Leviticon, cap. 2, cf. LXX

1. Iar dacă sufletul [ψυχὴ] are să aducă dar de jertfă Domnului [δῶρον θυσίαν τῷ Κυρίῳ], făină curată va fi darul său și va turna asupra ei ulei și va pune pe ea tămâie [și] jertfă este.

2. Și o va aduce către fiii lui Aaron, preoții, și luând din ea mâna plină, din făina curată cu ulei, și toată tămâia ei, și va pune preotul pomenirea ei pe jertfelnic, [fiind] jertfa, mirosul de bună mireasmă Domnului.

3. Și [lucrul] care rămâne din jertfă [va fi] al lui Aaron și al fiilor săi, [fiind] sfântul sfinților din jertfele Domnului [ἅγιον τῶν ἁγίων ἀπὸ τῶν θυσιῶν Κυρίου].

4. Iar dacă are să aducă dar de jertfă copt în cuptor, [atunci] darul Domnului [va fi] din făină curată, pâini nedospite frământate în ulei și turte nedospite unse cu ulei.

5. Iar dacă jertfa, darul tău, [va fi] din tigaie, [atunci] va fi făină curată frământată în ulei, azime [ἄζυμα].

6. Și vei zdrobi pe ele bucăți și vei turna asupra lor ulei [și] jertfa Domnului este.

7. Iar dacă jertfa, darul tău, [va fi] din vatră [ἀπὸ ἐσχάρας], [din] făină curată cu ulei va fi făcută.

8. Și va aduce jertfa Domnului, pe care are s-o facă din acestea, și o va aduce către preot și [acesta] s-a apropiat [se va apropia cu ea] către jertfelnic.

9. [Și] preotul va lua din jertfă pomenirea ei [ἀφελεῖ ὁ ἱερεὺς ἀπὸ τῆς θυσίας τὸ μνημόσυνον αὐτῆς] și va pune preotul pe jertfelnic rodul [καὶ ἐπιθήσει ὁ ἱερεὺς ἐπὶ τὸ θυσιαστήριον κάρπωμα], mirosul de bună mireasmă Domnului [ὀσμὴ εὐωδίας Κυρίῳ].

10. Iar ce a fost rămas din jertfă [ce va rămâne din jertfă va fi] al lui Aaron și al fiilor săi, [va fi] sfintele sfinților din roadele Domnului [ἅγια τῶν ἁγίων ἀπὸ τῶν καρπωμάτων Κυρίου].

11. Toată jertfa, pe care aveți să o aduceți Domnului, nu o veți face dospită. Căci [din] tot aluatul și [din] toată mierea nu veți aduce din aceasta [acestea, pentru ca] să rodiți Domnului [πᾶσαν γὰρ ζύμην καὶ πᾶν μέλι οὐ προσοίσετε ἀπ᾽ αὐτοῦ καρπῶσαι Κυρίῳ].

12. [Ca] darul de pârgă vor fi aduse acestea Domnului [δῶρον ἀπαρχῆς προσοίσετε αὐτὰ Κυρίῳ], dar pe jertfelnic nu va fi suit, [și va fi] întru miros de bună mireasmă Domnului.

13. Și tot darul jertfei voastre [cu] sare va fi sărat [καὶ πᾶν δῶρον θυσίας ὑμῶν ἁλὶ ἁλισθήσεται]. [Și] nu vor înceta sarea făgăduinței Domnului din jertfele voastre [οὐ διαπαύσετε ἅλα διαθήκης Κυρίου ἀπὸ θυσιασμάτων ὑμῶν], [căci] în tot darul vostru veți aduce Domnului, Dumnezeului vostru, săruri [ἐπὶ παντὸς δώρου ὑμῶν προσοίσετε Κυρίῳ, τῷ Θεῷ ὑμῶν, ἅλας].

14. Iar dacă ai să aduci jertfa celor dintâi roade Domnului [ἐὰν δὲ προσφέρῃς θυσίαν πρωτογενημάτων τῷ Κυρίῳ], [vei aduce] spicele cele noi coapte, zdrobite Domnului [νέα πεφρυγμένα χίδρα, ἐρικτὰ τῷ Κυρίῳ], și [astfel] vei aduce jertfa celor dintâi roade.

15. Și vei turna asupra ei ulei și vei pune pe ea tămâie [și] jertfă este.

16. Și va aduce preotul pomenirea ei din spice, împreună cu ulei și toată tămâia ei, [și acesta] este rodul Domnului.

Mireasmă [33]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mireasmă
(roman)

*

„Dar eu nu vreau să pierd timpul la Biserică! Ce să mă învețe pe mine Biserica?!”. Fraze și fraze, pierderi de timp…Din punctul tău de vedere e pierdere de timp, dar ei, cei mulți, au nevoie de timpul nostru. Căci ei nu știu că sunt morți. Căci ei nu știu că au nevoie tocmai de ceea ce contestă. Căci ei nu știu ceea ce știm noi…Și mireasma pe care o scriu e despre sinceritate. Nevoia de sinceritate e nevoia de aer. E nevoia de apropiere și de a sta de vorbă. Căci până la urmă ceea ce scriem în alții e ceea ce rămâne.

Pe de o parte, știu că am fost înșelat: au costat prea mult șasiurile de lemn pentru tablourile mele din mileniul trecut, pe care acum vreau să le pun pe perete, ca să le văd mai de aproape, dar, pe de altă parte, au așteptat prea mult. Și, pentru această așteptare prelungă, ce părea nesfârșită, am convenit interior cu tăcerea lui arogantă și adulmecătoare de bani, făcându-mă că nu înțeleg. Îmi trebuia rame simple de brad și voi cumpără unele greoaie. Dar e prea mult! Timpul, uneori, nu ne mai așteaptă. După cum manuscrisele mele, terminate sau în diverse faze, își așteaptă publicarea lor. Trebuie să revezi fiecare rând, fiecare pagină, să duci cartea la bun sfârșit. Toate la un loc sunt opera ta. Dacă pentru unii anumite părți sau anumite cărți nu își găsesc locul în operă, pentru tine toate au sens, pentru că toate sunt opera ta. Și în fiecare am pus lucruri fundamentale din mine însumi, pe care trebuie să le înțelegi.

