Mireasmă [26]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mireasmă
(roman)

*

Interfața cumpărăturilor îți aduce la ușă curierul. De fiecare dată altul. Codul pin e singura relație între tine și el. Câteodată mai e nevoie și de cartea de identitate, ca nu cumva să fii altul decât cel care a plătit cu cardul. Schimb minimal de cuvinte. El se grăbește, tu vrei să deschizi pachetul. Coboară cu liftul, tu închizi yala. Și, adesea, ceea ce ai plătit, aia și primești. Dar, uneori, nu așa stau lucrurile! Pentru că trebuie să te enervezi, să fii decepționat de ceea ce ai primit, să îți promiți că nu mai cumperi de la ei…Dar de la cine să cumperi? Orașul devine tot mai gol de mărfuri și tot mai plin de mâncare. Trebuie să bați kilometri întregi până la o perechi de pantaloni, până la un mouse, până la o masă reglabilă. Și trebuie să apelezi tot la ei, la cei care țin produsele pe câmp, în hambare, departe de ochii noștri, pentru ca să le aducă în două-trei zile în oraș. Dusul și întorsul din câmp al curierilor e ca dusul și întorsul nostru de la locul de muncă. Dacă nu îți place dusul și întorsul e treaba ta, dar trebuie să faci tot acest drum de du-te-vino.

De data asta toate pachetele au fost bune! Le-am desfăcut în grabă și am privit produsele. E o mare binecuvântare a Preacuratei Stăpâne când vin toate cu pace. Aerul condiționat e la 23 de grade, am știut două coduri pin, dar nu și pe al 3-lea. Fapt pentru care am dat un mesaj cu numele meu către curier. Și acesta s-a considerat corelativul pinului neavut. Am plătit un colet, iar alte 4 erau plătite. Schimburi rapide de informații. Cel ieșit să fumeze, vorbitor de limbă engleză, a crezut că vreau să vorbesc cu el. Sau că aștept ca el să iasă de la ghenă. Dar l-am liniștit spunându-i că aștept un curier. Și apoi a văzut cum a venit curierul, iar el și-a văzut de ale lui. Trecem unii pe lângă alții și ne întrebăm de vorbă doar dacă avem vreun interes anume. Se numește politețe, se numește indiferență, se numește pragmatism. E guest pentru câteva zile. E în treacăt. România nu e țara lui, ci una de tranzit. Însă eu locuiesc aici, slujesc aici, mă mântui aici! Și eu am fost și voi fi călător și știu sentimentul străinătății. Și când ești departe de casă orice cuvânt bun înseamnă prietenie, ospitalitate, un timp fără nervi. Căci nervii apar, dar e mai bine să ai câți mai puțini sau deloc.

Chipuri de tot felul. Cât le reții și de ce? Sau de ce, după ani de nevedere, știi foarte bine un chip, al cuiva, fără ca el să fie prietenul tău? Ieri, când mamele îmbrăcate frumos își duceau copiii la Școală, și ei numai în alb și negru, am avut sentimentul că toți acești copii au ieșit de undeva, că toată vara au fost ascunși. Acuʼ, la început de an școlar, mamele nu mai sunt femei, nu mai sunt unele, oarecare, ci sunt responsabile. Ele își duc copiii la Școală, îi așteaptă, îi iau de la Școală, sunt precum cloștile care au grijă de ghemotoacele lor. Femeia oarecare e relaxată, are gândurile ei, se lasă purtată de visări. Nu și mama cu copii! Ea e întotdeauna cu grija lor. Au tații griji?! Și încă câte! Dar ei, fiind duși la muncă, par să nu aibă. Dar toată viața familiei stă în salariul lor, în munca lor, în rezistibilitatea lor. Tații muncitori sunt imaginați a fi niște animale de povară care doar cară toată ziua spre familia lor. Mama duce casa în spate, dusă fiind în spate de soțul ei. Mai au ei timp pentru ei, ca soț și soție? Copiii sunt prea multul lor sau firescul lor? Și când copiii pleacă, când se îndepărtează de casă, pentru că își fac propria lor casă, soții se regăsesc tot mai uniți sau tot mai depărtați unul de altul?

