsit, altădată (și am scris în teza mea doctorală, despre Sfântul Antim Ivireanul), că trupul uman este numit „oglindă” într-o rugăciune, înainte de somn, a Sfântului Grigorios Teologul: „să Te aflu milostiv pe Tine în ceasul morții și al Judecății, când se vor sparge oglinzile trupului”[1]. Iar într-o stihiră a Vecerniei din joia săptămânii luminate, se spune, într-o exprimare teologic-simbolică, că Hristos, Lumina cea neînserată, a strălucit în trupul Său omenesc ca într-o oglindă: „Închinare de seară aducem Ție, Luminii celei neînserate, Care, la sfârșitul veacurilor, ca într-o oglindă în trup ai strălucit lumii”[2].
Și tot El, Hristos, Vulturul ceresc, se oglindește „în ape circumscrise”: Cel fără de timp și fără de ani, Cel veșnic și necircumscris, Se pogoară la noi și Își face trup din Fecioara Preacurată, devenind om, circumscris în timp. Este foarte posibil ca Ioan Alexandru să fi citit Cazania Sfântului Varlaam, care zice, despre lumina revelată Sfinților Apostoli pe muntele Tabor: „Lumină dumnedzâiască au fost, că Domnul Hristos ș-au arâtat într-acel trup ce purta firea Sa cea dumnedzâiascâ, ca o lumănare întru oglindâ”[3]. Așa după cum sunt convinsă că a citit și Învățăturile Sfântului Neagoe Basarab[4], care îl sfătuia pe fiul său, Theodosie, să trăiască ortodox și să ajungă la cunoașterea luminii dumnezeiești și la sfințenie prin asceză. Aceleași sfaturi le adresează, după cum am văzut, și Alexandru fiului său, în multe poeme, urmărind modelul parenetic…
„Stejarii sub securi se limpezesc”: Sfinții Mucenici, toți cei care au crezut în Jertfa Mântuitorului și s-au jertfit la rândul lor s-au limpezit sub securile călăilor, devenind lumini ale Raiului.
Dar și cel care contemplă vederi dumnezeiești, cu ochii lăuntrici, spirituali, ai sufletului său, și acesta își limpezește ființa: „Și carnea mea pe oasele promise”. După cum vestește și Ps. 50, 9-10: „Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți, spăla-mă-vei și mai mult decât zăpada mă voi albi. Îmi vei da auzului meu bucurie și veselie, bucura-se-vor oasele cele smerite”.
Vederea luminii dumnezeiești și a existenței îndumnezeite din Împărăția Cerurilor îl face pe contemplatorul duhovnicesc să fie plin de pace și de veselie sfântă între oameni și să vadă cu alți ochi lumea, așa cum mărturisește Alexandru în poemul Pace:
Mărire sus și bună învoire
Și pace între oameni pe pământ
Pustia s-a oprit și marea nu mai este
Și-i la amiază pururi soarele cel sfânt
Păduri de brad și de stejar
Cum vă-mpliniți fără de stânjenire!
Acolo vulturii își au sălaș,
Aici e locul meu de viețuire
Roiuri îmbracă peșterile-n munți
Și țara-i grea de lapte pe colină
Culmile-s ochi de crini și pelicani
Și omul nu mai poate de lumină
Ne-am îmbrăcat curat de sărbători
Gura mi-e numai imne și slăvire
Pace în cer și pace între oameni
În toți și toate pace, slavă Ție!
„Mărire sus și bună învoire/ Și pace între oameni pe pământ /…/ Pace în cer și pace între oameni” parafrazează cântarea oștirii de Îngeri la nașterea Domnului: „Slava lui Dumnezeu [este] în[tru] cei preaînalți și pe pământ [este] pacea, în[tru] oameni bunăvoirea” (Lc. 2, 14)[5].
De asemenea, „marea nu mai este” reprezintă o afirmație conformă cu Apoc. 21, 1, autorul descriind realitatea care este în Împărăția Cerurilor și care va fi în veșnicie, în care este „la amiază pururi soarele cel sfânt”, în care, adică, este numai zi. Unde „Soarele cel sfânt”, Dumnezeu, luminează pururea cu lumina de „amiază”, a slavei Sale întru totul strălucitoare: „Și m-a dus pe mine în Duhul pe un munte mare și înalt și mi-a arătat mie cetatea cea mare, sfântul Ierusalim, coborând din cer, de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. […] Și cetatea nu are nevoie de soare, nici de lună, ca să o lumineze pe ea, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o pe ea și luminătorul ei [este] Mielul” (Apoc. 21: 10-11, 23)[6].
„Acolo vulturii își au sălaș,/ Aici e locul meu de viețuire”, căci „unde este stârvul, acolo se vor aduna [și] vulturii” (Mt. 24, 28): unde este Hristos, Cel care a murit pentru toată lumea, acolo se adună vulturii Cerului, Sfinții Lui, cei care zboară întru înălțimile sfințeniei.
Aidoma, strofa a treia descrie simbolic o „țară” sfântă, a făgăduinței, în care curge „lapte pe colină” și miere de la „roiuri” care „îmbracă peșterile-n munți”, mierea harului pe care o fac roiurile de sihaștri care îmbracă peșterile din munții României. Aidoma, „culmile-s ochi de crini și pelicani”: Sfinții lui Dumnezeu, care se lovesc pe ei înșiși cu smerenia și asceza lor aspră, precum pelicanii, și se albesc precum crinii prin lacrimile pocăinței lor, urcă pe culmile unde „omul nu mai poate de lumină”, se umple de lumina dumnezeiască.
Având în vedere că Imnele Transilvaniei au fost publicate imediat după Imnele Bucuriei, este posibil (bănuiesc) ca poeziile acestea, care cuprind vedenii și revelații dumnezeiești, să fie dintre cele respinse de cenzură anterior.
[1] Cele mai frumoase rugăciuni ale Ortodoxiei, Ed. Anastasia, București, 1996, p. 230.
[2] Penticostar, Ed. IBMBOR, București, 1999, p. 41.
[3] Varlaam, Cazania (1643), ed. îngrijită de J. Byck, Ed. Academiei RSR, București, 1966, p. 474.
[4] Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie, text ales și stabilit de Florica Moisil și Dan Zamfirescu, cu o nouă traducere a originalului slavon de G. Mihăilă. Studiu introductiv și note de Dan Zamfirescu și G. Mihăilă, Ed. Minerva, București, 1970.
[5] A se vedea Evanghelia după Lucas, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2019, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2019/04/11/evanghelia-dupa-lucas/.
[6] Sfântul Apostol Ioannis, Apocalipsis, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2023, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2023/04/04/apocalipsis-ed-byz/.