Când scriam de mână nu îmi puneam problema cărților, pentru că pe mine mă interesau manuscrisele, adică scrisul lor. Când am ajuns la nevoia de carte publicată, am ajuns la scrisul ei în computer, pentru ca, în cele din urmă, să o scriu direct pe taste. Iar acum, de parcă nu aș fi scris sute de pagini de mână, scrisul imediat sau scrisul meu e acesta, pe tastele computerului, pentru ca toate să fie editate și tezaurizate electronic. Când public cartea, ea devine a mea. Căci mi-am asumat-o în mod public. Fragmentele mele manuscriptice, de până la carte, deși editate online, sunt părți din carte. Și raportarea mea la ea, ca și a cititorilor, e ca la o carte în lucru. Care poate avea diverse îmbunătățiri până la publicare. Însă edițiile următoare înseamnă și ele înnoiri ale cărții. Și decid mereu ce lucruri trebuie adăugate și care sunt corecturile noii ediții. Pentru că fiecare ediție e un pas mai departe spre ediția definitivă, spre ediția de autor. Care are nevoie de perieri continue în decenii și secole la rând. Trebuie să ștergi praful de pe limba autorului. Și fiecare editor al cărții actualizează textul fără ca să îl mistifice. Pentru că îl pui în prim-plan pe autor, pe cel care îl ajuți să călătorească prin secole la rând.

Sermon on the 25th Sunday after Pentecost [2025]

My beloveds[1],

we can always walk down the street, see people who need help and help them. Because we can stop and talk to them, give them something, guide them in a certain way. Because being good to people happens in many ways. And you can give a lot of money and a lot of things to people in entire charity campaigns, but at the same time keep them away from you. Because you give them your money, but you don’t go near them, you don’t talk to them. Or, on the contrary, you are with them, but you can’t help them as well as those who have a lot of money and can give them substantial amounts for their life[2].

And for this reason, many prefer to be helped financially, but not to be seen in their pain, in the misery of their life. They want to be helped from distance. Because, in turn, those in trouble do not have the desire for communion, just as those who do them good do not. But true good is the one that changes people, that humanizes them, that fills them with love. Because when you are truly helped, in great need, then you receive a new life, a new confidence in life. And the most normal thing is to be grateful to the one who did you good. And to be grateful, you must remain in a relationship of love and friendship with him, with your benefactor. Because through the good done to you, you have gained a man in your life. A man who saw you and helped you in need[3].

And the one who has truly done you good, does not just want to help you, but to remain in your life. To remain in relationship with you, because he does not want your temporary good, but your real good, your eternal good, your salvation. And those who view the alms as a gift of love and trust, do not consider it a specific good, but an entry into a relationship, into a relationship of the soul, in which real good takes precedence. But if you treat the alms selfishly, if you see it separated from the one who does it, you disregard the love of man, you do not open yourself to him, but you only look at your need. And selfish needs do us the greatest harm, because they close us in on ourselves. Whereas any meeting with a man means the beginning of a relationship with him. And this beginning needs seriousness, the continuation of the relationship with it[4].

And when the Lord spoke of Himself as the merciful Samaritis [Σαμαρείτης][Lucas 10, 33, BYZ], He emphasized precisely the relationship of love with the man in need. His constant care for us. Because it is not enough to take the man out of the hands of spiritual robbers, of demons, but you must heal him in the Church and constantly strengthen him through the teaching and the life of the Church. Giving physical alms is the first step. But after you give a penny, you must also give truth and trust and love, so that the man sees in you on God, on the Giver of life and of our salvation, and comes to Him. Because people especially need love, trust, friendship, to be with them all the time, to be close to them. Just as God is with us and in us always through His glory[5].

I have always considered the Saints, the writers, the artists, the merciful people as my friends and helpers in life, because I needed the truth, the beauty, the understandings of life the most. Whoever gave me the truth, gave me the greatest alms, because the truth is the light of man. And that is why I consider that the real help is the sincere friendship, it is the work for the benefit of others, it is the selfless giving. Because people need our sincerity, our love, our friendship, because these are the truth of their life. They are their quiet and peace[6].

The Priest and the Levitis [Λευΐτης][Lucas 10, 31-32, BYZ] were ritualists, they respected the law of cult, but they minimized man. The law of cult was the law commanded by God. But love for man was  also God’s command. And the Samaritis, the Lord Himself, chooses to look at man, rather than at the worship offered to Himself, to show us that love for people is the true preparation for serving God. Not by being indifferent to the needs of people, you draw closer to God, but you draw closer to Him by seeing people deeply and helping them according to your power. And, most of the time, the prayer is our great help given to people. Their blessing and prayer for them is our great benefit for all humanity[7].

For when we pray and bless people, we place everyone under the hands of God. The prayer is our desire for God’s will to be done in all people. And since God knows all our real needs, but also all our weaknesses, asking Him to help us means asking Him to heal us completely. Because His mercy means our healing. His all-encompassing care for us means guiding us on His path. Because God does not only want our joy here, but eternal joy together with Him and all His Saints and Angels. And by this we understand that He is our true Friend, the One who truly wants our good, because He is the Maker and merciful Father of our life[8].

The robbers, the demons who rob you at the highway, in front of everyone, strip you of the glory of God and leave you half dead [Lucas 10, 30, BYZ]. And this, because you, the sinful man, have become brothers with the demons, believing that the passionate life is „life”. But the real life is the one in relationship with God, where you live His love and care for you to the fullest. The life that fulfills you is the love of God that you live to the fullest. That is why the fashion of the world is not our life, but our decadence, while our life is the life of the Church, it is the ghostual life, the one that sanctifies us unceasingly[9].

