Sermon at the Circumcision of the Lord according to the flesh [2026]

My beloveds[1],

on the 8th day after His birth, the Lord circumcises Himself in order to fulfill the old law, but at the same time to begin the ghostual life of christians[2]. Because today, 8 days after His birth, when He began to suffer with His body for us, He taught us in a mysterious way that our ghostual life is born from ascesis, from our pain in order to fulfill His holy will. Because we must cleanse ourselves of passions constantly in order to be filled with His divine glory. And His glory in us, felt and conscioused by us, is the beginning of our eternal life, it is the beginning of His Emperordom within ourselves[3].

But the circumcision of the old law was replaced by the Lord with the Baptism of His Church, by water and by the Ghost[4]. For the sacramental Baptism of the Church is that which gives us the glory of our triune God, for we are baptized in the name of the Father and of the Son and of the Holy Ghost. And if we receive His glory at our Baptism, because we have become His ghostual sons, we can become aware of His glory in ourselves unceasingly through our ascesis. For the ascesis, as the fulfillment of God’s will with us, keeps us in the zeal of God, in His desire, and this allows us to feel His glory unceasingly in ourselves[5].

And when the Lord was circumcised and His blood flowed for our salvation, then He also received His name, that of Iisus [Ἰησοῦς], which means Savior, as He had received it from God through the Archangel Gavriil[6]. And we, following the example of the Lord, also receive our names 8 days after birth, when, liturgically, we are commemorated in the prayer that is said 8 days after the child’s birth. On the birth certificate we have a name, the name chosen by our parents, but in the Church our name is said on the 8th day or, if this prayer is not said, because many do not know about it, the child’s name is said liturgically at Baptism. When he is baptized. Because then, at Baptism, he becomes the son of God through grace and the living member of His Church. And so, our ghostual life, the life with God, begins with our sacramental Baptism, which is the Divine Mystery through which we are born of God[7].

And His glory, which we receive at Baptism, surpasses any understanding of our mind, feeling and will, because it overwhelms, cleanses, enlightens and sanctifies our entire person. In other words, from Baptism, we have the life with God. And we have nothing else to do but live in His holiness. But we fall into many sins after our Baptism! We fall into many sins and end up no longer feeling His glory within ourselves. Therefore, we repent of our sins and are resurrected from the dead by the Lord through the Sacrament of Confession, where we confess our sins and He forgives us of them through our Duhovnik, then unites us with Himself in the Sacrament of the Divine Eucharist, so that He may be in us and with us forever. Because the life of faith is the life lived with God, where He is not felt outside of us, but in us, through communion with Him[8].

The unceasing prayer, the prayer of the heart, is an unceasing call for the mercy of our Lord Iisus Hristos in ourselves. We unceasingly ask for His mercy, His forgiveness, His salvation, thereby asking for His presence in ourselves through His glory, which is the common glory of the Father and the Holy Ghost. We ask that the Lord fill us with His mercy, that He come into us through His glory, and when He comes into us, He comes together with the Father and the Holy Ghost, because our triune God fills us with His glory unceasingly, just as He first filled us at our sacramental Baptism. And just as the reception of His glory at first overwhelmed us completely, so the feeling of His glory overwhelms us unceasingly, because His glory is what cleanses, enlightens, and sanctifies us unceasingly, here on earth, and sanctifies us unceasingly in His eternal Emperordom. Therefore, our sacramental Baptism has eternal consequences, because both here and in eternity we grow in the glory of God in whom we were baptized in His Church[9].

And we grow in unceasing prayer, but we also grow in inner silence. And we are filled with divine enlightenments and visions by praying to Him, because all are gifts of the presence of His glory within ourselves. And without His glory within ourselves we cannot serve Him, we cannot feel Him within us, we cannot understand His words and His will with ourselves. Because His eternal glory is His eternal communication with ourselves. He communicates in us through His glory, cleanses us, enlightens us and sanctifies us through His glory, everything we do in His service is through His eternal glory. Because He sanctifies all through us, He sanctifies all that is ours through His glory, so that all that is ours may be holy and we may be His Saints[10].

We started a new year and we started it with God. Because God is the beginning, the content and the end of every good thing in our life. We start our work with God, in Him we overcome and in Him we fulfill ourselves, because we put our hope in His help. And His help is so wonderful in everything we do, because our plan is completely surpassed by His mercy towards us. Because we imagine one thing and, in the end, we come to see that God gives us more than we imagined. Because He leads us to our true benefit, to our true good and not to a false good. Because false good is that which is a sin considered as „good”. But the good of God is the one that fulfills us, it is the one that truly does us good, it is the one that humbles us and fills us with much gratitude towards God[11].

On january 2 and 3, 2026, we come with the baptism to your homes. Because we must begin every year with God’s blessing. And so, with sanctified homes, you will come and take the holy water of God, His Aghiasma, on january 6, so that we may all be sanctified by His eternal glory. Because we are preparing to relive the Baptism of the Lord and to taste the water of His mercy[12].

A new year with peace and with much blessing! May God rejoice you in everything you do! Amin[13]!


[1] Started at 15.37, in day of friday, on 26 december 2025. Sun, -2 degrees, wind of 16 km/h.

[2] Viețile Sfinților pe luna ianuarie [Lives of the Saints on the month of january], ediția a II-a, Ed. Episcopiei Romanului, 2001, p. 9.

[3] Iubiții mei, în a 8-a zi de la nașterea Sa, Domnul Se taie împrejur pentru ca să împlinească legea cea veche, dar totodată să înceapă viața duhovnicească a creștinilor. Pentru că astăzi, la 8 zile după nașterea Sa, când a început să pătimească cu trupul Său pentru noi, ne-a învățat în mod tainic faptul că viața noastră duhovnicească se naște din asceză, din durerea noastră pentru a împlini voia Lui cea sfântă. Pentru că trebuie să ne curățim de patimi neîncetat ca să ne umplem de slava Lui cea dumnezeiască. Și slava Lui în noi, simțită și conștientizată de către noi, este începutul vieții noastre celei veșnice, e începutul Împărăției Sale în noi înșine.

[4] Idem, p. 10.

[5] Însă tăierea împrejur a legii vechi a fost înlocuită de Domnul cu Botezul Bisericii Sale, cel prin apă și prin Duh. Pentru că Botezul sacramental al Bisericii e cel care ne dă nouă slava Dumnezeului nostru treimic, căci noi suntem botezați în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și dacă primim la Botezul nostru slava Lui, pentru că ne-am făcut fiii Săi duhovnicești, putem conștientiza slava Lui în noi înșine în mod neîncetat prin asceza noastră. Căci asceza, ca împlinire a voii lui Dumnezeu cu noi, ne ține în râvna lui Dumnezeu, în dorirea Lui, și asta ne dă să simțim slava Lui în mod neîncetat în noi înșine.

[6] Idem, p. 10-11.

[7] Și când Domnul a fost tăiat împrejur și sângele Său a curs pentru mântuirea noastră, atunci Și-a primit și numele Său, pe acela de Iisus [Ἰησοῦς], care înseamnă Mântuitor, după cum fusese primit de la Dumnezeu prin Arhanghelul Gavriil. Și noi, urmând exemplul Domnului, ne primim și noi numele la 8 zile după naștere, când, în mod liturgic, suntem pomeniți în rugăciunea care se rostește la 8 zile de la nașterea pruncului. Pe certificatul de naștere noi avem un nume, numele ales de părinții noștri, dar în Biserică numele nostru e rostit la 8 zile sau, dacă nu se face această rugăciune, pentru că mulți nu știu de ea, numele pruncului e rostit liturgic la Botez. Când e botezat. Pentru că atunci, la Botez, el devine fiul lui Dumnezeu prin har și mădularul cel viu al Bisericii Sale. Și astfel, viața noastră duhovnicească, viața cu Dumnezeu, începe odată cu Botezul nostru sacramental, care e Taina Dumnezeiască prin care noi ne naștem din Dumnezeu.

[8] Și slava Lui, pe care noi o primim la Botez, întrece orice înțelegere a minții, a simțirii și a voinței noastre, pentru că ea copleșește, curățește, luminează și sfințește întreaga noastră persoană. Cu alte cuvinte, de la Botez, noi avem viața cu Dumnezeu. Și nu trebuie să facem altceva decât să trăim întru sfințenia Lui. Dar noi cădem în multe păcate după Botezul nostru! Cădem în multe păcate și ajungem să nu mai simțim slava Lui în noi înșine. De aceea, ne pocăim de păcatele noastre și suntem înviați din morți de către Domnul prin Taina Mărturisirii, unde ne mărturisim păcatele și El ne iartă de ele prin Duhovnicul nostru, apoi ne unește cu Sine în Taina Dumnezeieștii Euharistii, pentru ca El să fie în noi și cu noi pururea. Pentru că viața de credință e viața trăită cu Dumnezeu, unde El nu e simțit în afara noastră, ci în noi, prin împărtășirea cu El.

[9] Rugăciunea neîncetată, rugăciunea inimii, e o chemare neîncetată a milei Domnului nostru Iisus Hristos în noi înșine. Cerem neîncetat mila Lui, iertarea Lui, mântuirea Lui, cerând prin aceasta prezența Lui în noi înșine prin slava Lui, care e slava comună Tatălui și Duhului Sfânt. Cerem ca Domnul să ne umple de mila Lui, să vină în noi prin slava Lui, și când El vine în noi, vine dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, pentru că Dumnezeul nostru treimic ne umple pe noi cu slava Lui neîncetat, așa după cum ne-a umplut prima oară la Botezul nostru sacramental. Și după cum primirea slavei Lui la început ne-a copleșit cu totul, așa ne copleșește simțirea slavei Lui neîncetat, pentru că slava Lui e cea care ne curățește, ne luminează și ne sfințește neîncetat, aici pe pământ, și ne sfințește neîncetat în Împărăția Lui cea veșnică. De aceea, Botezul nostru sacramental are consecințe veșnice, pentru că și aici și în veșnicie creștem în slava lui Dumnezeu în care ne-am botezat în Biserica Lui.

[10] Și creștem în rugăciunea neîncetată, dar creștem și în tăcerea interioară. Și ne umplem de luminări și de vederi dumnezeiești rugându-ne Lui, pentru că toate sunt daruri ale prezenței slavei Lui în noi înșine. Și fără slava Lui în noi înșine nu putem să Îi slujim Lui, nu putem să Îl simțim pe El în noi, nu putem să înțelegem cuvintele Sale și voia Lui cu noi înșine. Pentru că slava Lui cea veșnică e veșnica Lui comunicare cu noi înșine. Comunică în noi prin slava Lui, ne curățește, ne luminează și ne sfințește prin slava Lui, tot ceea ce facem în slujirea Lui e prin slava Lui cea veșnică. Pentru că El sfințește prin noi toate, El sfințește prin slava Lui toate ale noastre, pentru ca toate ale noastră să fie sfinte și noi să fim Sfinții Lui.