Mireasmă [25]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mireasmă
(roman)

*

Multitudinea de chipuri rămase în minte, atunci când începi să le studiezi fizionomia. Ochii mai întâi, nasul, pomeții, gura, ce exprimă fața lor. Dar ce sunt toate acestea fără sufletul lor, fără cel care face ca totul să fie interesant, ca totul să însemne ceva? Destructurările chipurilor în artă vorbesc despre patimile sufletelor noastre. Căci problema nu e că în același chip avem două sau trei chipuri și că diformitățile sunt urâte, ci că patimile din sufletul nostru, deși sunt extrem de urâte, ni se par „tolerabile” atunci când le avem. De ce suportăm împuțiciunea din casa noastră, chiar dacă ea este intolerabilă?! De ce ne învățăm până la urmă cu toată grețoasa stare de lucruri, când ar trebui să protestăm, să nu tăcem deloc?!!

Protestul Profesorilor a fost evenimentul cel mai discutat al lui 8 septembrie. Ei au vorbit despre lucrurile inacceptabile făcute la adresa lor. Soția mea a fost acolo și a făcut acei pași ai demnității împreună cu toți ceilalți, pentru că a fi solidar înseamnă a privi spre același scop. Și scopul este educația copiilor! Când ești elev nu îți dai seama cât de importantă e treaba asta cu învățarea, cu pregătirea pentru viitor. Atunci ți se pare că a fi împreună cu ceilalți e mai important. Da, comuniunea e foarte importantă, căci e viața ta socială! Dar când vei fi pe picioarele tale, când vei dori să construiești lucruri pentru tine și pentru familia ta, ceea ce știi e cel mai important lucru. Pentru că de la aceste cunoștințe ale tale, devenite mod de a fi, pornește toată încrederea în tine și în ceilalți. Nu te vei simți roata de rezervă, ci cel care pune în mișcare lucrurile. Și tu, cu chipul tău unic, cu experiența ta unică de viață, vei merge mai departe, pe fiecare zi vei face lucruri esențiale, pentru că ai învățat de mic să lucrezi, să te construiești. Și construcțiile tale, văzute sau nevăzute de toți, vor fi realitatea ta, istoria ta, la care îi vei chema pe ceilalți. Căci atunci când vrei să elogiezi un autor, elogiezi de fapt munca lui, crezul lui clar și victorios. Statuia din fața casei memoriale e chipul esențial din istorie. Lucrurile sale trebuie explicate. Fotografiile sale au o istorie în spate. Cei care vin și vorbesc despre el, au și ei o muncă de cercetare durabilă. Nimic în literatură nu se face fără sudoare, fără ca să fii mereu altul, fără cunoaștere aplicată. Viața, în sine, este o călătorie existențială unică și cu totul irepetabilă, o continuă întâmpinare de evenimente neașteptate. Cel pe care l-ai întâlnit azi pentru prima oară, l-ai întâlnit numai azi. Îl poți întâlni și mâine și în altă zi și în alt an, dar el este azi în viața ta pentru prima oară. Această noutate este cea care îți suscită atenția. Cine e el, de este pentru prima oară în fața mea? De unde vine, ce face, cine este? Mintea noastră ar trebui să se întrebe de fiecare dată acest lucru. Să nu o lăsăm să se blazeze! Să nu o lăsăm fără interogații! O minte care caută răspunsuri e o minte care se lasă luminată de Dumnezeu. Pentru că a căuta răspunsuri cu adevărat înseamnă a recunoaște, în mod smerit, că nu le ai și că nu le poți avea fără ajutorul Lui și al oamenilor. Începutul unui roman e bucuria că ai primit o luminare de la Dumnezeu. Pentru că ai primit o ușă spre inimile oamenilor, spre viețile lor, spre viețile celor despre care vorbești. Mersul lui, pe stradă, la amurg, învăluit în tristețe, e o întrebare despre femeia din viața lui. E ea acolo, ca intrigă sau ca urmă, ca zaț al durerii? O doamnă, deschisă spre dramele bărbaților, le tot roagă pe femei ca să nu îi mai zdruncine în mod gratuit pe bărbați, să nu îi mai omoare cu zile, ci să fie atente și iubitoare cu ei. Căci n-ai nimic de câștigat dacă țipi toată ziua, dacă îi scoți ochii, dacă îl faci să se simtă vinovat în fiecare zi. Și podcasturile de cuplu, în care viața de familie e tematizată cu inteligență și cu umor, sunt cele care stârnesc discuții. Care umplu socializarea online. Fiindcă accesează subiecte ușoare, de rutină. Dar realele discuții sunt în spatele cuplurilor care au opere de arătat și nu doar un mod de-a fi. Și acolo îi vezi cum tac, cum nu se regăsesc în munca ta, în viața ta, și cum încearcă să îți inducă ideea că „nu valorezi” pentru ei. Pentru că ei, cei mulți, vor un bâlci continuu, vor să îi distrezi, dar nu să îi trezești din somnolența lor. Munca ta înseamnă „un stres”, crezurile tale „mofturi prea mari”, dau mai departe, spre alții, care îi fac să piardă timpul. Și pierderea timpului e marea iluzie a oamenilor. Dar tu, cel care îți câștigi timpul neîncetat, n-ai de-a face cu ratarea, ci cu creșterea duhovnicească.

Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [45]

Și iarăși, un alt poem, intitulat Vis, vorbește tainic despre revelații dumnezeiești în vis extatic:

E numai umbră și un vis
Cu lumânarea-aprinsă de la sine
Și chipul Maicii noaptea picurat
De-a lungul așteptării pe coline

A treia treaptă îngerul lovi
Cu pas de nuntă licărind în casă
Ulcioarele de aur se-nfior
Și crinul fumegă lângă mireasă

Șarpele se prelinge prin oglinzi
Și vulturul în ape circumscrise
Stejarii sub securi se limpezesc
Și carnea mea pe oasele promise.

„E numai umbră” – indicând noaptea – „și un vis/ Cu lumânarea-aprinsă de la sine”: se poate referi la o minune a aprinderii de la sine a lumânării sau, metaforic, la descoperirea luminii dumnezeiești în vis extatic. Sau la ambele.

„Și chipul Maicii noaptea picurat/ De-a lungul așteptării pe coline”: cred că se referă la o vedenie despre care a scris și altădată (sau poate alta, asemănătoare), legată de Bunavestire și de întruparea Mântuitorului în pântecele Fecioarei Preacurate (cf. Lc. 1, 26-38). Îngerul (Sfântul Arhanghel Gavriil) vine „cu pas de nuntă licărind în casă /…/ Și crinul fumegă lângă mireasă”, lângă Mireasa Duhului Sfânt, Preacurata Fecioară Maria. Biserica știe, prin Sfânta Tradiție, că Sfântul Arhanghel i-a dăruit Preasfintei Fecioare o ramură de crin din Rai, când ea a acceptat să-L primească în pântece pe Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Întruparea și chenoza Domnului este exprimată în sintagme profetice: „Șarpele se prelinge prin oglinzi” – Mântuitorul fiind profețit prin șarpele de aramă ridicat de Sfântul Moisis în pustie, El fiind Șarpele care l-a nimicit pe balaurul Iadului și pe toți șerpii lui. Și El „se prelinge” pe pământ „prin oglinzile” trupului, făcându-Se om, pentru a-l înșela pe șarpele cel vechi, pe Satanas, care ne-a înșelat pe noi și ne-a scos din Rai. Am găsit, altădată (și am scris în teza mea doctorală, despre Sfântul Antim Ivireanul), că trupul uman este numit „oglindă” într-o rugăciune, înainte de somn, a Sfântului Grigorios Teologul: „să Te aflu milostiv pe Tine în ceasul morții și al Judecății, când se vor sparge oglinzile trupului[1]. Iar într-o stihiră a Vecerniei din joia săptămânii luminate, se spune, într-o exprimare teologic-simbolică, că Hristos, Lumina cea neînserată, a strălucit în trupul Său omenesc ca într-o oglindă: „Închinare de seară aducem Ție, Luminii celei neînserate, Care, la sfârșitul veacurilor, ca într-o oglindă în trup ai strălucit lumii”[2].