But what does the fashion of the world mean? It means everything that distances us from God and the life of the Church. Going out to a restaurant, going to the theater, going to the movies, going to a museum, going on vacation does not mean being fashionable, because these are real needs of social people. But spending a lot of money on clothes, jewelry, cosmetic surgeries, smoking, taking drugs, having too much fun, living like a fornicator and indifferent to the will of God means living like the world and not like the people of God. Because the people of God also have a social life, but they do not have ungodly excesses. For God is the center of our lives and around Him we live our entire existence[10].

We are on the 3rd day of fasting. We are in the Fast of the Nativity of the Lord. This means that our life now is much more ascetic. Because fasting prepares us for the great feast of the Nativity of the Lord. Worldly man does not fast, does not pray, does not give alms, does not come to confess his sins and to commune with the Lord, because the center of his life is not the life with God. But we, the people of the Church, live in the rhythm of the Church Services, of its feasts, and for us our ghostual life matters. That is why we are attentive to the liturgical details of our life, but at the same time to our soul relationships with people. Because we must live with God, but at the same time with people, and we must be proper, at the same time, to both inner relationships[11].

The Inn [πανδοχεῖον] of the Church is the one in which God takes care of us [Lucas 10, 34, BYZ]. And the two denarii [δύο δηνάρια] [Lucas 10, 35, BYZ] are the divine revelation given to the Church from which we feed. Because we feed with the truth of God fundamentally. He who loves lies feeds with death, but he who loves life feeds with the truth of God. And not tolerating lies means not tolerating the insinuations of demons in our life, because the thoughts of demons are the self-lies[12].

And we have all been given into the care of the Church [Lucas 10, 35, BYZ] by the Lord. For He feeds and educates us all here, in His Church. Our food is His grace and His truth and His beauty. And we are ghostually educated through all the service and life and teaching of the Church. And our families have the living imprint of the Church, they are full of the glory of God and His teaching, because we are always filled with the life of God. And the more we learn from God, the closer we are to Him and to people, serving God and people unceasingly[13].

The one who tempted the Lord in word, received from Him the command: „Go [Πορεύου] and do likewise! [καὶ σὺ ποίει ὁμοίως]” [Lucas 10, 37, BYZ]. That we are good at words, but less so at deeds. Because the statistics show that we have „almost 4 million romanians who do not work and are not looking for a job”[14]. And if you don’t help yourself, how can you help others? Because the work is what makes us happy and fulfills us. The little you earn honestly is your salary and with it you can live decently. And when the Lord asks us to have mercy on our neighbor [Ibidem], He asks us to be humane. To be kind and attentive to people. But, at the same time, to make from our work a loving embrace towards others. Because our work can be a joy for many[15].

To beg or steal when you can work is to live parasitically. But work makes you worthy, because your work ennobles you. And it doesn’t matter how much others earn, how much money they make, because you have your quiet, knowing that your work brings you the money of your life. Because, in essence, money is not the purpose of our life, but our ghostual peace. And, for our peace, the work means living beautifully and serving the Lord[16].

Therefore, my beloveds, to be merciful means to be proper to friendship. Because the alms means taking on the other. When you give, you give yourself. And when you receive the love of others, you receive their attention towards you. And if others desire you, it is because you are a man of communication, of giving, of respect. Be- cause you have proven that you care about people and that you want to create eternal relationships with them. Amin[17]!


[1] Started at 8. 10, in day of tuesday, on 11 november 2025. Cloudy sky, 11 degrees, wind of 3 km/h.

[2] Iubiții mei, putem să trecem oricând pe stradă, să vedem oameni care au nevoie de ajutor și să îi ajutăm. Pentru că putem să ne oprim și să vorbim cu ei, să le dăm ceva, să îi îndrumăm într-un anume fel. Pentru că a fi bun cu oamenii se petrece în multe feluri. Și poți să dai mulți bani și multe lucruri oamenilor în campanii întregi de binefacere, dar în același timp să îi ții departe de tine. Pentru că le dai banii tăi, dar nu te duci lângă ei, nu vorbești cu ei. Sau, dimpotrivă, ești alături de ei, dar nu îi poți ajuta atât de bine ca cei care au mulți bani și pot să le dea sume substanțiale pentru viața lor.

[3] Și din acest motiv, mulți preferă să fie ajutați financiar, dar să nu fie văzuți în durerea lor, în mizeria vieții lor. Vor să fie ajutați de la distanță. Căci, la rândul lor, nici cei în necaz nu au dorința comuniunii, după cum nu o au nici cei care le fac bine. Însă adevăratul bine e cel care îi schimbă pe oameni, care îi umanizează, care îi umple de dragoste. Pentru că atunci când ești ajutat în mod real, la mare nevoie, atunci primești o nouă viață, o nouă încredere în viață. Și cel mai normal e să fii recunoscător față de cel care ți-a făcut bine. Iar ca să fii recunoscător trebuie să rămâi într-o relație de iubire și de prietenie cu el, cu binefăcătorul tău. Pentru că prin binele făcut ție ai dobândit un om în viața ta. Un om care te-a văzut și te-a ajutat la nevoie.

[4] Iar cel care ți-a făcut bine cu adevărat, nu vrea doar să te ajute, ci să rămână în viața ta. Să rămână în relație cu tine, pentru că nu îți vrea binele temporar, ci binele real, binele veșnic, mântuirea ta. Și câți privesc milostenia ca dăruire de iubire și de încredere, nu o consideră un bun anume, ci o intrare în relație, într-o relație de suflet, în care binele real primează. Dar dacă tratezi milostenia în mod egoist, dacă o vezi separată de cel care o face, desconsideri iubirea omului, nu te deschizi față de el, ci te uiți doar la nevoia ta. Și nevoile egoiste ne fac cel mai mare rău, pentru că ne închid în noi înșine. Pe când orice întâlnire cu un om înseamnă începutul unei relații cu el. Și acest început are nevoie de seriozitate, de continuarea relației cu acesta.