[11] Am început un nou an și l-am început cu Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este începutul, cuprinsul și sfârșitul oricărui lucru bun din viața noastră. Ne începem lucrul nostru cu Dumnezeu, întru El biruim și întru El ne împlinim, pentru că ne punem nădejdea în ajutorul Său. Și ajutorul Său e atât de minunat în fiecare lucru al nostru, pentru că planul nostru e întrecut cu totul de mila Lui cu noi. Căci noi ne imaginăm una și, în cele din urmă, ajungem să vedem că Dumnezeu ne dă mai mult decât ne-am închipuit noi. Pentru că El ne duce spre adevăratul nostru folos, spre adevăratul nostru bine și nu spre un bine fals. Căci binele fals e acela care e un păcat considerat drept „bine”. Dar binele lui Dumnezeu e cel care ne împlinește, e cel care ne face bine cu adevărat, e cel care ne smerește și ne umple de multă recunoștință față de Dumnezeu.

[12] Pe 2 și 3 ianuarie 2026 venim cu botezul în casele dumneavoastră. Pentru că orice an trebuie să îl începem cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Și astfel, cu casele sfințite, veți veni și veți lua apa cea sfântă a lui Dumnezeu, Aghiasma Lui, pe 6 ianuarie, pentru ca să ne sfințim cu toții prin slava Lui cea veșnică. Pentru că noi ne pregătim pentru a retrăi Botezul Domnului și pentru a gusta din apa milei Sale.

[13] Un an nou cu pace și cu multă binecuvântare! Dumnezeu să vă bucure în tot ceea ce faceți! Amin!

Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [58]

Alexandru compune și o istorie a lumii vechi – intitulată Amintire –, până la nașterea lui Hristos, până când „Cuvântul S-a făcut Viață/ Și Viața S-a făcut Cuvânt[1]/ Între lumină și-ntuneric/ Perdeaua templului s-a frânt”: Cuvântul S-a făcut trup ca să ne dea nouă viață și Cel ce era Viața S-a făcut Cuvânt și S-a împărtășit oamenilor prin Evanghelie (ca Cel ce era Cuvântul) și prin Sfintele Taine (ca Cel ce era Viața). Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat și a venit în lume ca să despartă între lumină și întuneric, așa cum a făcut când a creat lumea. Pentru că înainte de moartea Sa pe Cruce S-a făcut întuneric deplin peste tot pământul timp de trei ceasuri, iar la moartea Sa s-a rupt catapeteasma templului, arătând această despărțire între lumină și întuneric.

Iar venirea Lui s-a produs când „Pământul era plin până la gât/ De spaima morții și de cimitire/ Păgânii în copii uciși cercau/ Și cei aleși în țapi o ispășire”: păgânii aduceau ca jertfe zeilor mincinoși pe proprii lor copii, iar „cei aleși”, evreii, nu înțelegeau că jertfele lor, poruncite de Dumnezeu, nu erau decât o prevestire tainică a adevăratei Jertfe aduse pentru mântuirea lumii, a Cuvântului întrupat.

Lumea era dominată de cruzime și de sălbăticia patimilor pe care oamenii nu încercau să și le domolească, ci le exacerbau punându-le în evidență tot mai mult (fenomen care devine și o realitate a zilelor noastre): „Mulți oameni se târau prin văgăuni/ Urlând cu fiarele-n singurătate/ Unii-n asceză, alții în plăceri/ Înnebuneau de vicii în cetate // Bărbații își uitară rostul lor/ Se aprindeau sterili de fiecine/ Și pipăindu-și trupul muritor/ Își azvârleau sămânța pe coline // Femeile sub arbori își lăsau/ În ploi aprinse trupurile goale/ Mușcate de coluni se desfătau/ În piei sălbatice sub animale /…/ Căci fiecare se socotea chemat/ Pe drumul său anume să se urce/ Și trupul fiecare și-l credea/ În felul său să-l chinuie și spurce // Grămezi de humă neamuri de barbari/ Muți fără grai și hoarde fără nume/ Dosiți prin smârcuri și pe sub răscruci/ Faimă de groază v-a rămas în lume /…/ Beții în deznădejde împărați barbari/ Încremeniți cu fast în piramide/ În idolii la care vă-nchinați/ Stau șoareci morți cu buzele livide /…/ Pe dealuri și pe culmi pe sub stejari/ Fumegă veșnic jertfelnice de piatră/ Cu jertfe vii aduse unui zeu/ Cu cap de țap și behăit de capră // Pe la răscruci și margini de-așezări/ Stau idolii de lemn încremeniți în iarbă/ Au ochi dar nu zăresc și nici n-aud/ Și maica lor e nebunie oarbă”…etc.

Realitatea idolatriei era una cumplită. Iar în poporul ales strălucea fariseismul: „În haine lungi cu ciucuri la răscruci/ Se-nchină murmurând și se arată/ Zeloși în ochii lumii, răpitori/ Și hrăpăreți sub ușa încuiată /…/ Morminte văruite-n văz frumos/ Pe dinăuntru pline de duhoare/ Paznici și câini și vulpi fără culcuș/ Își storc aici bășica-ntre picioare”.

Ioan Alexandru nu-și alege cu grijă cuvintele când realitatea e groaznică. Aceasta era lumea în care a venit Hristos. Nu pentru că nu știa la ce fel de barbari încrezuți și cruzi vine, ci pentru că voia să mântuie întreaga umanitate și pentru că, măcar pe unii dintre aceștia, avea să-i întoarcă de la răutatea imbecilă la lumină și la înțelepciune, la pace și la sfințenie. Și, de asemenea, a venit pentru acel „rest din vița părintească /…/ Oameni de care lumea nu era/ Nici coaptă și nici vrednică să-i poarte/ Ca niște miei prea blânzi și fără glas”…

Regăsim, și în acest volum, o poezie a naturii și a anotimpurilor. Dintre care iarna e anotimpul nașterii lui Hristos. Iar poetul știe să introducă sfântul eveniment în poezie aluziv și totuși foarte grăitor:

Când se răcesc pământurile și se-ntorc
Să se-ncălzească mâinile în casă,
În jurul lămpii seara când se frâng
Stelele-n geam și pâinile pe masă

Nu mai e pic de umbră-n univers
Prunii pustii încremenesc sub iască,
Și când sfârșește câmpul rodnicia lui
Începe oaia sfântă să rodească

Vulturul de pe zare a pierit
Izvoarele sunt numai oseminte
Cu cât e geru-afară mai cumplit
Cu atât e mielu-n oaie mai fierbinte

Iar Crivățul când va fi fost ajuns
În inima pădurilor să le sfâșie
Atunci din staure va năvăli
Cel mai fierbinte imn de bucurie.

Zăpezile se-aștern peste pământ
Turmele ling sare și cenușă
Zăpada se topește de behăitul lor
Și se dezgheață clanțele pe ușă.

(Iarna)

Nicio referire directă la Nașterea Domnului! Și totuși câte subînțelesuri chiar mai elocvente și mai evocatoare ale nașterii în trup a Celui care a făcut cerul și pământul! Căci Hristos S-a născut când gerul și crivățul împărățesc peste păduri și ape și peste sate și când zăpada se așază peste tot cuprinsul. Dar, totodată, la ceasul când încep să rodească oile, mieii care au să iasă primăvara pe câmpii. Căci El însuși avea să se facă Mielul și Paștiul nostru. De aceea, în mijlocul gerului și al crivățului celor mai năprasnice, izbucnește „cel mai fierbinte imn de bucurie”: glasul mieilor nou-născuți, glasul inocenței și al curăției și al blândeții, spre lauda Celui preamilostiv Dumnezeu. Pentru că Se naște Păstorul oilor blânde care topesc zăpada cu behăitul lor, care topesc frigul și răceala sufletelor cu bunăvestirea și propovăduirea lor, încât „se dezgheață clanțele pe ușă”, se deschid ușile inimilor.


[1] Majusculele îmi aparțin și ele nu contravin dorinței poetului, ci lipsa lor se datorează contextului ideologic al vremii.

Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [57]

O serie de imne sunt adresate Țării Transilvaniei sau cetăților ei istorice, reamintind urmașilor uituci că istoria lor a fost una de luptă milenară împotriva unor dușmani fioroși, o istorie plină de atrocități comise împotriva neamului străvechi românesc din Ardeal:

Transilvania clopot mut
Limba ți s-a smuls din rădăcină
Pe când graiul tău bolborosea
La răscruce rugă pe colină /…/

Transilvania clopot înghețat
În azur icnind fără de limbă,
Smulge-mă de-aici de pe pământ
Și-n bătaie sacră mă preschimbă…

(Transilvania)

*

/…/ Numai când firea omului întreg
Devine lampă, meci de priveghere
Și-n peștera în care-a fost lăsat
Mielul se face leul de-nviere,

Și iese-afară galbăn îmbătat
În sărbătoarea zorilor de rouă
Și când lovește coada în stejari
Răspunde ceriul cu-o cetate nouă.

Astfel în veac ai răsărit și tu
Acropolă pe dealuri transilvane
Iulia Albă leul [Hristos] te-a crescut
În nopți, la foc în steaua pe sumane

Apulia[1] bolboroseai apoi
Nu se răcise dimineața încă
Și pelicanu-ajuns în Orient
Smerea Carpații de pe-această stâncă /…/

Daco-Romania te dăscăli întâi
Nălțându-te în brațele lehuze
Astfel că graiu-n sânge ți-a intrat
Și ți-a rămas nestrămutat pe buze.

Și s-a lipit de carne și de cap,
De limbă și de copotu-ntr-o dungă
Și două mii de ani au tot mușcat
Cu trăsnetul din turlă să te smulgă

L-au tras pe roată și l-au dibuit
Venind de dinăuntru în afară
Să-l mute graiul moșilor străbuni
Cu munți cu tot din gură și din țară

L-au spânzurat pe furci cu capu-n jos
Cum spânzură pământul peste lună
Și-n loc să-l fi golit de sinea sa
Umplutu-s-a de milă și furtună

Și jupuindu-i pielea de pe trup
Se zăvorî degrabă-n oseminte
Și osul sub secure când plesni
Se înălțară fluturi [Sfinți] din morminte.

Acum e liniște peste păduri.
Inima lui Horia sub grâne
Capul lui Mihai în univers
Licăre drumul Patriei spre Mâine.

Buciumele ies în zori de zi
Trase pe umeri albe de mireasă
Și când se varsă jalea lor din Munți
Miroase-a veșnicie-n fiecare casă.

(Imnul Albei-Iulia)

*

/…/ Aici în Alba Iulia i-au spus
Dealul furcilor, la cumpăna străină
Căci înainte de-a fi tras pe roți
Te spânzurau pe lemn o săptămână

Pământu-i umed încă de-atâtea suferinți
Și dimineața roua-i sângerie
Săracă țară de iobagi săraci
Și necăjiți și oameni de-omenie

Veșnică amintire celor ce-au iubit
Neprihăniți senini până la moarte
Căci din adâncurile bunului pământ
Iubirea-nvârte lumea mai departe.