Și tot El, Hristos, Vulturul ceresc, se oglindește „în ape circumscrise”: Cel fără de timp și fără de ani, Cel veșnic și necircumscris, Se pogoară la noi și Își face trup din Fecioara Preacurată, devenind om, circumscris în timp. Este foarte posibil ca Ioan Alexandru să fi citit Cazania Sfântului Varlaam, care zice, despre lumina revelată Sfinților Apostoli pe muntele Tabor: „Lumină dumnedzâiască au fost, că Domnul Hristos ș-au arâtat într-acel trup ce purta firea Sa cea dumnedzâiascâ, ca o lumănare întru oglindâ”[3]. Așa după cum sunt convinsă că a citit și Învățăturile Sfântului Neagoe Basarab[4], care îl sfătuia pe fiul său, Theodosie, să trăiască ortodox și să ajungă la cunoașterea luminii dumnezeiești și la sfințenie prin asceză. Aceleași sfaturi le adresează, după cum am văzut, și Alexandru fiului său, în multe poeme, urmărind modelul parenetic…

„Stejarii sub securi se limpezesc”: Sfinții Mucenici, toți cei care au crezut în Jertfa Mântuitorului și s-au jertfit la rândul lor s-au limpezit sub securile călăilor, devenind lumini ale Raiului.

Dar și cel care contemplă vederi dumnezeiești, cu ochii lăuntrici, spirituali, ai sufletului său, și acesta își limpezește ființa: „Și carnea mea pe oasele promise”. După cum vestește și Ps. 50, 9-10: „Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți, spăla-mă-vei și mai mult decât zăpada mă voi albi. Îmi vei da auzului meu bucurie și veselie, bucura-se-vor oasele cele smerite”.

Vederea luminii dumnezeiești și a existenței îndumnezeite din Împărăția Cerurilor îl face pe contemplatorul duhovnicesc să fie plin de pace și de veselie sfântă între oameni și să vadă cu alți ochi lumea, așa cum mărturisește Alexandru în poemul Pace:

Mărire sus și bună învoire
Și pace între oameni pe pământ
Pustia s-a oprit și marea nu mai este
Și-i la amiază pururi soarele cel sfânt

Păduri de brad și de stejar
Cum vă-mpliniți fără de stânjenire!
Acolo vulturii își au sălaș,
Aici e locul meu de viețuire

Roiuri îmbracă peșterile-n munți
Și țara-i grea de lapte pe colină
Culmile-s ochi de crini și pelicani
Și omul nu mai poate de lumină

Ne-am îmbrăcat curat de sărbători
Gura mi-e numai imne și slăvire
Pace în cer și pace între oameni
În toți și toate pace, slavă Ție!

„Mărire sus și bună învoire/ Și pace între oameni pe pământ /…/ Pace în cer și pace între oameni” parafrazează cântarea oștirii de Îngeri la nașterea Domnului: „Slava lui Dumnezeu [este] în[tru] cei preaînalți și pe pământ [este] pacea, în[tru] oameni bunăvoirea” (Lc. 2, 14)[5].

De asemenea, „marea nu mai este” reprezintă o afirmație conformă cu Apoc. 21, 1, autorul descriind realitatea care este în Împărăția Cerurilor și care va fi în veșnicie, în care este „la amiază pururi soarele cel sfânt”, în care, adică, este numai zi. Unde „Soarele cel sfânt”, Dumnezeu, luminează pururea cu lumina de „amiază”, a slavei Sale întru totul strălucitoare: „Și m-a dus pe mine în Duhul pe un munte mare și înalt și mi-a arătat mie cetatea cea mare, sfântul Ierusalim, coborând din cer, de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. […] Și cetatea nu are nevoie de soare, nici de lună, ca să o lumineze pe ea, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o pe ea și luminătorul ei [este] Mielul” (Apoc. 21: 10-11, 23)[6].