[5] Și când Domnul a vorbit despre Sine ca despre Samaritisul [Σαμαρείτης] [Lc. 10, 33, BYZ] cel milostiv, El a accentuat tocmai relația de iubire cu omul aflat în nevoie. Grija Lui constantă față de noi. Pentru că nu e de ajuns să îl scoți pe om din mâinile tâlharilor spirituali, ale demonilor, ci trebuie să îl vindeci în Biserică și să îl întărești în mod constant prin învățătura și viața Bisericii. A da milostenie trupească e primul pas. Dar după ce dărui un ban trebuie să dărui și adevăr și încredere și iubire, pentru ca omul să Îl vadă în tine pe Dumnezeu, pe Dăruitorul vieții și al mântuirii noastre, și la El să vină. Căci oamenii au nevoie mai ales de iubire, de încredere, de prietenie, de a fi cu ei tot timpul, de a le fi aproape. Așa cum Dumnezeu e cu noi și în noi mereu prin slava Lui.

[6] Eu i-am considerat întotdeauna pe Sfinți, pe scriitori, pe artiști, pe oamenii milostivi drept prietenii și ajutătorii mei în viață, pentru că eu am avut nevoie cel mai mult de adevăr, de frumos, de înțelegerile vieții. Cine mi-a dat adevăr, acela mi-a dat cea mai mare milostenie, pentru că adevărul e lumina omului. Și de aceea eu consider că realul ajutor e prietenia sinceră, e munca în folosul altora, e dăruirea dezinteresată. Pentru că oamenii au nevoie de sinceritatea, de iubirea, de prietenia noastră, căci acestea sunt adevărul vieții lor. Sunt liniștea și pacea lor.

[7] Preotul și Levitisul [Λευΐτης][Lucas 10, 31-32, BYZ] au fost ritualiști, au respectat legea cultului, dar au minimalizat omul. Legea cultului era legea poruncită de Dumnezeu. Dar iubirea față de om era și ea porunca lui Dumnezeu. Și Samaritisul, Însuși Domnul, alege să se uite la om, mai degrabă decât la închinarea adusă Sieși, pentru a ne arăta că iubirea față de oameni e adevărata pregătire pentru slujirea lui Dumnezeu. Nu fiind indiferent față de nevoile oamenilor, te apropii de Dumnezeu, ci te apropii de El văzându-i în mod profund pe oameni și ajutându-i după puterea ta. Iar, de cele mai multe ori, rugăciunea e marele nostru ajutor dat oamenilor. Binecuvântarea lor și rugăciunea pentru ei e marea noastră binefacere pentru întreaga umanitate.

[8] Căci atunci când ne rugăm și îi binecuvântăm pe oameni, noi îi punem pe toți sub mâinile lui Dumnezeu. Rugăciunea e dorința noastră de a se face voia lui Dumnezeu în toți oamenii. Și cum Dumnezeu cunoaște toate nevoile noastre reale, dar și toate neputințele noastre, a-L ruga pe El să ne ajute înseamnă a-L ruga să ne vindece în mod deplin. Pentru că mila Lui înseamnă vindecarea noastră. Grija Lui atotcuprinzătoare pentru noi înseamnă îndrumarea noastră pe calea Lui. Pentru că Dumnezeu nu dorește doar bucuria noastră de aici, ci veșnica bucurie împreună cu El și cu toți Sfinții și Îngerii Lui. Și prin aceasta înțelegem că El e adevăratul nostru Prieten, Cel care ne vrea binele cu adevărat, pentru că e Făcătorul și Părintele milostiv al vieții noastre.

[9] Tâlharii, demonii care te jefuiesc la drumul mare, în văzul tuturor, te dezbracă de slava lui Dumnezeu și te lasă pe jumătate mort [Lucas 10, 30, BYZ]. Și aceasta, pentru că tu, omul păcătos, te-ai înfrățit cu demonii, crezând că viața pătimașă e „viață”. Însă reala viața e cea în relație cu Dumnezeu, unde trăiești din plin iubirea și grija Lui față de tine. Viața care te împlinește este iubirea lui Dumnezeu pe care o trăiești din plin. De aceea moda lumii nu e viața noastră, ci decadența noastră, pe când viața noastră e viața Bisericii, e viața duhovnicească, cea care ne sfințește neîncetat.

[10] Însă ce înseamnă moda lumii? Înseamnă tot ceea ce ne îndepărtează de Dumnezeu și de viața Bisericii. A ieși la restaurant, a te duce la teatru, a te duce la film, a te duce la muzeu, a te duce în vacanță nu înseamnă a fi la modă, pentru că sunt nevoi reale ale oamenilor sociali. Dar a da bani mulți pe haine, pe bijuterii, pe operații estetice, a fuma, a te droga, a te distra în exces, a trăi ca un curvar și ca un indiferent față de voia lui Dumnezeu înseamnă a trăi ca lumea și nu ca oamenii lui Dumnezeu. Pentru că oamenii lui Dumnezeu au și viață socială, dar nu au excese lipsite de evlavie. Căci Dumnezeu e centrul vieții noastre și în jurul Lui ne trăim întreaga existență.

[11] Suntem în a 3-a zi de post. Suntem în Postul Nașterii Domnului. Asta înseamnă că viața noastră de acum e mult mai ascetică. Pentru că postul ne pregătește pentru marele praznic al Nașterii Domnului. Omul lumesc nu postește, nu se roagă, nu dă milostenie, nu vine ca să își spovedească păcatele și să se împărtășească cu Domnul, pentru că centrul vieții lui nu e viața cu Dumnezeu. Dar noi, oamenii Bisericii, trăim în ritmul Slujbelor Bisericilor, al praznicelor ei, și pentru noi contează viața noastră duhovnicească. De aceea suntem atenți la detaliile liturgice ale vieții noastre, dar în același timp la relațiile noastre de suflet cu oamenii. Pentru că trebuie să trăim cu Dumnezeu, dar în același timp și cu oamenii, iar noi trebuie să fim proprii, în același timp, ambelor relații interioare.