(Alba-Iulia)

O istorie pe care mulți români au început să o uite, în care aproape 1000 de ani strămoșii lor au rezistat în condiții adesea abominabile și pe care Ioan Alexandru încearcă să le pună cumva pe hârtie, deși nu pot să producă decât oroare.

Și în aceste condiții, în ciuda lor, au existat destui, și între oamenii simpli, care au trăit „neprihăniți senini până la moarte”, pe credința cărora s-a zidit și s-a păzit neamul de-a lungul secolelor. Iar poetul are această convingere cu atât mai mult cu cât el însuși a văzut exemple vii de evlavie și de viață cuminte și curată, care fac subiectul altor imne. Imne dedicate unor oameni pe care i-a cunoscut Alexandru sau altora, anonimi, care întruchipează credința, cumințenia și jertfelnicia: Lelea Marie, Litanie, Ioanul Danii, Imn etc.

De la Octavian Goga și Ștefan Octavian Iosif nu a mai cântat poezia românească și nu a mai zugrăvit astfel de icoane omului smerit și truditor în taină. Ei trec în veșnicie anonimi, petrecuți de familie și de puțini oameni, dar adormirea lor e plină de lumină și ducere în Împărăția Cerurilor. Pentru că și-au asumat sărăcia, simplitatea, truda și smerenia.

Iar într-un poem, intitulat Oaia, Alexandru ascunde, simbolic, tocmai această icoană a tuturor oamenilor credincioși și truditori care duc în spate o țară întreagă:

Oaie sfântă, lacrimi mă lovesc
Când te străvăd cu turmele pe dealuri
Acolo-n Transilvani pe sub stejari
Ești răstignită-n furci de idealuri

Cu ochii verzi, profetici rotitori
Stropiți în miez cu beznă sfâșiată
Și prin spărturi se-nalță din pământ
Un miel fătat în casă-ntr-o covată. /…/

Și când bat burnițele-n Apuseni
Lâna lințolii curge prin noroaie
Dar se aprind luceferii pe firmament
Și-ți zvântă-n staur țâțele bălaie

Asudă aerul pe unde sufli tu
Crescând în lână soarele în spate
În pântece duci țara de berbeci
Și sub picioare țara de bucate

Capul oval e semn că două firi
În mila firii tale se-mpreună
Una e firea veșnicii-ascultări
Și curăția jertfei te-ncunună.

Pentru că modelul ei de viețuire este Hristos, Dumnezeu și om, care S-a făcut ascultător Tatălui până la moartea pe Cruce.


[1] A se vedea: https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Apulum;
https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Alba_Iulia.

Mireasmă [53]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mireasmă
(roman)

*

E în casă, pe parchet. Mica insectă, venită de nu știu unde, este intrusul. Eu o filez de deasupra, ca la FBI, de la masa mea de scris, pe când ea își caută mâncarea. Sau poate dragostea…La mii de kilometri depărtare, în unul dintre Turnurile Petronas din Kuala Lumpur, la etajul al 88-lea[1], un bărbat între două vârste, tuns scurt, tocmai deschide o pagină online. Și, tresar deodată, pentru că era platforma noastră, era Teologie pentru azi! Ca atunci când ți se arată propriul tău chip, în desenul cuiva, și afli apoi că îl mai primești și în dar. Tu nu știai că ești văzut, că ești desenat atât de aproape, dar gestul lui te emoționează profund. Pentru că ne emoționează tot ceea ce ne atinge în mod real. Și bărbatul acela îmi scrie, chiar în acel moment, și îmi spune că ceea ce predic, slavă lui Dumnezeu!, a ajuns și la el. Sunteți creștin? Nu, nu încă! I am a catechumen, but one who aspires with all his being to receive the true faith[2]. Și m-am bucurat mult pentru el, pentru sinceritatea și gândul lui cel bun, care trebuie neapărat să devină faptă. Pentru că intrarea în Biserică se face prin Dumnezeiescul Botez, prin Dumnezeiasca Mirungere și prin Dumnezeiasca Euharistie și nu doar prin credință. Trebuie ca credința ta să devină faptă, pentru ca tu să devii un om al evlaviei, un mădular real al Bisericii. Și intrarea sacramentală în Biserică e dumnezeiască, pentru că Însuși Dumnezeu te face fiul Său, prin aceea că Își face locaș în tine prin slava Lui.

Insecta s-a înălțat ca un elicopter minuscul, pe când eu mă bucuram din toată inima de Andika[3] (de acum fratele nostru în Hristos, care a primit numele de Nichiforos[4] la Botez), și a ieșit pe ușă, a trecut val-vârtej prin bucătărie, s-a lovit puțin de ușă, a ieșit din balconul meu prin fereastra din stânga și s-a transformat din insecta banală, dar suspectă, în ceea ce era: un obiect spion. Cine l-a trimis?! Ce a vrut să vadă?!! Dacă era Βελισάριος[5] în locul meu, cu pofta lui nesfârșită după conspirații, că de lucruri bune se ocupă alții, ar fi spus că oculta mă monitorizează, că ei vor să îmi facă felul. Dar eu, dimpotrivă, am considerat că intrarea la mine a fost o haltă, un respiro în căutarea adevăraților bad boys of the planet[6], așa după cum și Chelios[7] se mai oprește, mai dă pe gât o băutură tare, și omoară în continuare. Sau, în multe filme, răufăcătorul, alergat de agentul 1079, intră în disperare la oameni în casă, le devastează casa, după care sare pe geam tocmai într-o mașină de marfă. Și dus este!…cu toată monitorizarea de care nu avem nevoie.

Onlineul scurtează atât de uluitor depărtarea încât mesajul ajunge la tine aproape instant. Afli ce s-a petrecut în librăria aceea din New York, unde prietenul meu s-a întâlnit cu Părintele Stephen în mod providențial și i-a transmis că mi-a plăcut cartea sa de mărturii contemporane. Și Părintele Stephen, ca să fiu încredințat că așa stau lucrurile și că ce mi-a transmis prin el e prietenie mare, mi-a trimis trei cărți ale sale, cu autograf, spunându-mi că și el mă citește cu bucurie și că se bucură că am început, în sfârșit, să predic și în limba engleză. Pentru că, dacă i-am fericit pe români cu scrisul meu atâta timp, acum îi fericesc și pe toți cei care citesc limba engleză. După care i-am scris, când au ajuns cărțile, și i-am mulțumit pentru că îmi este aproape, pentru că, în mod evident, nu mai avem chef de amabilități reale, ci numai de tăceri prelungi. Sau de vorbe contrafăcute, dacă ne iese ceva la treaba vorbei. Dar, din vorbă în vorbă, femeia îmi spuse (care?), că nu eu eram vizat, ci vecinul meu, cel cu trei copii, care, atunci când intră în lift, intră el primul, apoi îi cheamă pe ei, în loc să facă invers. Și insecta a intrat la mine ca să audă prin vecini, așa după cum se practica odinioară cu borcanul, pus la zid și ureche în același timp. Că trebuia să scrii, să dai în gât, să primești o sumă lunar, una care să fie considerată ridicol de mare și după deconspirarea CNSAS[8]. Dar, la 92 de ani, tataie Anghel le spune nepoților săi că munca cinstită l-a făcut prosper, nu turnarea sistematică. Rescrierea istoriei personale, post-factum, e o altă carte de identitate, una lipsită de valoare ca întreaga impostură. Dar femeia, cu un accent moldovenesc, de prin Bacău, m-a asigurat că linia unsă e lipsa de partizanat. Eu însumi fiind de acord cu ea mai mult de sută la sută, pentru că am văzut cât e de ridicol partizanatul prin ziare și jurnale. Când nu s-a întâmplat nimic, cel care crede sau mimează partizanatul, îți scrie că s-a întâmplat ein staatsstreich[9], că stăm în aer. Când se întâmplă lovitura, plătiții tac și râd pe sub mustăți, pentru că orice lovitură profitabilă e ein blitzeinschlag[10].


[1] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Turnurile_Petronas.

[2] Sunt un catehumen, dar unul care aspiră cu toată ființa sa ca să primească dreapta credință.

[3] A se vedea: https://en.wiktionary.org/wiki/andika.

[4] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Nikephoros.

[5] Belisarios. A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Belizarie.

[6] băieți răi ai planetei.

[7] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Crank_(film).

[8] A se vedea:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Consiliul_Național_pentru_Studierea_Arhivelor_Securității.

[9] o lovitură de stat.

[10] o lovitură de fulger.

Sermon on the Sunday after the Nativity of the Lord [2025]

Hristos is born!

My beloveds[1],

the evil thought always leads to death. When you want to harm someone or yourself through passions, you are on the path to death. Irodis sought to seize the Lord in order to kill Him [Mat. 2, 13, BYZ]. He was carried away by the evil thought, by the thought of killing. But also when you deny yourself, when you deny your vocation, you commit spiritual suicide, because you give up your fulfillment. And do you realize how many have given up their fulfillment, when their soul tells them one thing, and they choose another? And this out of convenience, out of cowardice, out of indifference, out of stupidity[2].

You have the vocation to study, to create and you choose to waste time, to do nothing. You have the vocation to help people and you do nothing, because you choose to sit idle. You have the vocation to serve God with humility and peace, but you choose to do business, to be indifferent to His call. And so you kill yourself, you deny yourself existentially and valuably, because you choose something other than what fulfills you[3].

My mother-in-law wanted to become a Teacher, because that was her calling, and her parents forced her to become a Doctor. She became a Doctor, lived her whole life as a Doctor, but she never felt fulfilled as a Doctor, because her vocation was teaching. My father-in-law wanted the Lady Priestess Gianina to become a Doctor, but her vocation was teaching. And my mother-in-law, knowing what a serious act it is to destroy someone’s vocation, let her daughter follow what she wanted. And that’s how she was able to live her vocation. But if the parents had imposed their wish, today I wouldn’t have a Priestess who is a writer, according to her vocation, but one with a job of compromise. And she wouldn’t have been fulfilled, just as I wouldn’t have been fulfilled, because she would have done things that were not appropriate for her[4].

Therefore, you have to let your children follow their vocation, their dream, their fulfillment. If you take them where you think they need to be and not where they are fulfilled, you destroy them spiritually. Because they will have money, but they will not be themselves. They will be insured, as you wanted, but they will be unfulfilled. Because they will feel that they are not living their own life. And if they are not fulfilled, they will experience their failure in a painful way[5].

Irodis seeks to kill Him and the Lord is forced to go into exile. Egypt becomes His place of refuge [Mat. 2, 14, BYZ]. From where He returns and lives in His country [Mat. 2, 21, 23, BYZ]. We can leave, for various reasons, our country, but it remains in our hearts. When we return home, we will still be romanians and christians, because we cannot deny our national and religious identity. And whoever tries to deny their human, national, religious, family identity only denies themselves, considers themselves something other than what they are and lives and dies unfulfilled. Because you cannot deny who you are. You can only constantly transfigure the person you are, because in relationship with God and with people you can endlessly become the one you need to be[6].