„Acolo vulturii își au sălaș,/ Aici e locul meu de viețuire”, căci „unde este stârvul, acolo se vor aduna [și] vulturii” (Mt. 24, 28): unde este Hristos, Cel care a murit pentru toată lumea, acolo se adună vulturii Cerului, Sfinții Lui, cei care zboară întru înălțimile sfințeniei.

Aidoma, strofa a treia descrie simbolic o „țară” sfântă, a făgăduinței, în care curge „lapte pe colină” și miere de la „roiuri” care „îmbracă peșterile-n munți”, mierea harului pe care o fac roiurile de sihaștri care îmbracă peșterile din munții României. Aidoma, „culmile-s ochi de crini și pelicani”: Sfinții lui Dumnezeu, care se lovesc pe ei înșiși cu smerenia și asceza lor aspră, precum pelicanii, și se albesc precum crinii prin lacrimile pocăinței lor, urcă pe culmile unde „omul nu mai poate de lumină”, se umple de lumina dumnezeiască.

Având în vedere că Imnele Transilvaniei au fost publicate imediat după Imnele Bucuriei, este posibil (bănuiesc) ca poeziile acestea, care cuprind vedenii și revelații dumnezeiești, să fie dintre cele respinse de cenzură anterior.


[1] Cele mai frumoase rugăciuni ale Ortodoxiei, Ed. Anastasia, București, 1996, p. 230.

[2] Penticostar, Ed. IBMBOR, București, 1999, p. 41.

[3] Varlaam, Cazania (1643), ed. îngrijită de J. Byck, Ed. Academiei RSR, București, 1966, p. 474.

[4] Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie, text ales și stabilit de Florica Moisil și Dan Zamfirescu, cu o nouă traducere a originalului slavon de G. Mihăilă. Studiu introductiv și note de Dan Zamfirescu și G. Mihăilă, Ed. Minerva, București, 1970.

[5] A se vedea Evanghelia după Lucas, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2019, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2019/04/11/evanghelia-dupa-lucas/.

[6] Sfântul Apostol Ioannis, Apocalipsis, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2023, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2023/04/04/apocalipsis-ed-byz/.

Sermon on the 22nd Sunday after Pentecost [2025]

My beloveds[1],

in our world, having money means being financially stable, it means having a social status. And when you have a social status, you want to advance in the good that you have. And as you keep accumulating money you attach your heart to it and you start to not see the people around you, but only your good brought by the money that you have. And when the Lord spoke of the rich man who rejoiced every day brilliantly [λαμπρῶς] [Lucas 16, 19, BYZ], He spoke to us about our focus on our current good, through which we exclude everyone else. For our great problem is precisely this: we become asocial to the extent that we focus only on our own good[2].

When we are social people, we have public and private meetings with our friends and acquaintances. People still see us at face, we meet, because we make time to talk. But when you no longer have time for others, when you are absorbed only by your work and business, you become asocial, you become closed in on yourself and you only enjoy what you have. And the Hell begins precisely here: from closing in on ourselves. Because we no longer see either the pains or the joys of others, but only our own existence[3].

If you are helpless and sick, closing in on yourself is again the beginning of Hell, because you do not want to accept people’s help and you do not go out to them with prayer and living love. The sick person is not a social reject, but a prayer for all and a love for all, a living lesson of patience and a book of wisdom, if he is a man of God. Because the illness makes you wise, makes you attentive, makes you humble, fills you with holy understandings, if you live it all in the peace of God. But if the illness is a continuous blasphemy against God, if it is despair, it is the beginning of eternal Hell. Because the Hell is closure in itself, it is non-communication[4].

For Saint Lazaros [Λάζαρος], the Paradise did not begin when he died and was taken by the Holy Angels into the bosom of Saint Avraam [Ἀβραάμ] [Lucas 16, 20, 22, BYZ], i.e. in communion with him and all the Saints, but here, on earth. Because the Paradise or the Emperordom of God begins when you live with God. For that is precisely why he arrived where Avraam was, because he lived here together with God, just as Saint Avraam had lived throughout his life of faith. And he stood in suffering, in sickness, at the rich man’s gate, but also in a holy life. Because only a holy life takes you to the Paradise of God, while a lack of humanity takes you to Hell[5].

