Sermon on the 27th Sunday after Pentecost [2025]
My beloveds[1],
the ingratitude is the great problem of man. Because, if he does not recognize God’s mercy in his life, if he does not recognize His permanent help, he does not come to Church, he does not come to serve Him, because he believes himself to be independent. He believes himself to be autonomous in relation to God, not dependent on Him all the time. But we cannot live a moment without God, without His mercy towards us! Because the entire existence of creation lies in His will. For He keeps the entire creation in existence, because He is the Giver of life for all His creation[2].
But man must come to the Church as he is, as he can. He must come with his illnesses, with his demonization to the Church, just as the woman „having a ghost of weakness [πνεῦμα ἔχουσα ἀσθενείας]” [Lucas 13, 11, BYZ] came, in order to ask God the release from her illness. Because the demons, who are attached to us, leave us if we humble ourselves, if we receive God’s help, if we feel His glory within ourselves. But they do not leave us if we sin, if we remain in our pride and neglect, because they like sins. They only like sins! But they do not like the grace of God in the Church. They do not like purity, humility and holiness[3].
We carry our illness with us wherever we go, because we cannot separate it from ourselves. The illness is within us, because it is our creation. Our sins are our illness! That is why we need the release from our illness. And the release that we receive in the Mystery of Confession, the release from our sins, is the healing of our soul. Because our soul needs health first of all, so that our body can breathe freely. And we must seek this health, that of the soul, first, by coming to confess all our sins[4].
The easiest thing, the confessing sins, becomes the hardest for some, because they are ashamed to confess them. This is the shame that keeps us in sickness, that leaves us unhealed. The sin is your weakness, while God’s forgiveness is your healing. Every sin is death, while God’s forgiveness is our eternal life. And when we stay far from God, when we are ungrateful for His benefits, we stay in death, in Hell, because we place ourselves against God. And our exit from death is the confession of our sins, it is coming to Church, it is reconciliation with God and His Church, because here we, all sinners, are saved[5].
The Church of God, so holy and misunderstood and mocked by many, is the place of our salvation. Here we are born divinely, as children of God, here we grow, feeding on the glory of God, here we are sanctified unceasingly. Therefore, when the Church is mocked, our salvation is mocked. When someone makes jokes about the Church, he makes jokes about our eternal life with God. Because no matter how many sins and iniquities we commit, the healing from them is the gift of God, because He frees us from our sins[6].
And we receive the forgiveness of our sins from God through our Duhovnik. In the Mystery of Confession, after we confess our sins, the the Duhovnik forgives us and frees us of our sins, with the grace of God, because God Himself does this through his hand and word. And through this we understand why God became man: so that He might take upon Himself all that is in our lives and, through His Servants, help us unceasingly in our lives. For it is not enough to just read or hear His words, but we must also see those who fulfill His words in their lives. We need counselors, friends in our life of faith, and the Servants of the Church are our guides in our life with God[7].
The Son of the Father becomes man so that we may see the true Man, the true Servant of God. He becomes man so that we may continually deify ourselves, so that we may become like Him. His Incarnation is His closeness to us and our closeness to Him, because through His humanity we feel His divinity. We hold in our hands, when we partake, His Body, so that we may all be His body, living members of the Church. And He always draws near to us, by constantly filling us with His glory and His knowledge, so that we too may be more and more one with Him, with our God. Because the holiness is our continuous intimacy with the God of our salvation[8].
The sabbath day, the day of rest, is the day of healing [Lucas 13, 16, BYZ]. The Lord then heals her of demonization, on the sabbath day, in order to show them what true rest is: the joy with God, the joy in God’s healing, God’s forgiveness. If you do not feel healthy, healed, forgiven by God, what joy do you have in the feast? The feast is joy, it is gratitude to God, it is thanksgiving to Him, it is great inner freedom. If you do not feel well, you are not celebrating, but you are sick. But if you rejoice, if you are joyful in your heart, then you are in God’s feast, you are in His rest, because His sabbath is ghostual and not physical. His rest is holy and does not mean total non-work, but non-work of sin, so that you can rejoice with God and with your fellow men[9].
And today’s Evangel, all the Services, our carols prepare us for the true celebration, for the ghostual joy. Because we rejoice of God and together with Him on the feast of the Nativity of the Lord and not in anything else. We rejoice of our Lord, of the One who became man for us and for our salvation, and therefore His birth is a great joy and ghostual beauty for us, for it speaks to us about our ghostual beauty. For He became a Child in order to make us His sons. He became a Child in order to make us also children: who do not rejoice in wickedness, but in the goodness of God[10].
