Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [49]

Mihai Viteazul a fost „stea de la răsărit” și „scut treaz întregii lumi/ Creștine”. Alexandru vede „Patria” paradisiac: „Acolo unde-i // Mila îndeajuns și duhul ziditor/ Pentru dreptate, țărânile miros/ A nepământ și-s cimitirele îndestulate./ Unde-i roi ce mârâie în nopți, fără odihnă/ Veșnic truditoare, ce încâlcește codrii în amurg/ Și face pod de aur pe izvoare. Acolo unde/ Stelele răsar, în plină zi și-n umbra de sub mână,/ Se vede chipul îngerului blând, torcând lumina/ Lină din fântână”.

Patria este, deci, definită de oamenii care trudesc și se roagă, ca un roi neobosit, care sunt plini de har și de lumina faptelor bune. Iar Mihai Viteazul s-a ridicat pentru că „eunuci cu mâna tremurând/ S-au furișat sub stelele polare: Carpații miroseau/ A veșnicii, în codrii rourați de sărbătoare”. Și și-a lăsat „capul tău, pe umerele Moților să se ridice”. Iar trupul „s-a-ntors cu holdele-n/ Pământ” (Imnul lui Mihai Viteazul). De fapt, trupul său se odihnește într-o Mănăstire din Teleorman (Plăviceni), unde l-a adus pe ascuns soția sa, Doamna Stanca – fapt despre care Ioan Alexandru nu știa, fiind o descoperire recentă.

Alexandru cel Bun a păzit peste trei decenii Moldova în pace și a fost mare ctitor de locașuri sfinte: „autocrat Moldovei Alexandru fu uns, cel Bun/ și Bătrânul, fiul lui Roman, destoinicul domn. Treizeci și doi/ De ani răsărind soarele îl găsi sub coroana de aur/ Întâiul ctitor unsul de văzduh”, adică de Dumnezeu. În vremea lui era „aloe îndeajuns în chiup/ La cel sărman să fie, pe dealuri pace-n case și pe munți /…/ treizeci de ani/ De pace și belșug, mierea și grâul n-au scăzut pe sate”.

Și, din nou, poetul consideră că un astfel de Domn, care a ridicat multe Biserici și Schituri, trebuia să fie luminat de Dumnezeu: „Însă unii sunt ctitori: de cum au văzut slava/ Și ceasul etern pe pământ, se-nveșmântă/ În straiul ceresc și străbat cât tărâm li s-a dat/ Și aleg în priveghi locul de veac pentru cuibul/ De nuntă [cu Hristos]. Uns este unul întâi din aloia de preț, // O țară apoi se binecuvântă”. O țară cu „un grai ce sună lin, cu clopotul/ La toacă, pe limba lui Neculce și Costin./ Slăvite Domn cel Bun și mângâiere începătura unșilor/ Moldavi, mitropolitul Iosif te-a-nsemnat cu mirul/ Bucuriei de-nviere, și sceptrul blând al milei în mână/ Ți-așezat”.

El a ctitorit Moldovița, în care „din fumul vremii albăstriu și stins,/ Zugravii-au supt cu sângele din vine, aceste/ Chipuri tainice de sfinți și le-au zvântat pe blide/ Și colinde”. Și „când Domnul a intrat în navă [Biserică], bătând din palme/ Munții dimprejur, strigau cu văile Osana slavă” lui Dumnezeu. Iar la Suceava, Sfântul „Ioan cel Nou în copârșeu [raclă]/ De-argint, adus a fost de tine-n mănăstire/ Grigorie Țamblac[1] l-a cuvântat frumos”… (Imnul lui Alexandru cel Bun).

Asemenea, Mircea cel Bătrân este elogiat pentru credința și faptele lui bune, fiind ctitorul mai multor Biserici și Mănăstiri și apărătorul independenței țării, biruitor al sultanului Baiazid în lupta de la Rovine. Spre deosebire de Eminescu, care, în Scrisoarea III, insistă pe a reliefa geniul militar – fundamentat însă pe credința și patriotismul lui Mircea –, Ioan Alexandru face mai mult portretul ctitorului, chemat de Dumnezeu să fie ziditor și să sfințească pământul țării prin Mănăstiri, Schituri și Biserici:

…Din leagăn unii
Sunt odihniți de sus și când apucă drumul ziditor
Nimbați sunt de aloile luminii. În neam apar
Ca stele cu noroc și-n preajma lor țărâna propășește
Pădurea-i strigă-n luminișul blând să tragă
Cuib senin de izbăvire [Mănăstire] și vin curați și-ntregi /…/

Codri tropotind din pălmi, se bucură
Că patria e sfântă. Și ctitoria ce s-a zămislit
Din prundul țării și din ape line, va licări
De-acum în univers o candelă aprinsă pe coline

Și poetul amintește de Cozia, Snagov, Cotmeana, Strehaia, Glavacioc, Dealu, Prislop, între ctitoriile lui Mircea cel Bătrân. Și cel mai mult insistă pe interpretarea cu multă atenție și pătrundere duhovnicească a portretelor votive[2]:

Vin ei din vremi strămoșii se desprind
De sub țărâni din frescă și icoană
Cu ochii mari stelari și rotitori tăcuți în mers
Pe-un drum fără prihană. Porfiră împărătească
Pe umerii smeriți pe blândul creștet o cunună stinsă
Crengi trei de aur sub crucea de rubin și mâna
Dreaptă cerului întinsă /…/ Albastru-i cerul
Împrejurul lor, transfigurat pământ abia-i
Mai ține, luminile lăuntric s-au aprins /…/
Maica doamnă lângă domn, făclie
De-aducere aminte, mironosiță tainică
În mers împrăștie miresme pe morminte
Capul oval în floare, tulpina unui gât
Firav și lin ce licăre în noapte, pe crucea
Unui munte de balsam ce s-a vărsat
Pe lanurile noastre. Os basarabic
Mircea, în neamul meu răsai
În seara asta dinaintea nunții
Oltul pe zid la Cozia mereu, e de priveghi
La clopote cu țara și cu munții…

(Imnul lui Mircea cel Bătrân)

---

[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Țamblac.

[2] A se vedea imagini ale picturilor de la Cozia și Curtea de Argeș:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_cel_Bătrân
https://www.rador.ro/2022/09/23/mircea-cel-batran-perspectiva-militara-si-diplomatica/
https://ro.pinterest.com/pin/456411743470859050/.