And who are we in God’s perspective? His Saints! He calls us all to holiness, to the fact of endlessly personalizing ourselves in our relationship with Him and with people. But we endlessly personalize ourselves only in our vocation, only in the calling with which He called us[7].

If you are called to be a Teacher, Doctor, Priest, Monk, Lawyer, Carpenter, Mechanic, Electrician, Driver, Baker, etc., then this is what you should do mainly. You can do many jobs, but you have only one vocation. And your vocation is your fulfillment. And for this you must choose the will of God with you because that fulfills you. And it is obvious to everyone who is the one who does what he must do. Because he does things that fulfill him, but also makes those who know him happy. For he does the will of God in the end[8].

The Lord Iisus Hristos humbles Himself and becomes man to teach us how to live truly humanly on earth. Because the life anyway is not the life of man, but the life with God is the life of man. He becomes man so that we can see Him up close, feel Him as ours, love Him completely and understand that His will must be our will too. Because, if His will reaches our will, then our life is a holy one, it is one in which we serve God unceasingly and, at the same time, it is the one that truly fulfills us. And here we have the answer, in the life with God, to the purpose and fulfillment of our life. Because the purpose of our life is to sanctify ourselves unceasingly in our relationship with God and with people, because the holiness is our fulfillment, of people[9].

From the perspective of capitalist ideology, the man is an employee, a worker, and he must be efficient. But his efficiency is not seen as his inner fulfillment. He receives a salary, but he does not receive inner fulfillment through the salary he receives. Because man’s fulfillment is theological, it is the life with God and people, and not financial. Money is to support our daily existence, but fulfillment has nothing to do with money, but with our relationship with God and with real relationships with people. Because our fulfillment is ghostual, it is progress on the path of holiness and it is not a climb up the social ladder. In society you can be considered a modest man or a man with a certain professional fulfillment. But in the relationship with God and people you grow constantly and your inner growth is a growth in holiness, which is your fulfillment on earth, but also in eternity. Because in eternity we grow in holiness, in relationship with God and His Saints and Angels, and this growth is our real fulfillment[10].

We grow in age, but we also grow in the knowledge of God and in holiness. Our growth is organic, it is daily, both at the level of our body and our soul. And God is the One who fills us with years and bodily strength and with many divine enlightenments and divine visions, so that we may grow unceasingly with both our soul and our body. Because He grows us as His holy creations, as ghostual people, as people full of His divine glory, so that we may be fit for both everyday life and eternal life in His Emperordom. For we are preparing ourselves not for the eternal death, but for the eternal life with God and His Angels and Saints, and for this we are sanctifying ourselves unceasingly in His Church. For here, in His Church, is the time of preparation for eternity. It is the time when we are filled with the glory of God, so that we may live eternally with Him[11].

But what unfulfillment we see in people every day! We see beautiful bodies, well-dressed, but lacking divine wisdom and holy life. We see minds full of intellectual and physical knowledge, but not ghostual. There are people with studies, educated, but not sanctified in their lives. And if we are not filled with the holiness of God, we live and die unfulfilled, empty, without His eternal joy. Because our fulfillment is the God of our salvation, it is His will with us and to be with Him means to have everything[12].

We are entering a new year, the year of our life changes, but our life also changes. Because the life with God is a continuous ghostual change, holy, full of godliness. Because God always teaches us His will with us. And, learning from our God the life with Him, we are fulfilled, we always live with holy joy, with peace and with great fulfillment, because He is with us and no one is against us. Many are against us, yes, many are, but if He is with us, no one is truly against us. Because He decides our eternity. He decides everything for us. And if we are with Him, no one is against us, because He is for us and with us[13].

And if you live with God, you live in peace, in holy joy, in godliness. The fears for the future are symptoms of a lack of ghostual life. When you live with God, you live in the present. The future means living in the present with Him. And that is why ghostual people do not deal with the fears of demons, but deal with serving God, with holy joy in Him, with glorifying Him unceasingly. Because they accept everything from God. For them, God’s will is everything. And if His will rebukes us, then who can resist Him? But if we are with Him, we are not interested in difficulties, not temptations, not all kinds of unpleasantness, but His presence in us through His glory and the way He guides us daily. Because His presence in us is everything. It is overcoming every obstacle in our personal history[14].

It was good for us, it was hard for us, we lived it all with God. With Him we fell asleep, with Him we woke up in our hearts, with Him we went to work, with Him we ate, with Him we rejoiced, with Him we did everything in our lives. We blessed and served, we gave and fulfilled ourselves, we taught and enlightened people, we learned His will with us every day. And if the year is renewed, if God gives us a new year, it is so that we can grow further in Him. The new year is for a new or even newer, even holier person. Because it, the year, is renewed, so that we can be renewed constantly. And our renewal is our daily sanctification[15].

This is my last sunday sermon for 2025. Much health and peace! May God make you happy in all that you do! May God strengthen you in every good work! May God always guide you to do His will! Amin[16]!


[1] Started at 9.30, in day of tuesday, on 23 december 2025. Cloudy sky, one degree, wind of 8 km/h.

[2] Hristos S-a născut! Iubiții mei, gândul cel rău duce întotdeauna la moarte. Când vrei sa faci rău cuiva sau ție însuți prin patimi ești pe calea morții. Irodis căuta să Îl prindă pe Domnul pentru ca să-L omoare [Mat. 2, 13, BYZ]. Era purtat de gândul cel rău, de gândul de a omorî. Dar și atunci când te negi pe tine însuți, când îți negi vocația, te sinucizi sufletește, pentru că renunți la împlinirea ta. Și vă dați seama cât de mulți au renunțat la împlinirea lor, când sufletul le spune una, iar ei aleg alta? Și asta din comoditate, din lașitate, din indiferență, din prostie.

[3] Ai vocația de a studia, de a crea și tu alegi să pierzi timpul, să nu faci nimic. Ai vocația de a ajuta oamenii și tu nu faci nimic, pentru că alegi să stai degeaba. Ai vocația să Îi slujești lui Dumnezeu cu smerenie și cu pace, dar alegi să faci afaceri, să fii indiferent la chemarea Lui. Și astfel te omori pe tine însuți, te negi la modul existențial și valoric, pentru că alegi altceva decât ceea ce te împlinește.

[4] Soacra mea dorea să se facă Profesoară, pentru că asta era chemarea ei, și părinții au forțat-o să devină Medic. A ajuns Medic, a trăit toată viața ca Medic, dar nu s-a simțit niciodată împlinită ca Medic, pentru că vocația ei era profesoratul. Socrul meu dorea ca Doamna Preoteasă Gianina să devină Medic, dar vocația ei era profesoratul. Și soacra mea, știind ce faptă gravă e distrugerea vocației cuiva, a lăsat-o pe fiica ei să urmeze ce dorește. Și așa a putut să-și trăiască vocația ei. Dar dacă părinții și-ar fi impus dorința, astăzi n-aș fi avut o Preoteasă scriitoare, conform vocației ei, ci una cu o meserie de compromis. Și nu ar fi fost împlinită, după cum n-aș fi fost împlinit nici eu, pentru că ar fi făcut lucruri improprii ei.

[5] De aceea, trebuie să vă lăsați copiii să își urmeze vocația lor, visul lor, împlinirea lor. Dacă îi duceți unde credeți că e nevoie și nu unde ei se împlinesc, îi distrugeți sufletește. Pentru că vor avea bani, dar nu vor fi ei înșiși. Vor fi asigurați, după cum v-ați dorit, dar ei vor fi neîmpliniți. Pentru că vor simți că nu își trăiesc propria lor viață. Și dacă nu se împlinesc, își vor trăi ratarea la modul dureros.

[6] Irodis caută să-L omoare și Domnul e nevoit să plece în exil. Egiptul devine locul Său de refugiu [Mat. 2, 14, BYZ]. De unde Se întoarce și trăiește în țara Lui [Mat. 2, 21, 23, BYZ]. Putem pleca, din diverse motive din țara noastră, dar ea rămâne în inima noastră. Când ne vom întoarce acasă, noi vom fi tot români și creștini, pentru că nu ne putem nega identitatea națională și religioasă. Și cine încearcă să își nege identitatea umană, națională, religioasă, familială nu face decât să se nege pe sine, să se considere altceva decât este și să trăiască și să moară neîmplinit. Pentru că nu poți nega cine ești. Poți numai să transfigurezi neîncetat persoana care ești, pentru că în relație cu Dumnezeu și cu oamenii poți deveni la nesfârșit cel care trebuie să fii.

[7] Și cine suntem noi în perspectiva lui Dumnezeu? Sfinții Lui! El ne cheamă pe toți la sfințenie, la faptul de a ne personaliza la nesfârșit în relația cu El și cu oamenii. Dar ne personalizam la nesfârșit numai în vocația noastră, numai în chemarea cu care El ne-a chemat.

[8] Dacă ești chemat să fii Profesor, Medic, Preot, Monah, Avocat, Dulgher, Mecanic, Electrician, Șofer, Brutar etc., atunci asta trebuie să faci în mod principal. Poți să faci mai multe meserii, dar tu ai o singură vocație. Și vocația ta e împlinirea ta. Și pentru aceasta trebuie să alegi voia lui Dumnezeu cu tine pentru că aceea te împlinește. Și este evident pentru toți cine este cel care face ceea ce trebuie să facă. Pentru că el face lucruri care îl împlinesc, dar îi bucură și pe cei care îl cunosc. Căci el face voia lui Dumnezeu în cele din urmă.

[9] Domnul Iisus Hristos Se smerește pe Sine și Se face om ca să ne învețe cum să trăim cu adevărat omenește pe pământ. Pentru că viața oricum nu e viața omului, ci viața cu Dumnezeu e viața omului. El Se face om pentru ca noi să Îl vedem de aproape, să Îl simțim ca al nostru, să Îl iubim întru totul și să înțelegem că voia Lui trebuie să fie și voia noastră. Pentru că, dacă voia Lui ajunge și voia noastră, atunci viața noastră e una sfântă, e una în care Îi slujim lui Dumnezeu neîncetat și, în același timp, este cea care ne împlinește cu adevărat. Și aici avem răspunsul, în viața cu Dumnezeu, la scopul și împlinirea vieții noastre. Pentru că scopul vieții noastre e acela de a ne sfinți neîncetat în relația cu Dumnezeu și cu oamenii, pentru că sfințenia e împlinirea noastră, a oamenilor.

[10] Din perspectiva ideologiei capitaliste, omul e un angajat, e un om al muncii și el trebuie să fie eficient. Dar eficiența lui nu e văzută și ca împlinirea sa interioară. El primește un salariu, dar nu primește și împlinire interioară prin salariul primit. Pentru că împlinirea omului e teologică, e viața cu Dumnezeu și cu oamenii, și nu financiară. Banii sunt pentru a ne susține existența de zi cu zi, dar împlinirea nu are de-a face cu banii, ci cu relația noastră cu Dumnezeu și cu relațiile reale cu oamenii. Pentru că împlinirea noastră e duhovnicească, e înaintarea pe calea sfințeniei și nu e o urcare pe scara socială. În societate poți fi considerat un om modest sau un om cu o anume împlinire profesională. Dar în relația cu Dumnezeu și cu oamenii tu crești neîncetat și creșterea ta interioară este o creștere în sfințenie, care e împlinirea ta pe pământ, dar și în veșnicie. Pentru că în veșnicie creștem în sfințenie, în relație cu Dumnezeu și cu Sfinții și Îngerii Lui, iar această creștere e reala noastră împlinire.