[12] Hanul [πανδοχεῖον] Bisericii e cel în care Dumnezeu are grijă de noi [Lucas 10, 34, BYZ]. Iar cei doi dinari [δύο δηνάρια][Lucas 10, 35, BYZ] sunt revelația dumnezeiască dată Bisericii din care noi ne hrănim. Pentru că ne hrănim cu adevărul lui Dumnezeu în mod fundamental. Cui îi place minciuna se hrănește cu moarte, dar cui îi place viața se hrănește cu adevărul lui Dumnezeu. Și a nu suporta minciunea înseamnă a nu suporta insinuările demonilor în viața noastră, pentru că gândurile demonilor sunt mințirile de sine.

[13] Și cu toții am fost dați în grija Bisericii [Lucas 10, 35, BYZ] de către Domnul. Căci El ne hrănește și ne educă pe toți aici, în Biserica Sa. Hrana noastră este harul Lui și adevărul Lui și frumusețea Lui. Și suntem educați duhovnicește prin toată slujirea și viața și învățătura Bisericii. Iar familiile noastre au amprenta vie a Bisericii, sunt pline de slava lui Dumnezeu și de învățătura Lui, pentru că ne umplem mereu de viața lui Dumnezeu. Și pe cât învățăm de la Dumnezeu, pe atât suntem mai aproape de El și de oameni, slujind neîncetat lui Dumnezeu și oamenilor.

[14] Cf. https://www.euronews.ro/articole/studiu-aproape-4-milioane-de-romani-nu-muncesc-si-nici-nu-si-cauta-un-loc-de-munc.

[15] Cel care L-a ispitit pe Domnul în cuvânt, a primit de la El porunca: „Mergi [Πορεύου], și fă [și] tu asemenea [καὶ σὺ ποίει ὁμοίως]!” [Lucas 10, 37, BYZ]. Că la vorbe suntem buni, dar la fapte mai puțin. Pentru că statistica arată că avem „aproape 4 milioane de români care nu muncesc și nici nu-și caută un loc de muncă”. Și dacă nu te ajuți nici pe tine, cum să ajuți pe alții? Că munca e cea care ne bucură și ne împlinește. Puținul pe care îl câștigi cinstit e salariul tău și cu el poți trăi cuviincios. Și când Domnul ne cere să facem milă cu aproapele nostru [Ibidem], ne cere să fim omenoși. Să fim buni și atenți cu oamenii. Dar, în același timp, să facem din munca noastră o îmbrățișare iubitoare față de ceilalți. Pentru că munca noastră poate să fie o bucurie pentru mulți.

[16] A cerși sau a fura pe când poți să muncești înseamnă a trăi parazitar. Însă munca te face să fii demn, pentru că munca ta te înnobilează. Și nu contează cât câștigă alții, cât de mulți bani câștigă, pentru că tu ai liniștea ta, știind că munca ta îți aduce banii vieții tale. Căci, în esență, nu banii sunt scopul vieții noastre, ci pacea noastră duhovnicească. Și, pentru pacea noastră, munca înseamnă a trăi frumos și a-I sluji Domnului.

[17] De aceea, iubiții mei, a fi milostiv înseamnă a fi propriu prieteniei. Pentru că milostenia înseamnă asumarea celuilalt. Când dărui, te dărui. Și când primești iubirea altora, primești atenția lor față de tine. Și dacă alții te doresc e pentru că ești un om al comunicării, al dăruirii, al respectului. Pentru că ai dovedit că îți pasă de oameni și că vrei să creezi cu ei relații veșnice. Amin!

Mireasmă [32]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mireasmă
(roman)

*

Căștile pe stradă sunt anti-gând pentru mine. Am nevoie să aud tot ce se petrece în jurul meu. Căștile în urechi sunt un risc enorm, pentru că sunt o mergere pe bicicletă în plină autostradă. Și dacă îmi închizi urechile cu muzică e ca și când mi-ai închide ochii cu reclamele de care nu am nevoie. Intru să cumpăr lapte și pâine și ciocolată și hârtie igienică și ascult, adesea, o muzică pe care nu o vreau. Mulțimea are nevoie de un spațiu al visării și visarea ei e îndoparea cu muzică. Mulți nu înțeleg versurile, dar prind ritmul. Stau cu ritmul în ei, joacă în ei ritmul. Și ritmul își face propria lui lume, propria lui stare, care n-are liniște. Și când vreau să mă rog pe ritmul dat de alții, rup interior ritmul, ca să îmi fac liniștea mea, isihia mea. Și lupta mea pentru isihie e cu orice zgomot, cu orice privire chiorâșă, trufașă, nesimțită, cu orice muzică, reclamă și pierdere de timp.