At first glance, people seem the same, but they are not. Because their lives differentiate them. And when we talk about the ontology of salvation, of the saved man, we are talking about the one in whom is the glory of God and the deeds of holiness. Because this is Lazaros: the man of holiness. And, in appearance, although he seemed to be a man like the indifferent rich man, he was the Saint of God and did not go to Hell, where the rich man went, but to the Emperordom of God. Because he went where his heart was. The heart of Saint Lazaros was completely embraced by the love of God, while the heart of the rich man lay in his indifference[6].

And everyone chose the life and eternity they wanted, because everything is about choice and our life. You choose what you want and do what you want, but every choice and every deed have eternal consequences. And when we repent, we fully feel the eternal consequences of our sins, because we see our inner decadence. And we cry out from our Hell, from the depths of our decadence to God, so that He may send us His mercy, His forgiveness, and raise us from the Hell of our sins[7].

If we received God’s grace anywhere, then any church would be „good”. But we can only receive God’s grace here, in His Church. Because there are not thousands of churches, but only one Church on earth, the Church of Pentecost. And we sanctify ourselves here, here we prepare for the Emperordom of God, because here the glory of God descends into our lives mysteriously, as it did on the day of Pentecost, but with wonderful signs for unbelievers. So that they may understand that a great miracle is experienced here: the miracle of the deification of people. And we experience this miracle every day, the miracle of our deification, because God’s grace is always within us[8].

When I sanctify the Precious Gifts, when I sanctify the water, when I bless the offerings and the people, the glory of God descends into me and into the sanctified and blessed things. It descends in a mysterious way, unseen by others, but felt by my whole being, lived by me! Therefore, I can give witness about the mysterious life of the Church, to the mercy and forgiveness of God, because I see His glory descending into me, but also into people. I see the ghostual changes of people, just as you can see them ghostually. Because the changes are real and they are divine, because the glory of God works them all[9].

And when you come to Church Services and receive them all with an open heart, then you are filled with the glory of God that descends into people. And if you are filled with His glory, then, through you, others are also filled with His glory. Because His glory flows from you and into your home and into all yours and into those you meet, but everyone receives it according to their openness to God and to people. Therefore, if you close yourself in, you no longer want the life of God, you no longer want His glory. But if you open yourself to everyone, then the glory of God is in you and you can work the works of your salvation. For no one is saved except in cooperation with God, except only in living union with the God of our salvation[10].

To be in Hell means to be „in torments” and „in flame” [Lucas 16, 23, 24, BYZ], in eternal pain. And the earthly ease of the rich man is designated as „the good things,” while the pains of Lazaros as „the bad things” [Lucas 16, 25, BYZ]. But the good things of this life bring us eternal torments, while the bad things of this life bring us eternal comfort [Ibidem]. For all pains and troubles, received with patience, sanctify us, while the indifferent life is only a false good, because it brings us eternal torment[11].

And there is a huge chasm between Paradise and Hell [Lucas 16, 26, BYZ], because such is the ontological difference between Saints and sinners. The Saints are living dwellings of God, full of grace and holiness, while the sinners are human disfigurements. And even now we feel the difference between Saints and sinners, this enormous inner distance between one and the other, because the Saints are full of love, forgiveness and humility, while the sinners are evil, cold and indifferent people[12].

And each of us chooses, my beloveds, we choose which side we want to be on! And we renew our choice daily. Therefore, let us praise God for strengthening us in life with Him, in eternal life with Him, because even now we experience the comfort of His Paradise! Amin[13]!


[1] Started at 7.17, in day of wednesday, on 22 october 2025. Cloudy sky, 7 degrees, wind of 3 km/h.