Our gifts are God’s goodness to us, which we, in turn, give to others. We give from His goodness, from His mercy towards us, from His unceasing care for our current needs. Because He gives us both ghostual, soulful, and physical things. He gives us everything we need. That is why our gifts must also refer to the ghostual life, the soul life, and the physical life of people. We must teach people the true faith, love them and help them, embrace them as best we can. Because through all this we do the will of God in our lives and in the lives of all others. Amin[11]!
[1] Started at 6.48, in day of wednesday, on 3 december 2025. Cloudy sky, 6 degrees, wind of 10 km/h.
[2] Iubiții mei, nerecunoștința e marea problemă a omului. Pentru că, dacă nu recunoaște mila lui Dumnezeu în viața lui, dacă nu recunoaște ajutorul Lui permanent, el nu vine la Biserică, nu vine să Îi slujească Lui, pentru că se crede de sine stătător. Se crede autonom în relație cu Dumnezeu, nu dependent de El tot timpul. Însă noi nu putem trăi o clipă fără Dumnezeu, fără mila Lui față de noi! Pentru că întreaga existență a creației stă în voința Lui. Căci El ține în existență întreaga creație, pentru că e Dăruitorul vieții pentru toată creația Sa.
[3] Însă omul trebuie să vină la Biserică așa cum este, așa cum poate. El trebuie să vină cu bolile lui, cu demonizarea lui la Biserică, așa cum a venit și femeia „având duh de neputință [πνεῦμα ἔχουσα ἀσθενείας]” [Lucas 13, 11, BYZ], pentru ca să ceară de la Dumnezeu dezlegarea de boala lui. Pentru că demonii, care sunt lipiți de noi, pleacă de la noi dacă ne smerim, dacă primim ajutorul lui Dumnezeu, dacă simțim slava Lui în noi înșine. Însă ei nu pleacă de la noi dacă păcătuim, dacă stăm în mândria și delăsarea noastră, pentru că lor le plac păcatele. Numai păcatele le plac! Dar nu le place harul lui Dumnezeu din Biserică. Nu le place curăția, smerenia și sfințenia.
[4] Ne purtăm boala cu noi oriunde mergem, pentru că nu o putem separa de noi înșine. Boala e în noi, pentru că e creația noastră. Păcatele noastre sunt boala noastră! De aceea avem nevoie de dezlegarea de boala noastră. Și dezlegarea pe care o primim în Taina Mărturisirii, dezlegarea de păcatele noastre, este însănătoșirea sufletului nostru. Pentru că sufletul nostru are nevoie de sănătate mai întâi de toate, pentru ca să respire în voie și trupul nostru. Și noi această sănătate, pe cea a sufletului, trebuie să o căutăm mai întâi, venind să ne spovedim toate păcatele noastre.
[5] Cel mai ușor lucru, mărturisirea păcatelor, devine cel mai greu pentru unii, pentru că se rușinează să le mărturisească. Aceasta e rușinea care ne ține în boală, care ne lasă nevindecați. Păcatul e slăbiciunea ta, pe când iertarea lui Dumnezeu e vindecarea ta. Orice păcat este moarte, pe când iertarea lui Dumnezeu e viața noastră cea veșnică. Și când stăm departe de Dumnezeu, când suntem nerecunoscători pentru binefacerile Lui, noi stăm în moarte, în Iad, pentru că ne situăm împotriva lui Dumnezeu. Iar ieșirea noastră din moarte e mărturisirea păcatelor noastre, e venirea la Biserică, e împăcarea cu Dumnezeu și cu Biserica Lui, pentru că aici ne mântuim toți cei păcătoși.
[6] Biserica lui Dumnezeu, cea atât de sfântă și de neînțeleasă și de batjocorită de mulți, este locul mântuirii noastre. Aici ne naștem dumnezeiește, ca fii ai lui Dumnezeu, aici creștem, hrănindu-ne cu slava lui Dumnezeu, aici ne sfințim neîncetat. De aceea, când e batjocorită Biserică, e batjocorită mântuirea noastră. Când cineva face glume despre Biserică, el face glume despre viața noastră veșnică cu Dumnezeu. Pentru că oricâte păcate și fărădelegi am face noi, vindecarea de ele este darul lui Dumnezeu, pentru că El ne dezleagă de păcatele noastre.