[11] Creștem în vârstă, dar creștem și în cunoașterea lui Dumnezeu și în sfințenie. Creșterea noastră este organică, e zilnică, atât la nivelul trupului, cât și al sufletului nostru. Și Dumnezeu e Cel care ne umple pe noi de ani și de tărie trupească și de multe luminări dumnezeiești și vederi dumnezeiești, pentru ca să creștem neîncetat și cu sufletul și cu trupul nostru. Pentru că El ne crește pe noi ca zidiri sfinte ale Sale, ca oameni duhovnicești, ca oameni plini de slava Lui cea dumnezeiască, pentru ca să fim proprii atât vieții de zi cu zi, cât și vieții veșnice în Împărăția Sa. Căci noi ne pregătim nu pentru moartea veșnică, ci pentru viața veșnică cu Dumnezeu și cu Îngerii și Sfinții Lui, iar pentru aceasta ne sfințim neîncetat în Biserica Sa. Căci aici, în Biserica Lui, e timpul de pregătire pentru veșnicie. E timpul în care noi ne umplem de slava lui Dumnezeu, pentru ca să trăim veșnic cu El.

[12] Însă ce neîmplinire vedem în oameni zi de zi! Vedem trupuri frumoase, bine îmbrăcate, dar lipsite de înțelepciune dumnezeiască și de viață sfântă. Vedem minți pline de cunoaștere intelectuală și trupească, dar nu și duhovnicească. Sunt oameni cu studii, educați, dar nu și sfințiți în viața lor. Și dacă nu suntem plini de sfințenia lui Dumnezeu, trăim și murim neîmpliniți, goi, fără bucuria Lui cea veșnică. Pentru că împlinirea noastră e Dumnezeul mântuirii noastre, e voia Lui cu noi și a fi cu El înseamnă a avea totul.

[13] Trecem într-un nou an, se schimbă anul vieții noastre, dar se schimbă și viața noastră. Pentru că viața cu Dumnezeu e o continuă schimbare duhovnicească, sfântă, plină de evlavie. Pentru că Dumnezeu ne învață mereu voia Lui cu noi. Și, învățând de la Dumnezeul nostru viața cu El, noi suntem împliniți, trăim mereu cu bucurie sfântă, cu pace și cu multă împlinire, pentru că El e cu noi și nimeni împotriva noastră. Mulți sunt împotriva noastră, da, mulți sunt, dar dacă El e cu noi, nimeni nu e cu adevărat împotriva noastră. Pentru că El decide veșnicia noastră. El decide totul pentru noi. Și dacă suntem cu El, nimeni nu e împotriva noastră, pentru că El e pentru noi și cu noi.

[14] Și dacă trăiești cu Dumnezeu, trăiești în pace, în bucurie sfântă, în evlavie. Fricile pentru viitor sunt simptomele lipsei de viață duhovnicească. Când trăiești cu Dumnezeu, trăiești la timpul prezent. Viitorul înseamnă a trăi la timpul prezent cu El. Și de aceea oamenii duhovnicești nu se ocupă cu fricile demonilor, ci se ocupă cu slujirea lui Dumnezeu, cu bucuria sfântă întru El, cu slăvirea Lui în mod neîncetat. Pentru că ei acceptă toate de la Dumnezeu. Pentru ei voia lui Dumnezeu e totul. Și dacă voia Lui ne mustră, atunci cine se poate împotrivi Lui? Dar dacă suntem cu El, nu greutățile ne interesează, nu ispitele, nu neplăcerile de tot felul, ci prezența Lui în noi prin slava Lui și modul în care El ne călăuzește zilnic. Pentru că prezența Lui în noi e totul. E trecerea peste orice obstacol al istoriei noastre personale.

[15] Ne-a fost bine, ne-a fost greu, le-am trăit pe toate cu Dumnezeu. Cu El am adormit, cu El ne-am trezit în inimă, cu El am mers la muncă, cu El am mâncat, cu El ne-am bucurat, cu El am făcut toate ale vieții noastre. Am binecuvântat și am slujit, am dăruit și ne-am împlinit, am învățat și am luminat pe oameni, am învățat voia Lui cu noi în fiecare zi. Și dacă anul se înnoiește, dacă Dumnezeu ne dăruie un nou an, e pentru ca noi să creștem mai departe în El. Anul nou e pentru un om nou sau și mai nou, și mai sfânt. Pentru că el, anul se înnoiește, pentru ca noi să ne înnoim neîncetat. Și înnoirea noastră e sfințirea noastră zilnică.

[16] Aceasta e ultima mea predică duminicală pe 2025. Multă sănătate și pace! Dumnezeu să vă bucure în tot ceea ce faceți! Dumnezeu să vă întărească în tot lucrul cel bun! Dumnezeu să vă călăuzească mereu spre a face voia Lui! Amin!

Pastorala la Nașterea Domnului a Părintelui Episcop Galaction Stângă [2025]

† Galaction,

din mila lui Dumnezeu

Episcopul Sfintei Episcopii a Alexandriei și Teleormanului,

tuturor Dreptcredincioșilor Creștini, Cinului Monahal,

Prea Cucernicilor și Prea Cuvioșilor Părinți

din această Sfântă și de Dumnezeu păzită Episcopie,

har, pace, sănătate și alese bucurii duhovnicești

de la Dumnezeu, iar de la Noi părintească îmbrățișare

și arhierească binecuvântare!

 

„Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.

Nimeni nu vine la Tatăl Meu

decât prin Mine” (Ioan 14, 6)

 

 

Iubiții noștri fii duhovnicești,

cuvine-se cu adevărat să-I mulțumim lui Dumnezeu în fiecare zi a vieții noastre pentru tot ceea ce ne dăruiește din marea Sa iubire de oameni. Acum, la acest praznic, în care întreaga suflare dreptcredincioasă se unește în rugăciune plină de recunoștință față de iubirea cea mare a Părintelui ceresc, revărsată în lume prin întruparea Fiului Său, mulțumirea este întărită de nădejdea împăcării cu Dumnezeu. Binecuvântat prilej de bucurie și aleasă trăire duhovnicească este pentru noi praznicul Nașterii după trup a Domnului nostru Iisus Hristos!

Vestea nașterii Pruncului dumnezeiesc pe care ne-o aduce Biserica prin cuvântul Evangheliei și prin frumoasele datini strămoșești de Crăciun ne face să trăim astăzi simțăminte de adâncă evlavie. Arătând însemnătatea deosebită a praznicului pentru mântuirea noastră, Sfânta Biserică ne îndeamnă prin cântările sale: „Veniți să ne bucurăm întru Domnul, povestind taina ce este de față! Zidul cel despărțitor acum cade; sabia cea de foc se îndepărtează; Heruvimul nu mai păzește Pomul vieții; iar eu mă împărtășesc de dulceața din Rai, de la care m-am îndepărtat prin neascultare”[1], căci „astăzi Dumnezeu pe pământ a venit și omul la cer s-a suit”[2].

În urma căderii în păcat a Strămoșilor noștri, popoarele au umblat „întru întuneric” și „în latura umbrei morții” [Isaia 9, 1] multe veacuri. În ceasul sfânt al Nașterii, Domnul Cel care era „mai înainte de a fi lumea” [Ioan 17, 5], Cel „prin Care s-au făcut și veacurile” [Evrei 1, 2], Cel prin Care „au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute” [Coloseni 1, 16], S-a coborât pe pământ, chip omenesc luând, ca să ne răscumpere pe noi din robia păcatului și „să dobândim înfierea” [Galateni 4, 5], precum spune Sfântul Apostol Pavel. El S-a făcut om, ca să ne facă pe noi „părtași dumnezeieștii firi” [II Petru 1, 4].

„Povestind taina ce este de față”, ne întrebăm în mod firesc: Ce înseamnă înomenirea Fiului lui Dumnezeu pentru oamenii de astăzi? Mai cad sfintele învățături despre nașterea Mântuitorului pe pământul cel bun al inimii ca să rodească însutit? Cu întristare vom constata că nu! Ele cad uneori pe pământul pietros și bătătorit al conformismului și al ignoranței și, de multe ori, nici nu apucă să răsară. Însă, creștinul adevărat nu trebuie să se smintească, ci să aibă înțelepciunea să înțeleagă istoria ca spațiu al întâlnirii dintre purtarea de grijă a lui Dumnezeu și libertatea umană (Sfântul Dumitru Stăniloae). În iubirea Sa nemăsurată, Dumnezeu nu încalcă libertatea omului, ci îl lasă să aleagă. Sfântul Evanghelist Ioan ne spune: „Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” [Ioan 1, 11]; Sfântul Luca ne mărturisește: „Și a născut pe Fiul Său Cel Unul-născut și L-a înfășat și L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” [Luca 2, 7]; iar noi știm, încă din copilărie, din colindele străbune, că „n-are scutec de-nfășat/ nici hăinuțe de-mbrăcat, Preacurata/ pentru Pruncul de-mpărat”. Iată, iubirea milostivă a lui Dumnezeu se întâlnește de multe ori cu nevrednicia, refuzul sau indiferența firii omenești! Chiar mai târziu, când Își începe misiunea Sa de mântuire, Hristos aude de la unii: „să Se ducă din hotarele lor” [Marcu 5, 17], iar de la alții rugămintea: „rămâi cu noi, că este spre seară, și s-a plecat ziua” [Luca 24, 29].

Așa este și în zilele noastre! Omul societății actuale este un om grăbit, aflat în permanentă criză: criză de timp, criză de bani, criză familială și, mai grav, criză spirituală. De fapt aceasta din urmă este cauza tuturor celorlalte. În graba sa, este adesea superficial, condamnă în pripă, judecă greșit, se orientează după aparențe, iar această dezordine se manifestă și la nivelul vieții duhovnicești care îl face să meargă adesea ca și când ar fi în întuneric.

Însă, dacă în mijlocul unor astfel de frământări sufletești își va ridica glasul, întocmai ca David oarecând, și va zice: Doamne, „arată-mi calea pe care voi merge”! [Ps. 142, 8], neîndoielnic va auzi și dulcea chemare a Mântuitorului Hristos: „Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi!” [Matei 11, 28], căci „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” [Ioan 14, 6].