Când Sfântul Pavlos l-a folosit pe mireasmă în ambele sensuri, pe ὀσμὴ în II Cor. 2, 16 BYZ, el a vorbit despre cum îi bucură pe unii tămâia, iar pe alții îi întristează. Căci dacă eu l-aș tămâia pe unul care mă afumă cu tutunul lui, m-aș bucura, dar pe el l-ar enerva la culme. Și dacă eu îi predic cuvântul adevărului, el, cel care nu crede, îl consideră moarte, când cuvântul dumnezeiesc este viața lui, dar el nu știe asta. Dacă ar ști, mireasma cuvântului dumnezeiesc ar fi „mireasma vieții spre viață [ὀσμὴ ζωῆς εἰς ζωήν]” [Ibidem]. Dar el, nu și nu, consideră că e „mireasma morții spre moarte [ὀσμὴ θανάτου εἰς θάνατον]” [Ibidem]. Și astfel rămâne în fumurile lui de Iad, în fumurile veșnice ale Iadului. Iar corelativul lui ὀσμὴ [osmi] este fragrance[1]. Este odor[2]. Odorizarea camerelor e o mare binefacere pentru mintea noastră. Am nevoie de mirosul de brad, de mirosul de pădure, fapt pentru care pun ulei esențial de brad în epuratorul de aer. Și, deodată, apare pădurea la mine în cameră! Și pădurea este esențializată în mirosul de brad, în mirosul puternic de curățenie. Sunt foarte multe forme de tămâie. Și naturale și pregătite de om. Iar dacă vrei să cumperi mirosuri puternice, sănătoase, mirosuri liturgice, acum ai de unde și ai ce. Și mireasma cea bună a Bisericii e tămâia aceasta de multe feluri, pe lângă miruri. Și ele o mulțime. Dar buna mireasmă a Bisericii e viața sfântă a celor credincioși! Sfințenia celor credincioși e frumusețea Bisericii lui Dumnezeu. Și când vrei să respiri viața unui mare om, a unui om duhovnicesc, trebuie să îl vezi în carne și oase, trebuie să îl vezi slujind, vorbind, mângâind, pentru ca să înțelegi câtă nevoie ai de el.


[1] În engleză.

[2] În Vulgata.

Mireasmă [31]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mireasmă
(roman)

*

Am citit, cum știți foarte bine, diverse traduceri și am făcut traduceri la rândul meu. Dar traducerile imposturii intelectuale nu sunt neștiință, ci răutate în formă continuată. Când cineva vrea să falsifice un autor o face cu bădărănie. Și trebuie să îți dai seama, da, să îți dai seama la timp. Dar asta înseamnă să știi toate limbile din care s-a tradus și nu e cazul. Fapt pentru care ne lăsăm mințiți, o luăm de bună, pentru că nu o putem verifica. Și chiar dacă începem să verificăm traducerea, a face o traducere bună înseamnă să o traduci tu. Pentru că ai încredere în ce ai văzut, în ce ai pipăit cu mâna ta, în ce ai simțit față în față. Și, cu siguranță, unii n-au uitat, dar au început să-și rescrie, pentru nepoți și neștiutori, lumea lor, trecutul lor, care e și al tău. Exagerările, denaturările, ștergerea evenimentelor, rescrierea lor fac parte din mistificarea istoriei. Unii își rescriu istoria pentru ca să o respire mai bine. Alții o uită parțial și încep să se îndrăgostească de propria lor perspectivă. Dai praful de pe-o parte de canapea, iar pe cel din cealaltă parte îl lași acolo. Și când încerci să luminezi doar anumite părți din istorie, nu aduci istoria în fața prezentului, ci o ciumpăvești după cum vrei.

Am văzut pe TikTok că și acum se poartă la chinezi, și nu numai, tunsoarea castron. Muncitorească, din topor. Aidoma cârnaților făcuți din tăierea cărnii de porc cu toporul. Pui castronul în cap și tunzi pe lângă el. Ciumpăvirea părului, luarea lui în răspăr cu foarfeca, faci scări, tragi cu briciul o linie la sprânceană, defrișezi niște forme geometrice în păr. La tinerețe, să faci un tatuaj, înseamnă să intri în gașcă. E un teribilism prostesc, dar scuzabil în cele din urmă. Zici că nu l-a dus capul. Dar ca bătrân, fără gașcă, cu tatuajele lăsate pe tine, ești ca o construcție socialistă niciodată terminată, lăsată în ruină, bună pentru orice dejecție. Și când citesc: „hotel pentru nefumători” inima mea se bucură deodată, gândindu-mă numai la ce oroare ar fi să intri într-o cameră în care ani întregi s-a fumat în neștire și tu să vrei să te rogi în pace. Cel mai adesea mă duc la hotel pentru ca să mă odihnesc. Scrisul mi-l rezerv casei mele. Dar dacă m-aș duce la un moment dat să citesc, să scriu, să editez sau să pictez, aș avea nevoie de liniște și de aer bun. Masa, când lucrezi, poate fi ascetică. Sau, cel mai adesea, e ascetică, pentru că uiți de tine însuți. Dar hotelul trebuie să fie un spațiu al echilibrului, un spațiu curat și liniștit, în care eu să mă simt bine și să îmi aud gândurile.

Mireasmă [30]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mireasmă
(roman)

*

Curățenia stradală e normalitatea orașului. Un parc verde e un parc fără gunoaie la vedere. Existența unei păduri în mijlocul orașului e o mare binecuvântare dumnezeiască, pentru că ea e normalitatea oamenilor. Pentru că oamenii au nevoie de aer, de mult aer bun pentru viața lor. Mai înainte de ceea ce mănânci e ceea ce respiri. Iar aerul bun e întâlnirea cea mai proprie cu gândurile tale, cu emoțiile tale, cu amintirile tale bune. E timpul rugăciunii, al creației, al contemplației. Când vine arșița, când vine poluarea, când vine insuportabilul, atunci îți vezi patimile în aer, în mirosul greu, în disconfort. Ești tu, dar nu te bucuri de starea ta. Aerul bun e starea bucuriei tale și ecologia e firescul.