[2] Iubiții mei, în lumea noastră, a avea bani înseamnă a fi stabil financiar, înseamnă a avea un statut social. Și când ai un statut social, vrei să avansezi în binele pe care îl ai. Și tot strângând bani îți lipești inima de ei și începi să nu mai vezi oamenii din jurul tău, ci doar binele tău adus de către banii pe care îi ai. Și atunci când Domnul a vorbit de bogatul care se veselea în fiecare zi în mod strălucit [λαμπρῶς] [Lucas 16, 19, BYZ], El ne-a vorbit despre concentrarea noastră pe binele nostru actual, prin care îi excludem pe toți ceilalți. Căci marea noastră problemă e tocmai aceasta: devenim asociali în măsura în care ne concentrăm doar pe binele nostru.

[3] Când suntem oameni sociali, avem întâlniri publice și private cu prietenii și cunoscuții noștri. Oamenii ne mai văd la față, ne întâlnim, pentru că ne facem timp pentru a vorbi. Dar când nu mai ai timp de alții, când ești absorbit doar de munca și afacerile tale, devii asocial, devii închis în tine însuți și te bucuri numai tu de ceea ce ai. Și Iadul începe tocmai de aici: de la închiderea în noi înșine. Pentru că nu mai vedem nici durerile, nici bucuriile celorlalți, ci doar propria noastră existență.

[4] Dacă ești neputincios și în boală, închiderea în tine însuți este iarăși începutul Iadului, pentru că nu vrei să accepți ajutorul oamenilor și nici tu nu ieși spre ei cu rugăciune și iubire vie. Omul bolnav nu e un rebut social, ci o rugăciune pentru toți și o iubire pentru toți, o lecție vie de răbdare și o carte de înțelepciune, dacă e un om al lui Dumnezeu. Pentru că boala te face înțelept, te face atent, te face smerit, te umple de înțelegeri sfinte, dacă le trăiești pe toate în pacea lui Dumnezeu. Dar dacă boala e o hulă continuă la adresa lui Dumnezeu, dacă ea este disperare, ea e începutul Iadului veșnic. Pentru că Iadul e închidere în sine, e necomunicare.

[5] Pentru Sfântul Lazaros [Λάζαρος], Paradisul nu a început când a murit și a fost dus de către Sfinții Îngeri în sânul Sfântului Avraam [Ἀβραάμ] [Lucas 16, 20, 22, BYZ], adică în comuniune cu el și cu toți Sfinții, ci aici, pe pământ. Pentru că Paradisul sau Împărăția lui Dumnezeu începe când tu trăiești cu Dumnezeu. Căci tocmai de aceea a ajuns unde era și Avraam, pentru că el a trăit aici dimpreună cu Dumnezeu, așa cum trăise și Sfântul Avraam în toată viața lui de credință. Și el a stat în suferință, în boală, la poarta bogatului, dar și în viață sfântă. Pentru că numai viața sfântă te duce în Paradisul lui Dumnezeu, pe când lipsa de omenie te duce în Iad.

[6] La o primă vedere, oamenii par la fel, dar nu sunt. Pentru că îi diferențiază viețile lor. Și când vorbim despre ontologia mântuirii, a omului mântuit, vorbim despre cel în care este slava lui Dumnezeu și faptele sfințeniei. Pentru că acesta e Lazaros: omul sfințeniei. Și, în aparență, deși părea a fi un om asemenea bogatului indiferent, el era Sfântul lui Dumnezeu și n-a mers în Iad, unde a mers bogatul, ci în Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că a mers acolo unde era inima lui. Inima Sfântului Lazaros era cu totul cuprinsă de dragostea lui Dumnezeu, pe când inima bogatului zăcea în indiferența lui.

[7] Și fiecare și-a ales viața și veșnicia pe care și le-au dorit, pentru că totul ține de alegerea și de viața noastră. Alegi ceea ce vrei și faci ceea ce vrei, dar orice alegere și orice faptă are consecințe veșnice. Și când ne pocăim, noi simțim din plin consecințele veșnice ale păcatelor noastre, pentru că vedem decadența noastră interioară. Și noi strigăm din Iadul nostru, din adâncul decadenței noastre la Dumnezeu, pentru ca să ne trimită mila Lui, iertarea Lui, și să ne ridice pe noi din Iadul păcatelor noastre.