[7] Și iertarea păcatelor noastre o primim de la Dumnezeu prin Duhovnicul nostru. În Taina Mărturisirii, după ce ne spovedim păcatele, Duhovnicul ne iartă și ne dezleagă de păcatele noastre, cu harul lui Dumnezeu, pentru că Însuși Dumnezeu face acest lucru prin mâna și cuvântul lui. Și prin aceasta înțelegem de ce Dumnezeu S-a făcut om: pentru ca El să Își asume toate cele ale vieții noastre și, prin Slujitorii Lui, să ne ajute neîncetat în viața noastră. Căci nu e de ajuns doar să citim sau să auzim cuvintele Lui, ci trebuie să-i vedem și pe cei care împlinesc cuvintele Lui în viața lor. Avem nevoie de sfătuitori, de prieteni în viața noastră de credință, iar Slujitorii Bisericii sunt călăuzitorii noștri în viața cu Dumnezeu.
[8] Fiul Tatălui Se face om pentru ca să Îl vedem pe adevăratul Om, pe adevăratul Slujitor al lui Dumnezeu. El Se face om, pentru ca noi să ne îndumnezeim neîncetat, să ne facem asemenea Lui. Întruparea Lui este apropierea Lui de noi și apropierea noastră de El, pentru că, prin umanitatea Lui, simțim dumnezeirea Sa. Ținem în mână, când ne împărtășim, Trupul Lui, pentru ca să fim cu toții trupul Său, mădulare vii ale Bisericii. Și El Se apropie mereu de noi, prin aceea că ne umple mereu de slava Lui și de cunoașterea Sa, pentru ca și noi să fim tot mai mult una cu El, cu Dumnezeul nostru. Pentru că sfințenia e continua noastră intimizare cu Dumnezeul mântuirii noastre.
[9] Ziua sabatului, a odihnei, este ziua vindecării [Lucas 13, 16, BYZ]. Domnul o vindecă atunci de demonizare, în zi de sabat, pentru ca să le arate care e adevărata odihnă: bucuria cu Dumnezeu, bucuria de vindecarea lui Dumnezeu, iertarea lui Dumnezeu. Dacă nu te simți sănătos, vindecat, iertat de Dumnezeu, ce bucurie ai de praznic? Praznicul e bucurie, e recunoștință față de Dumnezeu, e mulțumire adusă Lui, e mare libertate interioară. Dacă nu te simți bine, nu prăznuiești, ci bolești. Dar dacă te bucuri, dacă ești vesel în inima ta, atunci ești în praznicul lui Dumnezeu, ești în odihna Lui, pentru că sabatul Lui e duhovnicesc și nu trupesc. Odihna Lui e sfântă și nu înseamnă nelucrare totală, ci nelucrare a păcatului, pentru ca să te bucuri cu Dumnezeu și cu semenii tăi.
[10] Și Evanghelia de azi, toate Slujbele, colindele noastre ne pregătesc pentru adevărata sărbătoare, pentru bucuria cea duhovnicească. Pentru că noi ne bucurăm de Dumnezeu și împreună cu El în praznicul Nașterii Domnului și nu de altceva. Ne bucurăm de Domnul nostru, de Cel care S-a făcut om pentru noi și pentru mântuirea noastră, și de aceea nașterea Lui este o mare bucurie și frumusețe duhovnicească pentru noi, căci ea ne vorbește despre frumusețea noastră duhovnicească. Căci El S-a făcut Prunc pentru ca să ne facă pe noi fiii Lui. S-a făcut Prunc pentru ca să ne facă și pe noi prunci: care nu ne bucurăm de răutate, ci de bunătatea lui Dumnezeu.
[11] Darurile noastre sunt bunătatea lui Dumnezeu față de noi, pe care, la rândul nostru, o dăruim altora. Dăruim din bunătatea Lui, din mila Lui față de noi, din grija Lui necontenită față de nevoile noastre curente. Pentru că El ne dăruie atât pe cele duhovnicești, cât și pe cel sufletești, cât și pe cele trupești. El ne dăruie tot ceea ce avem nevoie. De aceea și darurile noastre trebuie să se refere la viața duhovnicească, la viața sufletească și la viața trupească a oamenilor. Trebuie să îi învățăm pe oameni dreapta credință, să îi iubim și să îi ajutăm, să îi îmbrățișăm cum se poate mai bine. Pentru că prin toate acestea facem voia lui Dumnezeu în viețile noastre și în viețile tuturor celorlalți. Amin!