Șoferul de pe utilitară părea măturător la supermarket. Imagine ștearsă, tăcut, cu ochelari de tocilar, pe scurt: o față de agopian, Liviu urcându-mă la el în cabină. Am tăcut tot drumul, n-am crezut că e cazul, la un moment dat am ascultat împreună o melodie rock, unde se țipa puternic, difuzată de radioul național. Și mi l-am reprezentat pe el țipând, așa, deodată, deși nu s-a petrecut acest lucru. Dar dacă ar fi țipat, nu m-ar fi surprins gestul său, pentru că era o tăcere taciturnă, un strigăt mocnit. Gândacul lui Kafka[1] e o eliberare de cuvintele unui om. Cu siguranță e cineva care a zis lucruri, care l-a enervat. Și l-a enervat nu pentru că a zis adevăruri, ci pentru că a intrat adânc în sufletul lui. Dacă Harap Alb cunoaște soarele luminos și arzător al iubirii[2], Marioara, când a fost respinsă de Niculaie, a fost auzită de mama ei cum gâfâia în așternut. Numai că a interpretat greșit starea fetei, crezând că e bucuroasă, când ea fusese respinsă chirurgical de către tânăr[3]. Am luat și struguri de curte, după ce am cumpărat mere. Am pus din nou mirodenii la uscat, de trei feluri: mărar, pătrunjel, leuștean, apoi am luat 5 litri de apă din curte. Curtea de păsări, cu toate orătăniile trăind de voie, grădinița de flori, cu multitudinea lor plină de speranță, apoi curtea mare a viei, unde se află și pomii fructiferi. Până la strugurii toamnei privești spre pomi, începând cu mirosul lor de primăvară și cu fructele lor care tot cresc. Frunzele acoperă tot mai mult via, căci pe dedesubtul frunzelor se odihnesc ciorchinii, care se tot coc.

Nu știu unde a spus Enescu faptul că nu-l interesează perfecțiunea[4], dar mi-am dat seama de acest lucru, de dezinteresul meu pentru perfecțiunea formală, rece, fără adâncime, atunci când am greșit, la lucrul manual, o cusătură pe hârtie. Tot ce trebuia să fac era să introduc și să scot acul din găurile făcute în hârtie. În tercul picturii. Și mie mi se părea, și mi se pare și acum, un lucru banal să fac asta. Un lucru enervant de banal. Se luase lumina, coseam la lampă, și când mi s-a înnodat ața, pe când coseam, am rupt puțin hârtia. Și atunci, văzând că nu sunt în stare să fac acest lucru de prisos, am început să plâng și am considerat că e un cataclism, pentru că nu îmi plăcea faptul că stricasem perfecțiunea lucrării. Eu trebuia să fac acel lucru perfect, trebuia să îl fac pentru a doua zi, și l-am greșit. Nu mai știu ce am făcut a doua zi, cum am explicat neputința mea de a duce acel lucru banal până la capăt, dar când a venit vorba să învăț literele, pentru că eu le știam deja, nu am putut niciodată să le fac caligrafic, să mă ocup de scrisul lor frumos, pentru că pe mine mă interesa utilitatea lor, unde duc literele și nu calofilia lor. Iar, mai apoi, citind foarte mult, gândul meu nu s-a mai oprit la cuvinte și nici la fraze, ci la înțelesurile din fiecare pagină, pentru că graba de a citi pagini a fost graba de a înțelege cărțile citite. Și cărțile, la urma urmei, sunt multe imagini, sunt lumi pe care le-ai cunoscut, sunt experiențe de viață. Și ele fac parte din tine la modul firesc, ca și când ar fi fost dintotdeauna în tine. Dar nu, nu erau acolo, în inima ta, până când tu nu le-ai strâns cu grijă în inimă! Și mă gândeam ieri de ce nu scriu și despre ce e sus, despre ce e în cer, așa cum vorbesc despre ce e aici, lângă mine și în mine. Dar ca să vorbești despre ce e în Împărăția lui Dumnezeu ar trebui să știi, așa cum știa Sfântul Sfințit Mucenic Dionisios Areopaghitis [Διονύσιος Ἀρεοπαγίτης][5] și a scris Bisericii despre ele, despre lucrurile văzute de el în cer. Pentru prima dată în istorie, pe 4 octombrie îl pomenim pe Sfântul Dumitru Teologul. Unul lângă altul. Unul din secolul 1, iar altul din secolul al 20-lea. Și al doilea a tradus întreaga operă a primului în limba română. Ce e traducerea, dacă nu o aducere în clipa de față a unui om? Și lumina se lua pentru că socialismul trebuia să ducă lumina întunericului spre popor. Poporul mergea la școală ca să se familiarizeze cu întunericul. Ateismul era un întuneric social. Învățai lucruri în răspăr cu Biserica, ți se spunea enormitatea că vom cunoaște totul prin știință, ca și când rața, dacă zboară cu avionul, ajunge să scrie poeme nichitiene, iar când oamenii securității făceau aluzii de tot felul, tu știai nu doar că ești amenințat, ci că puteai muri în diverse feluri fără să-ți dai seama.


[1] Din Metamorfoza.

[2] „Harap-Alb le mulțumește ș-apoi pleacă liniștit. Fata vesel îi zâmbește, luna-n cer a asfințit. Dar în pieptul lor răsare…Ce răsare? Ia, un dor; soare mândru, luminos și în sine arzător, ce se naște din scânteia unui ochi fermecător!”, cf. https://ro.wikisource.org/wiki/Povestea_lui_Harap-Alb.

[3] În Moromeții.

[4] Cf.https://www.softrecords.ro/index.php/album/destinul-unui-geniu/.

[5] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/794/sxsaintinfo.aspx.

Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [47]

În poemul Leac, cere, în rugăciune, să i se dăruie din nou harul vederii duhovnicești în extaz:

Să se deștepte iarăși acel glas
Ce mi-a cântat odată în făptură
Să mă lovească aurele de mir
Ușor pe creștet noaptea și pe gură.

Am fost atins de slavă în străini
Carnea mea a fost un ceas străpunsă
De-un luminiș ce nu mai pot să-l uit
Și firea mea de-atuncea este unsă. [etc]

Făptura sa „este unsă” cu uleiul binecuvântării și al harului (Ps. 88,21: „Aflat-am pe David, robul Meu, și în uleiul cel sfânt al Meu l-am uns pe el”), pentru că a fost „atins de slavă în străini”, adică a văzut slava dumnezeiască fiind încă pe pământ, între cele pământești, străine de cele cerești. Și se roagă ca să audă iarăși cântarea îngerească ascultată în extaz și să simtă din nou miresmele dumnezeiești nepământene, în lumina dumnezeiască („un luminiș ce nu mai pot să-l uit”).

