Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [51]
Voievodul Gelu, „Gelu Dux Blacorum”, a stat „mărturisind cu sângele între păduri” (Imnul voievodului Gelu).
Sfântul Neagoe Basarab (care încă nu era canonizat la vremea când Ioan Alexandru scria aceste poeme) este evocat, desigur, prin prisma personalității sale de om al credinței, caracter evidențiat prin opera sa parenetică, Învățăturile sale către fiul său, Theodosie. De aceea și poetul spune: „Mă-nfășur/ în Învățătura ta cum se-nfioară fluturii/ în cripte. Mirul vărsat pe fruntea ta a uns/ Pe veci țâțâna ușii acestui neam ascuns”: mirul harului lui Dumnezeu, din care s-a împărtășit Sfântul Neagoe Basarab, a uns țâțâna ușii prin care neamul „ascuns”, tainic, al românilor credincioși, ortodocși intră în Împărăția Cerurilor: „Cămara-aceea tainică și sfântă în care-n-/ Cremenit popor lângă popor stau în extaz în/ Hainele de nuntă”.
În Învățăturile sale, Sfântul Neagoe Basarab a promovat teologia ortodoxă: cinstirea Sfintelor Icoane, rugăciunea isihastă și vederea lui Dumnezeu prin nevoință și rugăciune neîncetată. Iar Alexandru are din nou prilej să vorbească despre lupta duhovnicească, prin plâns și pocăință, cu propriile patimi și cu mințile demonice, pe care o are de purtat creștinul ortodox: „Cea/ Mai aprinsă luptă pe pământ se duce între lacrimă/ Și pleoapă. Izvorul lacrimii e dincolo de noi/ Și ochiul meu e cupă, numai, raclă, ce strânge/ Suferința lumii și o ridică noaptea pe // Colină, când mesagerul tainic părintesc/ Răstoarnă-n țară bivoli de lumină”. Lupta dintre lacrimă și pleoapă este lupta dintre nevoia de plâns (pentru curățirea de patimi) și oboseala care ajunge adesea la istovire și care coboară pleoapa. „Izvorul lacrimii e dincolo de noi” pentru că dobândim pocăința prin harul lui Dumnezeu. Cel care plânge varsă lacrimi atât pentru sine, pentru păcatele și patimile sale, cât și pentru „suferința lumii”, răstignindu-se și el duhovnicește „pe colină”, pe o Golgotă spirituală personală. „Mesagerul tainic părintesc” este, cred, Duhul Sfânt, Cel trimis de la Tatăl prin Fiul în lume după înălțarea lui Hristos, și care aduce în lume „bivoli de lumină”, Îngeri și Sfinți care se luptă pentru credință cu multă putere.
Deși nu fusese confirmat încă între Sfinți, poetul avea conștiința sfințeniei voievodului Neagoe Basarab[1]:
Ioane Basarabe n-am
Să dorm și nu am cum să sar din ușa ta de
Templu în afară, până ce tu nu vei ieși din
Moaștele mormântului pe țară. Până ce gura
Ta de lut nu va zvârli o flacără fierbinte pe
Care gura mea de fiu s-o soarbă ca de la părinte. /…/
Ioane Basar-
Abe, nu suntem mulți aici nu sunt destule sfinte-
Le morminte căci nimeni nu coboară cu rost pe
Dedesubt de nu și-a ieșit limpede din minte.
(Imnul lui Neagoe Basarab)
Nu sunt destui oameni adânc credincioși și Sfinți „aici”, în țară și pe pământ, pentru că nimeni nu coboară „dedesubt”, cu mintea și cu sufletul în Iadul pocăinței, „de nu și-a ieșit limpede din minte”, dacă nu a căpătat vederea și înțelegerea clară a adevărului și a realității duhovnicești, care îl fac să pară nebun pentru ceilalți, care văd numai realitatea empirică.
Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofronie de la Cioara (canonizat în 1955) este evocat în Imnul lui Sofronie din Cioara. Ieromonah închinoviat la Cozia de către Patriarhul Sofronie al Ierusalimului, în secolul al XVIII-lea, el s-a întors în Transilvania și a făcut în Plăișorul Cioarei, la 600 de metri înălțime, „o țâr de schit în mijlocul codrului, mai ca la un mil departe de sat, locuind acolo și rugându-se lui Dumnezeu pentru sufletul lui, [schit] în care ținea și câțiva copii pentru învățătură”[2], așa cum au scris în reclamația lor credincioșii uniți. Drept urmare, autoritățile i-au distrus Schitul și el a început lupta împotriva uniației, răsculând mii de români ortodocși, răscoală care a avut drept consecință „o biruință deplină a Ortodoxiei în Transilvania, căci zeci de sate au părăsit uniația. Tot ce se lucrase timp de 60 de ani pentru înstrăinarea poporului de credința strămoșească era acum zdruncinat”[3].
Iar Alexandru descrie poetic înălțarea Schitului de către Sfântul Sofronie: „Un luminiș, oleacă fiecare, de timpuriu trebuie să-l/ Cunoască Logosul coborât între păduri, o țâr de schit // În inima pădurii, din așezare/ Dus pentru priveghi, din ramuri încropit, acoperit/ Cu umbre în scorbură tripodul/ Veghetor și mucul candelei, aloia mângâierii cu/ Rănile deschise în ceaslov”.
Și dacă satul e o „corabie/ Oprită din care călătorii-au năvălit cu prunci și turme”, la poalele Schitului, acesta e aureola lui: „nimbul/ Satului e schitul pe deal în luminiș lăsat”. Schit în care „se-arată el, ca într-un strai de schimnic, din in curat/ Și dintr-un fir croit mucenicind în locul sfânt, în ascultare/ La Părinte dus și priveghind în vatră ca legământul // Milei să licăre etern”. Căci nevoința e o mucenicie tăcută. Poetul îl numește „Sofronie profetul văzător, sfânt /…/ Sofronie/ Părinte te străvăd, din sat în sat făclie/ Cum strângi sobor și cuvântezi fierbinte, simt duhul/ Vorbei tale spânzurat în prunii ninși de slavă pe morminte”…
Ca să reprime răscoala românilor ortodocși, a venit „de la-mpărat poruncă: cel mai flămând țăran din/ Fiecare sat, de viu să fie spânzurat în furcă”. Căci autoritățile austro-ungare n-au răspuns niciodată decât cu reprimări sângeroase și pline de cruzime la toate revendicările din istorie ale românilor care își cereau dreptul de a exista și de a-și păstra credința, limba și tradițiile.
[1] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Neagoe_Basarab.
[2] Idem: https://ro.orthodoxwiki.org/Sofronie_de_la_Cioara.
[3] Ibidem.