Mireasmă [39]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Mireasmă
(roman)
*
Ce te faci, însă, când sursele te mint, când te duc în eroare, dându-ți jumătăți de adevăruri? Ca să nu cazi de fazan, trebuie să citezi și să interpretezi lucrurile în perimetrul la cât cunoști. Trebuie să ai orizontul plauzibilității. Nu te lansezi în dezvăluiri bombă, dacă ai dubii. Sau, dacă totuși o faci, trebuie să subliniezi faptul că ai primit aceste informații și că nu sunt rodul deducțiilor tale. Cei care deduc lucrurile, care consideră că lucrurile se vor întâmpla potrivit premiselor, exclud din calcul neprevăzutul. Dar neprevăzutul, în viață și în politică, e la ordinea zilei! Când crezi că totul va fi bine, apare unul care vociferează, se ia lumina, rămâi blocat în lift, ești accidentat pe linia pietonilor. Numai că într-un articol de ziar nu poți include logica și fizica subatomică în aceeași frază. Logica trebuie să clarifice cititorul, să îl facă un gând, ca el să aibă bucuria că a înțeles despre ce era vorba în articol, dar viața e subatomică, pentru că presupune multe gânduri și nu doar unul. Și articolul ar trebui să fie film, nu scriere, pentru ca tu să afli că sunt multe nuanțe de luat în calcul. Numai că ziarista nu face filme, ci trage concluzii și nu trebuie să greșească în mod esențial.
Vorbește Ilona cu Clara, așa, ca între surori? Da și nu! Căci neîncrederea a pornit de la mama lor, care, de când erau mici, le-a pus să concureze. Maria, Profesoara, mama lor, era de părere că legătura de sânge n-are nimic de-a face cu competiția, pentru că în viață trebuie să fii în competiție cu toată lumea. Și ele, copilele, nu își vorbeau de mici, se ascundeau una de alta, sau foloseau cuvintele numai ca una să câștige în fața celeilalte. Și lupta aceasta pentru întâietate le-a făcut străine una față de alta, căci, deși își vorbesc, nu își mărturisesc niciodată adevăratele lor gânduri, trăiri, împliniri.
Gustul pentru artă e format de arta mare. Când cuprinzi mult în sufletul tău, întâlnirea cu o expoziție plină de ciurucuri, de lucruri făcute la repezeală, e ca o masă proastă când ți-e foame. Vii ca să cumperi nimic. Vii ca să pleci gol. Dar artistul se prostituează vizual, își bate joc de el însuși, pentru ca să nu fie exclus. Excluderea socială o consideră mai grea decât propria lui ratare, când lucrurile stau invers. Că opinia publică nu te împlinește, dar ceea ce faci e împlinirea ta. Și dacă la 50 de ani îți bați joc de tine, după ce ai început promițător, nimeni nu te mai face mare la 70. De fapt, cei care tu crezi că o să râdă de tine, adversarii tăi, miștocarii de duzină, vor să fii curajos și nu laș. Ei te vorbesc de rău nu pentru ca tu să îi crezi și să le mănânci din palmă, ci pentru ca să îți vezi de treaba ta, să fii rece la mojicii. Să nu-ți pese! Da, să nu-ți pese de nimeni!! Să faci pe fiecare zi pictura ta, rândurile tale de carte, că astea sunt the treasure hidden within you[1].
Precizia, rigoarea, măreția, multul valoric sunt răspunsul. Și ce-a rămas până la urmă din Ioșca? Tăcerile lui și nu împreunările sexuale nerealiste, făcute la normă. A rămas experiența brută, ceea ce știi foarte bine, și nu manierismul fantazării. Stilul lui mi-a plăcut, comunicarea alertă, fără multe cotloane, și de aceea și doream să vorbim, să facem o carte dialogică împreună. Dar, la un an distanță, cele câteva romane ale sale au rămas ca o pată de culoare plumburie, undeva departe în mine, și nu mai am decât tăcerea lor. Poate tăcerea e adevăratul dialog dintre el și mine. Dar tăcerea lipsită de dialog nu are nicio gioia perenne[2], ci eu sunt la un capăt de lume, dincolo de ceea ce tu nu știi despre mine. Și ceea ce putea fi nici nu știm cât de important ar fi fost pentru amândoi sau divergențele ar fi fost la fel ca tăcerea de acum.
[1] comoara ascunsă în tine.
[2] bucurie perenă.