Mântuitoare realitate exprimată în puține cuvinte! Noi, cei care ne silim să trăim în lumina pe care a adus-o în lume Nașterea Mântuitorului, credem cu tărie că viața noastră are un sens veșnic, care se împlinește numai în legătura noastră cu Dumnezeu și prin ascultarea față de El. Pentru noi, Domnul Hristos este Calea, Adevărul și Viața. El este Calea pe care, dacă vom merge, nu vom rătăci niciodată. El este Adevărul care ne face liberi, dacă trăim în adevăr după poruncile Sale. El este Viața care înnoiește viața noastră, dacă ne rugăm mereu și ne împărtășim cât mai des cu Sfintele Taine, cu Trupul și Sângele Domnului, pentru ca să Îl avem pe El Însuși întru noi.

Pentru noi, cei ce credem și mărturisim toate acestea, Hristos, Fiul lui Dumnezeu înomenit, este singura cale adevărată a vieții noastre. De aceea, El ne învață atât de lămurit: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” și, iarăși, „Eu sunt Pâinea vieții” [Ioan 6, 35]; „Eu sunt Lumina lumii” [Ioan 8, 12], iar Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Căci în El trăim și ne mișcăm și suntem” [Faptele Apostolilor 17, 28].

Fără Hristos, omul cade, fără Dumnezeu omul decade într-o viață lipsită de sens, trăind în minciună și în moarte spirituală. Înainte de nașterea Fiului lui Dumnezeu, toți umblau rătăciți ca niște oi, fiecare pe calea lui [Isaia 53, 6], după cum ne spune Prorocul Isaia. Cercetând Scripturile, aflăm de la Dreptul Iov ce se întâmplă cu cel care a pierdut calea, în relație cu Dumnezeu: „Lumina se stinge și flacăra focului lui nu mai strălucește. Lumina se întunecă în cortul lui și candela de deasupra lui se isprăvește” [Iov 18: 5, 6].

Creștinul adevărat crede că Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ ca să ne ajute să găsim calea cea dreaptă, dreapta slujire și viața cea adevărată. Când ne aflăm la vreme de răscruce în viața noastră, la întretăieri de drumuri, neștiind pe unde să apucăm, atunci, prin credință, auzim același glas mântuitor: „Eu sunt Calea”. El ne arată calea pe care trebuie să mergem, este călător cu noi, fiindu-ne mereu alături, și nu doar atât. El este Însăși Calea și odihna cea veșnică spre care călătorește lumea întreagă. Pregătirea pentru această înțelegere a căii spre mântuire o va face Cuvântul lui Dumnezeu cu împreună-lucrarea unora dintre oameni, ba chiar cu a unui popor întreg, poporul ales. Ea este preînchipuită de dezlipirea acestui popor de lumea egipteană, de eliberarea din robia Egiptului, apoi de călătoria ascetică prin pustie vreme de 40 de ani, ce simbolizează vârsta matură a unui om. În final, poporul va ajunge în pământul făgăduinței, în Canaan. În această cale spre mântuire, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat va purta cu Sine pe toți cei care se vor alipi de El prin credință și iubire. Faptul că, prin Întruparea Sa, El vrea să îmbrățișeze în iubire întreg neamul omenesc se va arăta mai târziu. Începând lucrarea Sa de mântuire, Hristos Domnul trece uneori granițele locuite de poporul ales, în părțile Gadarei și dincolo de Iordan, în părțile Tirului și ale Sidonului. La Înălțarea Sa la cer, El trimite pe Apostoli să propovăduiască credința în El la toate popoarele și să boteze pe toți în numele Sfintei Treimi. Iar la Cincizecime se adună în jurul Apostolilor, pe lângă iudei, „bărbați cucernici din toate neamurile care sunt sub cer” [Faptele Apostolilor 2, 5].

Mântuitorul Hristos este, de asemenea, și Adevărul. Noi nu trăim cu adevărat și nu ne putem bucura de viață, decât în măsura în care trăim în Hristos. Iar a trăi în Hristos înseamnă a trăi după poruncile Lui. El Însuși ne învață zicând: „și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” [Ioan 8, 32]. Cunoscând poruncile Lui și plinindu-le, atunci devenim cu adevărat liberi. Când omul lăuntric răspunde iubirii dumnezeiești, este într-adevăr pe cale mântuirii.

Hristos Dumnezeu întrupat este viața noastră. Oamenii nu pot găsi viața cea veșnică, deci odihna de toate frământările și îndoielile lor fără rost, decât în Tatăl, ca Izvorul nesfârșit a toată viața. Numai Tatăl unește întru sine izvorul vieții nesfârșite cu izvorul iubirii nesfârșite. La El noi nu putem ajunge decât în calitate de fii, iar calitatea aceasta nu o putem dobândi decât în unire cu Fiul Său cel Unul-născut făcut om. Aceasta este taina mântuirii, taina Creștinismului: locuirea lui Hristos în om.

Așadar, sensul adevărat al vieții omului, adică adevărata viață, există numai în Dumnezeu, Care este Izvorul vieții și al nemuririi, iar pe calea care se ajunge la Dumnezeu este Însuși Hristos și viețuirea cu El. De aceea, ne învață spunând: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” [Ioan 14, 6]; „Eu sunt ușa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui”  [Ioan 10, 9]; „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” [Ioan 8, 12]. El este deplinătatea adevărului. El este Calea, Ușa și Lumina, și credincioșii, urmându-I Lui, au siguranța că sunt pe drumul cel bun al vieții, așa cum Magii de la răsărit, călăuzindu-se după lumina stelei, au aflat Pruncul dumnezeiesc pe Care Îl căutau.

Am văzut cum la sărbătoarea Nașterii Domnului, printr-o minunată rânduială, toate se află pe cale, toate călătoresc: Dumnezeu spre om, omul spre Dumnezeu, Maica Domnului cu Pruncul spre Betleem, Magii spre locul Nașterii, chiar și steaua călătorește, călăuzindu-i pe Magi. Și noi, astăzi, am urmat calea spre Sfânta Biserică și am participat la Sfânta Liturghie pentru a ne întâlni și a ne uni cu Domnul prin Sfânta Euharistie. Mai mult, în această lumină, vedem cum și Sfânta Liturghie este tot o cale, o cale dumnezeiască prin care Hristos liturghisește întru Sine „rezidirea” noastră, spre a ne împărtăși de viața cea veșnică. Ea reprezintă, sub forma văzută a diferitelor acte și ceremonii, întreaga iconomie a mântuirii noastre, de la Nașterea Mântuitorului Hristos și până la Sfânta Înviere și Înălțarea Sa la cer. Astfel, Proscomidia, lucrarea de pregătire a Sfintei Jertfe, închipuie venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu, iar Proscomidiarul Peștera din Betleem. Scoaterea Agnețului din Prescură simbolizează nașterea din Sfânta Fecioară; așezarea sa pe Sfântul Disc, punerea în iesle; steluța care se pune deasupra ne aduce aminte de steaua Magilor, iar acoperămintele simbolizează scutecele cu care a fost înfășat Pruncul, tămâierea Darurilor preînchipuie ofranda de aur, de smirnă și de tămâie adusă de Magi. Acoperirea Cinstitelor Daruri și rămânerea lor tainică la Proscomidiar înseamnă perioada necunoscută  din viața Domnului, petrecută în Nazaret, căci necunoscută era puterea lui Dumnezeu întrupat până la începutul activității Sale publice.

Sfânta Liturghie începe prin rostirea cântării îngerești de la Nașterea Domnului: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”. Sfintele Uși se închid, rămânând deschisă numai dvera, pentru a arăta simbolic că taina întrupării nu a fost cunoscută de mulți oameni. Ieșirea cu Sfânta Evanghelie închipuie prima apariție publică și Botezul Mântuitorului în apele Iordanului. Citirea Sfintei Evanghelii arată ieșirea Domnului Hristos la propovăduire. Aducerea Cinstitelor Daruri de la Proscomidiar pe Sfânta Masă, la vohodul cel mare, înfățișează călătoria Mântuitorului din Betania la Ierusalim, unde trebuie să Se jertfească. Sfințirea Cinstitelor Daruri este punctul culminant al Sfintei Liturghii. Prefacerea lor în Sfântul Trup și în Sfântul Sânge al Domnului Hristos nu mai reprezintă un simbol, ci prezența reală a Lui în mijlocul nostru. Ne bucurăm acum de prezența reală, adevărată, a Însuși Sfântului Trup și a Însuși Sfântului Sânge al Mântuitorului, cu care S-a născut din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, a trăit, a pătimit, S-a îngropat, a înviat și S-a înălțat la cer. Sfânta Euharistie, care urmează, ne confirmă adevărul că doar în cadrul Sfintei Liturghii are loc întâlnirea și comuniunea noastră deplină, desăvârșită cu Hristos. El ni Se dăruiește pe Sine, iar noi ne împărtășim cu El, dăruindu-I toată viața noastră. Viața Lui devine viața noastră și prin aceasta nu mai suntem ai noștri, ci ai Lui. Acesta este darul Sfintei Întrupări: Fiul lui Dumnezeu „ne-a făcut să fim, prin lucrare, ceea ce este El prin fire”[3].

Dreptmăritori Creștini,

Dumnezeu pe Care „nimeni nu L-a văzut vreodată” [Ioan 1, 18] și în căutarea Căruia oamenii „s-au zădărnicit întru gândurile lor”, Dumnezeu care a vorbit lui Israel „în multe rânduri și în multe chipuri” [Evrei 1, 1], prin Proroci ni S-a descoperit și „ne-a grăit nouă prin Fiul” [Evrei 1, 2]. Așa ne învață și Sfântul Evanghelist Ioan, când zice: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, ci Fiul Cel Unul-născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” [Ioan 1, 18]. Descoperirea aceasta nu reprezintă o oarecare etapă nouă în istoria iconomiei dumnezeiești, ci desăvârșirea ei. Întruparea Mântuitorului Hristos ne ridică la fericita bucurie de fii și împreună-lucrători cu Dumnezeu, călăuzindu-ne pe calea desăvârșirii către ținta supremă a existenței noastre, îndumnezeirea, înțeleasă ca stare de viețuire nouă în Împărăția veșnică a harului Său. De acest fapt ne încredințează chiar Domnul Hristos, atunci când ne spune: „Eu am venit ca lumea viață să aibă și din belșug să aibă” [Ioan 10, 10].

S-ar putea ca unii, auzind aceste cuvinte, să înțeleagă cu totul altceva și să se ducă cu gândul la o „viață îmbelșugată”. După acest belșug aleargă mulți: unii după sănătate trupească, alții după o stare financiară mai bună, alții caută cu ardoare un succes profesional, alții diferite plăceri lumești, care alcătuiesc, după priceperea și mintea lor, un trai bun. Deși unii, poate, le dobândesc, totuși nu ajung niciodată la o stare de mulțumire sufletească. Acestora, Sfântul Ioan Gură de Aur le adresează următoarele îndemnuri: „Dacă râvniți după mulțumire, nu urmați bogăția, nici sănătatea trupească, nici slava, nici puterea, nici luxul, nici ospețele îmbelșugate, nici veșmintele de mătase, nici ogoarele mănoase, nici casele arătoase, nimic asemenea acestora. Ci căutați înțelepciunea cea după Dumnezeu și alegeți calea virtuții. Și nimic din ce este, nimic din ce poate fi nu va avea tăria să vă mâhnească. Ce zic eu să vă mâhnească? Ceea ce mâhnește pe alții, vouă vă va spori bucuria”[4].

