Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [52]
În Imnul lui Horea Rex Daciae, Alexandru se revendică din spița acestuia: „Horia[1] frate cu Ursu Nicolae/ Strămoșii mei din partea mamei te țin icoană/ Pe pereți. Și maica mea este ursoaică din neamul/ Vostru-a coborât peste Dumbrava-n Topa noastră”. Horia a fost conducătorul răscoalei românilor de la 1784 din Transilvania.
Iar poetul prezintă sărăcia și asuprirea românilor, care au determinat izbucnirea răscoalei, astfel: „Căpușile pe oi cât șoarecii de groase stau îm-/ Plântate și-au ajuns să mânce mielul cheag în/ Burta maicii și oaia stă încremenită-n jug/ Străine mâini o mulg și/ Tund deodată și o mănâncă dintr-un dumicat. /…/ O țară, pe ea ară din zori și până/ Noaptea la venetici/ Iobagii robi deveniți în propriul/ Pământ. Bivolii-n juguri și oamenii în coarne/ Stau răstigniți pe dealul Transilvan, Horia intră-/ Ntâiul în horă, după el umăr la umăr, braț pe braț/ Hora se încinge fulger din sat în sat”. Hora pe care o-ncepe Horia e metafora răscoalei.
Horia a rămas „sub roțile istoriei. Dar Duh, Ruahul/ A rămas, rămâne”. Capul răscoalei a fost tras pe roată, dar Duhul Sfânt („Ruah” în ebraică) a rămas întru români, Cel care îi învață să iubească credința, jertfa și dreptatea. Iar Horia este viu la Dumnezeu și în conștiința românilor.
Și tot în acest poem, Alexandru face un inventar botanic impresionant și un elogiu al florilor și copacilor de pe plaiul transilvan:
Curați sunt apusenii munții de la noi, coline
Sfinte și domoale, cel mai în floare din câte ni-e dat
Pământ slăvit covor pentru slăvitele picioare,
Ce le împletim pe
Drumul în răscruci. Cresc miile
De neamuri și seminții garoafe și crini
Cădelnițe pe culmi, primule, cupele pătate,
Zarnacadele, lauri și bujori și clopoței
Columbe lalele galbene și in. Bria se urcă-n
Crăpături și turtureaua albă se ghemuie-n
Cel mai umil ungher cu slavă. Cheile Turzii țin
În brațe trupul întreg din câte flori cinstesc
Obrazul luminos al sfintei Patrii. Borșișorul
Crește pe un fir de lut, și iarba grasă, un mănunchi
De stele gălbui precum în zori clipesc pe dealuri
Transilvane, leurii nalți și
Aerel ce se revarsă până în
Panonii; pesma roșcată
Limpede pocal și sorbul dacic cu frunzele
Crestate își soarbe seminția verde și păs-
Trează precum cămila apele-ndelung. Din
Lemnul Tisei, Matusalemul nostru, trei mii de ani
Lucrează la veșnicia lui; nu-i vierme nici râie
În Patrie în stare să-i sară-n coamă fără frâu
Din el păstorii izvodit-au nava celui mai vechi
Altar în acești munți. Și clopoței de stâncă se
Înclină peste ape înnoindu-și portul din repedele
Curs. Din tulichină curge un fel slăvit
De smirnă ce umple
Templul sfintei surori naturi de-aducere
Aminte. Strugurii ursului cu frunzele lucioase
Și florile-n ciorchini se coc sub Boras în păduri
De toamnă; opaița de stâncă-i din sfântul Răsărit
Împrăștiată-n vatra noastră. Cădelnicioare-au
Răsărit la noi și stau aici oricât le poartă
Vântul în jurul clopotelor sfintelor Rohii. Și
Tămâioara la candele, vecernie rămâne
Scânteind cu turmele de oi. Ciucură, micșunele
Zimbrul de asemeni și mieii albi și
Anemone în dumbrăvi și iarba creață, mărțișorul
Scamă și coliliile pe culmi, crinul de stâncă
Scânteioara, sângele voinicului, sclipeți, cornuț
Și căldărușa transilvană plouă cu vânăt cer
Peste stâncos pământ, romonița și cușda stau
Departe de pașii călătorului. Bulbucii-s
Austeri și pe la noi rar pășesc cu urnele
De aur. Din roua cerului avem aici și vuietoare
Darie și jimlă și saxifragi de mlaștini. Cozi
De zmei și floarea tatălui și
Pipirigi și stânjeni și iarba broaștelor
Și mușchi: țolul lupului
De pe dealuri la poala fagului. /…/
Stejaru-i arborele vieții-aici
Și-n fiecare vatră el e templul, talpa
Casei și gorunul mai greu la trup și-n scoarță
Neted, fără mușchi. Apoi sunt carpeni arțăgoși
Perii sălbatici ca niște cloști stau singuri pe pământ
Astfel, „templul sfintei surori naturi” e plin de miresme, de lumini și de culori, prin florile care cădelnițează și tămâiază aerul sau care sunt candele și opaițe în păduri și pe stânci, clopoței care se clatină în vânt, pocale sau cupe cu mirosuri dulci și frumusețe. Iar spre contemplarea naturii a îndemnat însuși Mântuitorul: „Învățați de la crinii câmpului cum cresc! Nu se trudesc, nici nu torc! Și vă spun vouă că nici Solomon, în toată slava lui, [nu] s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia” (Mt. 6, 28-29). Lauda adusă acestor preafrumoase flori se înalță la Creatorul lor, Începătorul a toată frumusețea, delicatețea și gingășia, virtuți pe care poetul încearcă să le cultive prin enumerarea acestor minunății delicate, alături de lemnele prețioase: arborele de Tisa[2], stejarul, gorunul. Pentru că întregul cosmos a fost creat de Dumnezeu ca o biserică, dintru început.
Și, așa cum am arătat și cu alte ocazii în exegezele mele, românii au păstrat această credință, încercând să facă și din casele și curțile lor o mică biserică, așezând flori la Sfintele Icoane și iubind să aibă flori și pomi în case și în curți, mai ales pe cele foarte înmiresmate. Sensibilitatea poeților (a lui Eminescu, spre exemplu, față de florile de tei, salcâm, liliac etc, dar și a altora după el) este una profund ortodoxă.
[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Ursu_Nicola.
[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Tisa_(arbore).