Zice și în alt poem: „E Duhul peste mine socoteam/ Că sunt un duh credeam de bună seamă”: așa se simțea în lumina dumnezeiască, înduhovnicit, prin de slava Domnului, întru harul Duhului Sfânt. Iar urmarea acestor vederi preasfinte a fost: „Și am ieșit strigând pe la răscruci/ Că vine-n țară șarpele de-aramă [Hristos] // V-am deșteptat pe toți din somn,/ V-am smuls din așternuturi și din casă/ Și iată miezul nopții a trecut/ Și umed frigul zorilor se lasă // Și nu se vede-n zare niciun semn/ Și nu se-aude nicio șuierare,/ Nicio lăcustă n-a sărit din munți/ Să muște caii roșii de spinare // Țara-i acolo jos pe sun coluni[1]/ Bate încet cu sângele-ntr-o poartă/ Păstorii-o duc pe umeri la fântâni/ Ca pe o oaie tânără și moartă /…/ Mă doare trupul oasele se frâng/ E greu văzduhul pogorât în mine/ Precum un braț de vreascuri de pe foc/ Aș vrea să mă ridic de pe coline” (Vântul). Celor care văd, prin harul lui Dumnezeu, universul luminos al veșniciei, li se pare grea așteptarea ca lumea să se schimbe. Lumea aceasta nu vrea să se schimbe, nu vrea să se primenească, nu caută niciun orizont mai înalt decât obișnuințele ei pământești.

Iar cel care a trăit descoperiri dumnezeiești dorește mereu ca aceste experiențe să se repete și să retrăiască bucuria și dulceața vederii luminii divine. Și doar uneori, după multă asceză și rugăciune, primește din nou simțiri harice, care îi mângâie suferința:

Spre răsărit mă scol și spăl cu apă rece
Din spuză ridic focul într-un ulcior plăpând
M-așez apoi de veghe la fereastră
Aștept să mi se spună un cuvânt

Trece un ceas, adesea două-trei
Trec săptămâni și-i liniște deplină
N-aud decât voința mea de lut
Ce bâzâie întruna în surdină

Nu se deschide lumea și lucrurile zac
Pe fața lor întoarsă spre părete
Păsări străfulgeră prin aer uneori
Dar zborul lor rămâne sub pecete /…/

Dar uneori în așteptarea mea
Cum stau cu ochii-ntorși în priveghere
Se-aprinde-n întuneric un fel de necunoscut
De mir vărsat și zvon de înviere

Un fel de val abia mișcat de vânt
Mă ia de mână prietenos și duce
Până ce-ajung în câmp între păstori
Și văd în slavă steaua de pe cruce.

(Ars poetica)

Se referă la simțiri harice pe care i le dăruie Dumnezeu după trudă ascetică și așteptare multă, străfulgerări ale luminii dumnezeiești.

Omenirea însă preferă să trăiască departe de Dumnezeu, digerându-și lent spaima de moarte: „E frig în lume din ce în ce mai frig/ Oamenii umblă singuri îmbrăcați de iarnă/ Sub șapca de sălbăticiune au încremenit/ Pe un surâs amestecat cu spaimă // S-au răzvrătit pe drum și i-au uitat/ Și fără tine singuri nu cutează/ Și stau așa agonic spânzurați/ Sub cerul fără slavă la amiază”. Se detașează de grosul celor lipiți de pământ isihaștii sau sihaștrii care au ales calea cu Dumnezeu în viață: „Cei mai destoinici s-au despovărat/ De drumul mare și de mulțimi anume/ Și sângeră în munții tăinuiți/ Ce cad abrupți din Tine peste lume” (Noapte).

Așteptarea schimbării, a transfigurării personale și naționale (dar și universale), este grea și ostenitoare:

Crinii răsar în răsărit din nou
E pregătit pământul de primire
Întâii vestitori albaștri au sosit
Cu aripi mari pe țară în oștire.

Suntem în așteptare de-atât amar de vremi
Zilele-s lungi întinse pe amurguri
Cum stăm aici pe zare-ncremeniți
Cu boii tineri răstigniți în juguri

Auzu-n turnuri l-am prigonit pe nori
Și criptele în fluturi se-nnoiră
De când trăim aici sub ochiul Său
Ca o cântare-ntinsă pe o liră.

(Așteptare)

Așteptarea mântuirii unui neam este în ea însăși un psalm.

Și dacă despre sine mărturisește – cum am văzut mai devreme – că „Am fost atins de slavă în străini/ Carnea mea a fost un ceas străpunsă/ De-un luminiș ce nu mai pot să-l uit” (Leac), el știe că majoritatea oamenilor nu caută să facă jertfe mari: „Nu tuturor se cere de-a sfinți/ Cu sânge roșu steagul de pe casă/ Oamenii cei mulți de sărbători/ Aștern o față albă peste masă // Martiri eroi sunt unul doi în veac/ Ce se rostesc pe nume de văpaie/ Dar noi cei mulți ne scurgem potoliți/ La flacăra suflării din odaie”. Dar există „sângele alb”, care este sudoarea trudei, jertfa munci și a răbdării: „Sângele alb. Cu trudă răbduriu/ Să-ți storci cămașa zilnic pentru altul/ Pân’ ce pe umere n-a mai rămas/ Decât povara cerului înaltul” (Sângele alb).


[1] „Coluni” (însemnând măgari sălbatici) este un arhaism, termenul fiind preluat, cel mai probabil, de la Sfântul Dosoftei, din Psaltirea în versuri.

1 2 3 4 5