Noi nu trăim cu adevărat și nu ne putem bucura de viață decât în măsura în care căutăm înțelepciunea cea după Dumnezeu și alegem calea virtuții. Calea virtuții este drumul prin care omul răspunde chemării lui Hristos de a-și curăța inima, de a-și lumina mintea și de a-și împlini menirea: unirea cu El. A trăi în Hristos înseamnă a trăi după poruncile Sale: „Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește” [Ioan 14, 21]. De aceea, poruncile trebuie înțelese ca semn al iubirii lui Dumnezeu și ca apeluri la iubirea noastră, ca să ne facem asemenea Lui și prin aceasta să ne unim cu El. Poruncile lui Dumnezeu nu sunt un set de norme, de principii filosofice, pe care să le cunoaștem cât mai bine prin înțelepciunea noastră lumească, ci ele sunt un mod de viață, care se face vădit prin faptă. Astfel ne îndrumă în această privință Sfântul Grigorie Sinaitul, zicând: „Cel ce caută înțelesurile poruncilor fără de porunci, dorind să le afle prin învățătură și citire, este asemenea celui ce-și închipuie umbra drept adevăr, iar cei neîmpărtășiți de adevăr și neintroduși în el, căutând înțelesurile lui, află pe cele ale înțelepciunii înnebunite”[5].

Căutând, însă, înțelepciunea cea după Dumnezeu, și umblând pe calea virtuții, ne dăm seama că împlinirea poruncilor devine locul tainic al întâlnirii cu Dumnezeu. Lucrarea poruncilor deschide în inimile noastre prezența harului și Îl descoperim pe Dumnezeu prin rodul ascultării. Ne întărește această înțelegere Sfântul Marcu Ascetul, când ne învață astfel: „Dumnezeu e ascuns în poruncile Sale. Și cei care Îl caută pe El Îl găsesc pe măsura împlinirii lor”[6].

Întruparea Fiului lui Dumnezeu ne arată iubirea Sa, iar participarea la iubirea Sa, prin împlinirea poruncilor Sale, duce la cunoașterea Sa. Cu cât participăm mai mult la iubirea Sa, cu atât Îl cunoaștem mai bine, și cu cât Îl cunoaștem mai bine, cu atât Îl iubim mai mult. Iar cu cât Îl iubim mai mult, cu atât suntem mai aproape de comuniunea reală cu El.

Iubiții mei fii sufletești,

Nașterea Domnului Hristos, pe care noi astăzi o prăznuim, ne descoperă că niciodată nimic nu este cu neputință la Dumnezeu, că lumea este o permanentă minune, că viața noastră e un dar neprețuit de la Dumnezeu și că atât de mult ne-a iubit Dumnezeu pe noi, încât pe Însuși Fiul Său L-a trimis pe pământ, „să Se nască și să crească/ să ne mântuiască”. De la Sfânta Întrupare noi nu mai umblăm pe căi rătăcite, ci, în Fiul, devenim fii ai Tatălui.

Să-L rugăm pe Mântuitorul Hristos, Cel pentru noi înomenit, să călăuzească pașii vieții noastre, chemându-L mereu în rugăciune curată și cu credință tare, chiar dacă uneori vom întâmpina și opreliști și suferințe. Să conștientizăm că a umbla pe calea vieții cu Hristos presupune o stare nouă. După cum timpul istoriei se împarte în două de la Sfânta Sa Naștere, înainte și după Hristos, trebuie să înțelegem că și timpul sufletelor noastre se împarte tot așa: înainte de-a-L cunoaște pe Hristos și după ce începem să Îl urmăm pe Hristos. Astfel, fiecare om are propriul înainte de Hristos și după Hristos. Starea cea nouă pe care o cere de la noi darul Nașterii Domnului este o altă cale. După cum cei 3 Magi, de Dumnezeu înțelepțiți, s-au întors pe altă cale în țara lor, și noi, după ce ne întâlnim cu Hristos, nu mai putem păși pe vechile poteci ale păcatului. Astfel ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel: „Să umblăm cuviincios ca ziua: nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă, ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos și grija de trup să nu o faceți spre pofte!” [Romani 13, 13-14].

Să nu dăm uitării faptul că Nașterea Domnului arată cu limpezime de cristal frumusețea și sacralitatea familiei: Maica Domnului – model de ascultare și credință, Dreptul Iosif  – model de răbdare și de ocrotire, Dumnezeiescul Prunc – model de curăție și de dragoste. Astăzi familia creștină trece prin multe încercări: dezbinare, răceală, lipsă de comunicare între părinți și copii, presiuni sociale și economice. Ar fi de folos să ne regăsim fundamentele credinței noastre creștine și să-L chemăm pe Hristos în mijlocul nostru: în casele noastre, în rugăciunile noastre pentru copii, în alegerile tinerilor noștri, căci „unde-i El și harul Său,/ niciun lucru nu e greu”.

Numai în acest fel, cu Hristos, Care este „Calea, Adevărul și Viața”, împreună călători, vom reuși să străbatem drumul de la întuneric la lumină, de la moarte la viață, de pe pământ la cer, iar faptele noastre de iubire jertfelnică, de milostenie și de iertare din toată inima, vor fi mărturia unei vieți cu adevărat creștine.

Cu aceste gânduri și îndemnuri, vă îmbrățișăm părintește pe toți și vă dorim să petreceți Sfintele Sărbători ale Nașterii Domnului și ale Bobotezei în pace și cu sănătate deplină, iar Noul An 2026 să vă fie binecuvântat și de bogate roade duhovnicești încununat! La mulți ani!

Al vostru către Domnul pururea rugător spre tot binele,

† Galaction,

Episcopul Alexandriei și Teleormanului.


[1] Stihirile glasul al II-lea de la Vecernia Praznicului.

[2] Stihirile glasul I la Litie.

[3] Sfântul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făpturi, despre fire și despre cunoștință, în Filocalia, vol. 6, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 260.

[4] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 18.

[5] Sfântul Grigorie Sinaitul, Capete după acrostih, în Filocalia, vol. 7, Ed. Humanitas, București, 2007, p. 94.

[6] Sfântul Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, în Filocalia, vol. 1, Ed. IBMBOR, București, 2008, p. 298.

Pastorala la Nașterea Domnului a Patriarhului României [2025]

Preacuviosului cin monahal,
Preacucernicului cler și preaiubiților credincioși
din Arhiepiscopia Bucureștilor,

har, pace și bucurie de la Domnul nostru Iisus Hristos, iar de la noi părintești binecuvântări!

„Cerul și pământul astăzi, după proroci, să se veselească; îngerii cu oamenii duhovnicește să prăznuiască: Dumnezeu în trup S-a arătat celor ce ședeau în întuneric și în umbră, născându-se din Fecioara […]” [1].

 

Preacuvioși și Preacucernici Părinți, Iubiți frați și surori în Domnul,

 

scopul Întrupării Fiului lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și al Nașterii Sale ca om în Betleem este mântuirea omenirii de păcat și de moarte, adică dobândirea vieții veșnice.

Prin păcatul neascultării de Dumnezeu, omul s-a despărțit de Dumnezeu – Izvorul vieții și a devenit muritor, supus stricăciunii. „Precum printr-un om a intrat păcatul în lume, și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el”, ne spune Sfântul Apostol Pavel (Romani 5, 12), adică toți oamenii au moștenit natura umană înclinată spre păcat.

Dar cine altul poate mântui sau elibera pe om de păcat și de moarte, decât Dumnezeu Cel fără de păcat și fără de moarte? Numai Cel care a creat lumea și pe om poate dărui oamenilor viața, fericirea și iubirea Sa veșnică.

Anul acesta, 2025, s-au împlinit 1700 de ani de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325. Sfinții Părinți de la Niceea au mărturisit și au arătat că dacă Iisus Hristos nu este Dumnezeu deplin, omul nu poate primi mântuirea sau viața veșnică [2].

Prin urmare, în Crezul Bisericii mărturisim credința „într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute”, credința „într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu […] născut, nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl prin Care toate s-au făcut” și credința „întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul”. Deși lucrarea este comună, totuși fiecare persoană a Preasfintei Treimi participă într-un mod propriu la facerea lumii.

Dumnezeu Tatăl creează lumea prin Fiul și cu lucrarea Duhului Sfânt. Astfel, în Psalmul 32, 6 putem citi: „Prin Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit și cu Duhul gurii Lui toată puterea lor”. Sfântul Vasile cel Mare explică acest verset astfel: „«Cuvântul» este Cuvântul Care de la început era la Dumnezeu (cf. Ioan 1, 1), iar «Duhul gurii Lui» este Duhul Sfânt” [3].

Însă, crearea omului s-a decis în sfatul Preasfintei Treimi și a fost proiectată după chipul și asemănarea comuniunii de viață și iubire veșnică a Preasfintei Treimi. De aceea, Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26).

Pluralul misterios din acest verset se referă la consfătuirea Tatălui cu Fiul și cu Duhul Sfânt, după cum ne învață Sfinții Părinți ai Bisericii, precum Iustin Martirul și Filosoful și Irineu de Lyon.

Noul Testament arată că Taina Întrupării exprimă o legătură specială între Fiul lui Dumnezeu și creație, deoarece Întruparea Fiului lui Dumnezeu era însuși scopul creării lumii (cf. Efeseni 1, 4; 2 Timotei 1, 9).

„Toate prin El s-au făcut” (Ioan 1, 3). Toate s-au făcut întru El, prin El și pentru El (cf. Coloseni 1, 16).

În Prologul Evangheliei sale, Sfântul Apostol Ioan, care insistă cel mai mult asupra legăturii existente între Dumnezeu și viața lumii, afirmă întâi de toate dumnezeirea lui Hristos pentru a explica mai apoi că El este Viața deplină, existența ca iubire eternă desăvârșită: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut. Întru El era viață și viața era lumina oamenilor” (Ioan 1, 1-4). Deci, Domnul Iisus Hristos vine în lume pentru a dărui lumii lumină (sens) și viață veșnică.

Dumnezeu a creat lumea și ființele raționale (îngerii și oamenii) pentru a împărtăși viața, iubirea și fericirea Sa veșnică ființelor raționale și libere, care răspund chemării Sale de a participa la viața veșnică din Împărăția cerurilor.

Sfântul Irineu de Lyon exprimă scopul Întrupării lui Hristos astfel: „Aceasta este pricina pentru care Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup și Fiul lui Dumnezeu, Fiu al Omului: pentru ca omul să intre în comuniune cu Cuvântul lui Dumnezeu și, primind înfierea, să fie fiu al lui Dumnezeu. Nu putem, într-adevăr, să participăm la nemurire fără o legătură strânsă cu Cel nemuritor. Cum am fi putut să ne unim cu nemurirea dacă ea nu s-ar fi făcut ceea ce suntem noi, pentru ca ființa cea muritoare să fie primită în ea și așa noi să fim înfiați și să fim fii ai lui Dumnezeu?” [4].