[8] Dacă am primi harul lui Dumnezeu oriunde, atunci orice biserică ar fi „bună”. Dar nu putem primi harul lui Dumnezeu decât aici, în Biserica Sa. Pentru că nu sunt mii de biserici, ci doar o singură Biserică pe pământ, Biserica Cincizecimii. Și noi ne sfințim aici, aici ne pregătim pentru Împărăția lui Dumnezeu, pentru că aici coboară în viața noastră slava lui Dumnezeu în mod tainic, după cum a coborât și în ziua Cincizecimii, dar cu semne minunate pentru cei necredincioși. Ca ei să înțeleagă faptul că aici se trăiește o mare minune: minunea îndumnezeirii oamenilor. Și această minune noi o trăim în fiecare zi, minunea îndumnezeirii noastre, pentru că harul lui Dumnezeu e în noi mereu.

[9] Când sfințesc Cinstitele Daruri, când sfințesc apa, când binecuvânt prinoasele și oamenii, slava lui Dumnezeu se coboară în mine și în cele sfințite și binecuvântate. Se coboară în mod tainic, nevăzut pentru alții, dar simțit de toată ființa mea, trăit de către mine! De aceea, eu pot da mărturie despre viața tainică a Bisericii, despre mila și iertarea lui Dumnezeu, pentru că văd slava Lui coborând în mine, dar și în oameni. Văd schimbările duhovnicești ale oamenilor, după cum și dumneavoastră le puteți vedea duhovnicește. Pentru că schimbările sunt reale și sunt dumnezeiești, pentru că slava lui Dumnezeu le lucrează pe toate.

[10] Și când vii la Slujbele Bisericii și le primești pe toate cu inima deschisă, atunci te umpli de slava lui Dumnezeu care coboară în oameni. Și dacă te umpli de slava Lui, atunci, prin tine, se umplu și alții de slava Lui. Pentru că slava Lui se revarsă din tine și în casa ta și în toți ai tăi și în cei pe care îi întâlnești, dar toți o primesc pe măsura deschiderii lor față de Dumnezeu și față de oameni. De aceea, dacă te închizi în tine, nu mai vrei viața lui Dumnezeu, nu mai vrei slava Lui. Dar dacă te deschizi față de toți, atunci slava lui Dumnezeu e în tine și tu poți lucra faptele mântuirii tale. Că nimeni nu se mântuie decât în conlucrare cu Dumnezeu, decât numai în unire vie cu Dumnezeul mântuirii noastre.

[11] A fi în Iad înseamnă a fi „în chinuri” și „în văpaie” [Lucas 16, 23, 24, BYZ], în durere veșnică. Iar huzurul pământesc al bogatului e desemnat ca „cele bune”, pe când durerile lui Lazaros ca „cele rele” [Lucas 16, 25, BYZ]. Însă cele bune ale vieții de aici ne aduc chinuri veșnice, pe când cele rele ale vieții acesteia ne aduc mângâiere veșnică [Ibidem]. Căci toate durerile și necazurile, primite cu răbdare, ne sfințesc, pe când viața indiferentă nu e decât un bine fals, pentru că ne aduce chinul cel veșnic.

[12] Și e o prăpastie imensă între Paradis și Iad [Lucas 16, 26, BYZ], pentru că așa este și diferența ontologică dintre Sfinți și păcătoși. Sfinții sunt locașuri vii ale lui Dumnezeu, pline de har și de sfințenie, pe când păcătoșii sunt desfigurări umane. Și încă de acum simțim diferența dintre Sfinți și păcătoși, această distanță enormă interioară între unii și alții, pentru că Sfinții sunt plini de iubire, de iertare și de smerenie, pe când păcătoșii sunt oameni răi, reci și indiferenți.

[13] Și fiecare alegem, iubiții mei, alegem de care parte vrem să fim! Și alegerea noastră o reînnoim zilnic. De aceea, să Îl lăudăm pe Dumnezeu că ne întărește în viața cu El, în viața cea veșnică cu El, pentru că încă de acum trăim mângâierea Paradisului Său! Amin!

1 3 4 5