Dreptmăritori creștini,

taina Fiului lui Dumnezeu, Care S-a făcut om din iubire nesfârșită față de om, este temelia și inima credinței creștine. Această sfântă și mare taină a fost scopul pentru care Dumnezeu a făcut lumea. Ea a fost prezisă și prevăzută de profeții lui Dumnezeu, inspirați de Duhul Sfânt, apoi a fost trăită și mărturisită de Apostolii Domnului Iisus Hristos (cf. Romani 1, 2), apărată și dogmatizată în fața ereziilor de către Părinții Bisericii și preamărită și cântată de către toți creștinii binecredincioși și iubitori de Dumnezeu.

Astfel, cu șapte sute de ani înainte de Hristos, profetul Isaia (766-686 î.Hr.) prezice Nașterea Domnului Iisus Hristos din fecioară, când vorbește despre semnul minunat pe care Dumnezeu îl va da casei lui David: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7, 14); „Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui și se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie” (Isaia 9, 5).

Iar profetul Miheia, în secolul al VII-lea î.Hr., a prezis Nașterea Domnului Iisus Hristos în Betleem, arătând, tot- odată, că obârșia Lui este veșnică: „Și tu, Betleeme Efrata, deși ești mic între miile lui Iuda, din tine va ieși Stăpânitor peste Israel, iar obârșia Lui este dintru început, din zilele veșniciei” (Miheia 5, 1).

Sfinții Evangheliști Matei și Luca au arătat cum ceea ce Profeții au prezis cu sute de ani mai înainte s-a împlinit la Nașterea Domnului Iisus Hristos, în Betleemul Iudeii (cf. Matei 1, 18-24 și Luca 2, 1-20).

Mai precis, Sfântul Evanghelist Matei ne spune: „Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin prorocul, care zice: «Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui: Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu»” (Matei 1, 22-23; cf. Isaia 7, 14).

Iar Sfântul Evanghelist Luca ne relatează că, după Nașterea Pruncului Iisus, un înger le descoperă păstorilor de lângă Betleem adevărata identitate a Copilului: „Și iată, îngerul Domnului a stat lângă ei și slava Domnului a strălucit împrejurul lor, și ei s-au înfricoșat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeți. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 9-11).

Sfântul Evanghelist Luca, singurul care vorbește despre prezența păstorilor la Nașterea lui Hristos, ne spune că păstorii de lângă Betleem, „stând pe câmp și făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor” (Luca 2, 8), au văzut slava lui Dumnezeu strălucind în jurul lor, iar mulțimea de oaste cerească a îngerilor lăuda pe Dumnezeu, zicând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14).

Îngerii preamăreau, de fapt, iubirea milostivă a lui Dumnezeu, pacea pe care o aduce iubirea smerită a lui Hristos în lume și bunăvoirea între oameni, când în inimile lor se sălășluiește harul lui Dumnezeu.

Pruncul Iisus Se naște într-o peșteră și este culcat într-o iesle, noaptea, pe când dormeau locuitorii Betleemului. La marginea orașului, pe câmp, se aflau în stare de veghe doar păstorii oilor. Acestor oameni simpli și veghetori li se arată cete de îngeri întru lumină și cântare ca să vadă cum Dumnezeu schimbă câmpul smerit în slavă, iar singurătatea lor o preface în bucurie.

Păstorii din Betleem au fost primii martori ai Nașterii Pruncului Iisus, au fost primii oameni care „au slăvit și lăudat pe Dumnezeu pentru toate câte auziseră și văzuseră”, vestind apoi și locuitorilor din cetatea lui David vestea cea bună, „că S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul” (cf. Luca 2, 11).

Este semnificativ faptul că în Vechiul Testament unii Drepți care au preînchipuit simbolic pe Hristos Domnul au fost păstori de turme: Abel (cf. Facerea 4, 2), Iosif (cf. Facerea 37, 2), David (cf. 1 Regi 16, 11).

În Noul Testament, Hristos Domnul Se numește pe Sine Însuși Păstorul cel bun (cf. Ioan 10, 11), conferind acestei profesii conotații sfinte și mântuitoare în plan duhovnicesc. Tâlcuind cuvintele Domnului Iisus Hristos „Eu sunt ușa” (Ioan 10, 9), Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae spune: Hristos este „ușa prin care intră și ies oile înseși. Prin umanitatea Lui intră oile cuvântătoare la Dumnezeu, aflând o pășune spirituală. E ușor și folositor a intra prin Hristos la Tatăl, dar și a ieși cineva din sine spre semeni. Hristos este singura ușă prin care omul iese din închisoarea egoismului și omenescului închis în lume” [5].

Sfinții Părinți ai Bisericii care au explicat Evanghelia după Ioan, în special Sfinții Ioan Gură de Aur (†407) și Chiril al Alexandriei (†444), au remarcat că Păstorul cel bun se deosebește atât de furii sau hoții care intră în staulul oilor pentru a răpi, cât și de cei ce păstoresc doar pentru plată, arătând că scopul prim și ultim al lucrării pastorale nu trebuie să fie profitul personal, ci mântuirea credincioșilor, adică apărarea lor de cei ce răstălmăcesc dreapta credință și sfâșie unitatea Bisericii, precum și conducerea credincioșilor pe calea mântuirii, adică a unirii lor cu Hristos, prin Sfintele Taine, prin rugăciune și fapte bune [6].

Ca păstor, vindecător și mântuitor de suflete, odată cu începerea misiunii Sale, Hristos Domnul mergea din cetate în cetate ca să adune oile cele risipite, să le ofere hrană duhovnicească și să le vindece de orice boală și neputință (cf. Matei 4, 23; Ioan 10, 11-16).

Hristos, Călătorul și Pelerinul, Care colindă pretutindeni pentru a aduna și a mântui pe oameni, spune: „Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-Și plece capul” (Matei 8, 20). Dar cuvintele Sale nu se referă la neputința de a găsi o casă, ci la lucrarea Sa sfântă și misionară permanentă. El colindă lumea, caută pe cei care trăiesc vremelnic în lume, pentru a le dărui viața veșnică în Împărăția cerească a Preasfintei Treimi.

Călător sau colindător în lume, în timpul vieții Sale pe pământ, Hristos Domnul ni Se arată uneori ca un călător tainic chiar și după moartea și învierea Sa, când călătorește spre Emaus ca un pelerin necunoscut, cu Luca și Cleopa, cărora Se face cunoscut numai după ce L-au invitat să intre în casa lor (cf. Luca 24, 29-31), arătând astfel că Dumnezeu colindă lumea, în mod tainic, vine la noi sub chipul oricărui om care are nevoie de ajutorul nostru. Domnul Iisus Hristos ia față de om, pentru ca noi să ne întoarcem permanent fața spre El.

Întrucât taina Nașterii Domnului Iisus Hristos ne descoperă pe Fiul lui Dumnezeu întrupat ca fiind, în același timp, călător și binevestitor în lume, creștinii ortodocși români au văzut în colindătorii de Crăciun vestitori ai iubirii lui Dumnezeu pentru lume.

Colindătorii închipuie tainic pe Îngerii care binevestesc Păstorilor de la Betleem bucuria Nașterii lui Hristos, dar și pe Însuși Hristos Domnul, Care ne aduce bucuria iubirii lui Dumnezeu pentru oameni și așteaptă ca și noi să răspundem, cu bucurie și iubire, la chemarea lui Dumnezeu. Acesta este înțelesul duhovnicesc al colindelor noastre de Crăciun și al vizitei pastorale a Preoților cu Icoana Nașterii Domnului în casele credincioșilor.

Iubiți credincioși și credincioase,

în societatea contemporană, marcată de secularizare sau indiferență duhovnicească, este tot mai necesară o reînnoire a chemării fiecărui creștin, cleric sau mirean, de a fi, asemenea Îngerilor și Păstorilor de la Betleem, vestitori sau apostoli ai iubirii milostive a lui Hristos în lume.

De aceea, Biserica ne îndeamnă pe toți să devenim colindători, martori și vestitori ai lui Hristos-Mesia, Care a venit în lume pentru a ne dărui pace și bucurie, mântuire, viață și fericire eternă!

Hristos Domnul, Iubitorul de oameni și Mântuitorul sufletelor noastre, să ne ajute cu harul Său să arătăm în jurul nostru iubirea Sa smerită și milostivă față de toți oamenii, dar mai ales față de copiii săraci, de bolnavi și bătrâni și să reverse în inimile și în casele tuturor pacea și bucuria Sa cea sfânta pe care a dăruit-o odinioară Îngerilor și Păstorilor din Betleem.

Ca și în anii precedenți, la cumpăna dintre ani, adică în noaptea de 31 decembrie 2025 spre 1 ianuarie 2026, și în ziua de Anul Nou, să înălțăm rugăciuni de mulțumire lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El în anul 2025, care a trecut, și să-I cerem ajutorul în toată lucrarea cea bună și folositoare din Anul Nou în care intrăm.

Să pomenim în rugăciunile noastre și pe toți românii care se află printre străini, departe de Țară, ca să păstrăm unitatea de credință și de neam.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Nașterii Domnului, Anului Nou 2026 și Botezului Domnului, vă adresăm tuturor doriri de sănătate și mântuire, pace și bucurie, fericire și mult ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună, urmând îndemnul „colindului sfânt și bun”: „Și-acum te las, fii sănătos / Și vesel de Crăciun, / Dar nu uita, când ești voios, / Române, să fii bun!”.

La mulți ani!

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!” (2 Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos Domnul rugător,

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.


[1] „Stihiră, glasul 1, la Litie”, Ziua a douăzeci și cincea, în Mineiul pe Decembrie, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2019, p. 513.

[2] Aristeides Papadakis, „Nicaea I”, în Alexander P. Kazhdan (ed.), The Oxford Dictionary of Byzantium, vol. 3: K-O, Oxford University Press, New York/ Oxford, 1991, p. 1465.

[3] Sf. Vasile cel Mare, Tâlcuire la Psalmi, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2009, p. 110.

[4] Sf. Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor III, 19, 1, în Irénée de Lyon, Contre les hérésies. Livre III, I.A. Rousseau, L. Doutreleau (eds), coll. Sources chrétiennes, vol. 210, Éd. Cerf, Paris, 1974, p. 368.

[5] Nota explicativă 1313 a Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae la: Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, în Sf. Chiril al Alexandriei, Scrieri. Partea a patra, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 41, trad., introd. și note de Pr. D. Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000, p. 704.

[6] Vezi: Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan, vol. I, trad. din limba greacă veche de Maria-Iuliana Rizeanu, introd. și note Ierom. Policarp Pîrvuloiu, în coll. Părinți și Scriitori Bisericești, S.N., vol. 15, Ed. Basilica, București, 2016, pp. 268-284; Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, pp. 699-721.

1 2 3 5